Interviu Gina Chivulescu

10.06.15 by

Interviu Gina Chivulescu

Marin Ifrim: – Stimată „colega”, îmi amintesc cum, în 1996, tot în această mare clădire a Muzeului Judeţean, pe holul din spaţiul rezervat Casei Municipale de Cultură, aşteptam cu toţii rezultatele concursului pentru ocuparea unor funcţii în cadrul Teatrului „George Ciprian”, care, atunci, nu exista decât pe hârtie. Ce amintire pregnantă ţi-a rămas în suflet din acea perioadă unică în viaţa oricăruia dintre noi?

Gina Chivulescu: – Când a fost proba interviului, în comisie era domnu Paul Ioachim, o doamnă de la personal şi un reprezentant al Consiliului Judeţean. Nu ştiam cine sunt atunci. Dar imaginea regretatului Paul Ioachim, o am şi azi foarte proaspătă în minte: un domn elegant, cu o statură impunătoare dar cu o expresie a feţii ce radia numai blândeţe. Eu fiind o fire foarte emotivă, mi-a indus pe loc o stare de linişte şi încredere.

M. I. : – Apoi am devenit colegi, o „mână de oameni”, cum se zice, o echipă tehnică alcătuită din cei admişi atunci, vreo 15 persoane, o schemă limită în orice teatru profesionist. Pentru mine, echipa cu care a avut loc inaugurarea teatrului, incluzând aici, mai ales, marii artişti bucureşteni, rămâne o coordonată cu repere istorice. După 18 ani, care dintre actorii de atunci au rămas ataşaţi de teatrul buzoian?

G. C. Era un concept nou de teatru – TEATRU DE PROIECTE care are ca angajaţi permanenţi doar GINA-CHIVULESCU-FOTOpersonalul tehnic şi administrativ, iar personalul artistic este angajat pe contract de drept de autor pe proiect. Eram un colectiv tănăr toţi veneam din alte profesii dar, graţie talentului domnului Paul Ioachim, şi a domnului Mihai Adamescu, care era directorul adjunct al teatrului (şi fost actor al trupei de teatru de amatori ) au ştiut să modeleze pe fiecare dintre noi, reuşind ca in termen de o lună de la angajare pâna la premieră să devenim adevăraţi profesionişti. Fiecare ştia cu precizie ce are de făcut şi de aceea, totul a ieşit minunat. – Îmi aduc aminte, cîte emoţii am avut cu toţii la prima premieră a teatrului „Omul cu mărţoaga” de George Ciprian . Cu o distribuţie de excepţie: Mircea Diaconu, Sebastian Papaiani, Emil Hossu, Diana Lupescu, Ion Siminie, Geo Costiniu, Adriana Trandafir, Ion Pavlescu, Radu Panamarenco şi Ion Batinaş  – actori, pe care-i vazusem doar la televizor sau poate unii in alte piese de teatru care mai veneau pe la Casa de Cultură a studentilor.
Ropotele nesfârşite de aplauze de la sfîrşitul piesei, au confirmat reuşita teatrului nostru care era primul teatru de proiecte din ţară în acel moment. Deşi nu i se dădea prea multe şanse la vremea aceea acestui nou concept de teatru, iata că după 18 ani ne bucurăm că existăm şi am constituit model pentru alte teatre care au adoptat această formulă .
Toţii actorii care odata călcau scândura teatrului nostru, reveneau cu mare plăcere şi în alte distribuţii, una pentru că aveau posibilitatea de a lucra cu alti regizori noi ,(faţă de regizorii care erau angajati permanenti ai teatrelor respective), având şansa să se dezvolte profesional şi doi, că la Buzău au găsit un public cald, cunoscător şi dornic de teatru.

M. I. : – După patru ani, oferindu-mi-se o slujbă mai apropiată de preocupările mele literare, am părăsit postul de regizor tehnic, transferându-mă la altă instituţie de cultură, recomandând pentru acest post, la rugămintea directorului Paul Ioachim, pe Grigore Meica. Au trecut 18 ani de când s-a înfiinţat teatrul şi 14 ani de când eu am plecat. Mă bucur sincer că echipa tehnică de atunci e aproape în aceeaşi formulă. Care ar fi „secretul” acestei continuităţi ?

G. C. : – Nu mică mi-a fost mirarea când mi-ai spus că pleci din teatru, pentru că erai unul din oamenii de bază ai teatrului cu care puteai vorbi orice şi care putea face mult mai mult – ai şi demonstrat acest lucru – FELICITĂRI! Păcat că teatru a pierdut un om de valoare. Şi ştiu foarte bine ceea ce zic.
Lumea artistică, e o lume magică, şi odată pătrunsă în ea cu greu îţi vine s-o părăseşti.
Ştiam că marea ta pasiune era literatura, şi probabil nu ţi-a fost uşor să renunţi nici la teatru după patru ani, de aceea ai şi recomandat pe Grigore Meica care ştiai că putea face faţă cerinţelor acestui post. Iată ,că după 18 ani de teatru, unii colegi au ieşit la pensie vreo doi au plecat în străinătate, dar majoritatea au rămas şi sperăm că şi noi cei ce am rămas, ieşim la pensie tot de la teatru.

M. I. : – Uneori îmi simt sufletul neliniştit pentru că nu am făcut nimic pentru memoria fostului director adjunct al teatrului, actor şi el, la tinereţe – Mihai Adamescu. Parcă a fost uitat de tot, ca şi cum nu ar fi existat. Fireşte, nu e de vină nimeni, viaţa merge mai departe, iar noi, uneori, abia de mai avem timp pentru noi înşine. Totuşi, sunt convins, am putea găsi un pretext pentru a-l evoca. Are nişte merite. O să mă gândesc şi eu la vreo soluţie. Ce zici, batem palma ? Putem organiza împreună – Teatrul „G. Ciprian” şi revista noastră – un concurs de teatru scurt pentru elevi. Sunt destui liceeni care scriu teatru…
G.C: – Cu regretul pentru vremea când şcolile se implicau în orientarea elevilor către cultură (în general vorbim), acest lucru ar fi o cale de a reorinta tinerii către teatru. E o idee extraordinară. Dacă voi rămâne directorul acestui important pol cultural al judeţului, cu mare plăcere, vom organiza acest concurs împreună.

M. I. : Întotdeauna am militat pentru ca acest teatru să aibă un director de-al locului, unul născut şi crescut aici, cu familie aici, acasă. În fine, acum eşti directorul instituţiei. Ştiu că ai o responsabilitate enormă şi rezultate peste aşteptări. Ce ne poţi spune în această privinţă ?

G. C. : Faptul că sunt din Buzau, am crescut practic în acest teatru , am avut un mentor extraordinar- Marinela Ţepuş care este în prezent directorul Teatrului Nottara şi care mi-a dat posibilitatea sa mă dezvolt profesional, (drept pentru care îi multumesc) – m-a ajutat foarte mult în aceşti trei ani de directorat. Deşi nu fac parte din nici un partid politic ,marturisesc ca nu am avut nici o problema in acest sens. Mulţumesc şi domnilor consilieri pentru încrederea acordată..
Fiind director şi interimar, si într-o perioadă dificilă (teatrul fiind in reabilitare din vara lui 2011 până în prezent)multumirea mea sufletească este aceea că am facut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a menţine acest teatru viu. Am jucat la Sala Consiliului Judeţean, am jucat foarte mult în Bucureşti, în ţară, am avut turnee în străinătate (Canada, Austria, Germania), am dus mai departe Fesivalul Gala vedetelor (în condiţiile în care nu aveam o sala cu dotări tehnice ), aducînd spectacole care se incadrau sala Consiliului Judeţean fără sa fac rabat la calitate
Ca şi interimar, legea te obligă să respecti programele din proiectul de management existent.. Un proiect nou din programul Educarea tinerilor prin teatru, care-mi poartă amprenta, este Săptamîna teatrului tănăr, proiect în parteneriat cu Universitatea Naţională de Teatru şi Film I L.Caragiale Bucureşti. Mândria mea este aceea că am avut posibilitatea de a implica în acest proiect şi tinerii nostri actori buzoieni, unul dintre ei fiind Vlad Trifaş.Scopul acestui proiect este in primul rand de atragerea publicului tănăr catre teatru. dar şi atragerea publicului matur catre spectacole cu tineri artişti. Salile pline din fiecare seara (spectacole de licenta şi master de o mare calitate artistică) şi ropotele de aplauze mi-au garantat succesul proiectului.. Pot face mult mai multe lucruri frumoase dar vom vedea…..

M. I. : – Sala de spectacole a teatrului poartă numele lui Paul Ioachim, un personaj fabulos, un om de la care am învăţat multe, despre viaţă şi artă. Acum câţiva ani, am vorbit cu fiica, actriţa Oana Ioachim, cerându-i doar nişte date şi nişte materiale (poze, manuscrise, afişe etc.) pentru a alcătuit o carte referitoare la viaţa şi activitatea profesională a tatălui ei. A fost de acord. După un an, am înţeles că e o treabă irealizabilă. Te rog să facem acum, aici, în acest dialog onest, o înţelegere simplă şi care nu presupune decât bunăvoinţă. Actorii care trec pe aici, care joacă pe scena buzoiană, şi care l-au cunoscut pe Paul Ioachim, să lase câteva cuvinte pe o hârtie. Ar putea face acest lucru şi unii dintre angajaţi. De restul mă ocup eu, revista noastră. Dacă eşti de acord, care dintre actori ar fi mai abordabili ?

G. C. : – Am vorbit cu Oana chiar zilele acestea, despre filmul prezentat la Buzau
„America, venim!”, în regia lui Răzvan Săvescu, în care joacă şi Oana. Aşa de emotionată era când mi-a spus că vrea sa fim prezenţi toti din trupa veche a teatrului “…pentru că tata ţinea foarte mult la voi şi vreau sa-mi fiţi alături” Recunosc că mi-au dat lacrimile. Hai să vedem , nu cred că e chiar atît de irealizabilă treaba. Toţi actorii care au trecut prin teatrul nostru(şi sunt destui) vor fi de acord să scrie câteva randuri despre dramaturgul, actorul şi directorul Paul Ioachim. Dar trebuie să ne înâlnim şi să discutăm în acest sens.

M.I.: – Munca într-un teatru e foarte grea, începând de la intrarea în acesta şi până în culise, fiecare om are nişte responsabilităţi precise. Puţini spectatori ştiu acest lucru. Cum ai reuşit să capeţi autoritate asupra unui colectiv destul de eterogen, mai ales că, uneori, unii nu pot înţelege cum un coleg de-al lor, egal cu ei, le poate fi şi şef, nu doar simplu coleg?

G.C.- Evident atunci cînd vii din interior este mult mai greu. Există oameni şi oameni. Unii au digerat mai greu acest lucru, unii chiar s-au bucurat sincer şi m-au sprijinit. La fiecare schimbare de director, se spunea noului director: „Dar Domnul…. făcea şi dregea…. , dar doamna nu făcea….. sau făcea aşa……”. Este exact ca intr-o familie, unii copii ascultători, alţii mai rebeli, dar dacă ştii să le impui regulile tale şi să-i faci şi să le respecte , e o mare realizare. Pentru că unde nu se respectă regulile, domneşte haosul. Au înţeles că, atunci când greşeşti fără voie, poţi fi iertat cu condiţia ca să şi repari greşeala, însă când greşesti a doua oară, sau nu inveţi din greşeala celuilalt – asta se numeşte rea credinţă şi plăteşti . Dar au avut parte şi de înţelegerea mea, atunci când a fost cazul pentru că sunt un om drept, nu tolerez barfa şi minciuna. Ei cred ca ausimţit asta .
În 18 ani am reuşit să cunosc pe fiecare şi faptul că sunt sau am fost comentată de persoane care nu erau obişnuite să respecte regulile, nu pun la suflet şi le iau drept răutăţi ale unor oameni slabi. Important că acum le respectă şi există o armonie.
Dar peste toate acestea, e un colectiv bun, profesionist pe care mă pot baza oricând.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*