Interviu de martie cu un scriitor-pandur de la piramida extraplată a Timişoarei

28.03.13 by

Interviu de martie cu un scriitor-pandur de la piramida extraplată a Timişoarei

27 (I) Dan Lupescu (infra, sub sigla DLup): Drag şi autoexilat Prieten, Ion Pachia, Săptămâna Albă, ce premerge lăsatul26 Postului de Sfintele Paşti 2008, mă îndeamnă, în chiar prima sa zi, să creionez un buchet de întrebări, pentru interviul nostru, rezervat revistei europene de cultură şi educaţie naţională, Lamura, pe care o edităm la Craiova, cu ajutorul Prea-Bunului Dumnezeu. Propun să purcedem la drum, de din zori şi până-n seară, când turmele se pogoară dintr-a ceriului hioară…

Ecourile zăngănitului de arme din cel de-al doilea război mondial încă brăzdau nesomnul părinţilor noştri, abia întorşi de pe estice şi vestice fronturi, când, în an ce urma să aibă adieri republicane, într-o prispă de sub colinele Filiaşului, în zodia Vărsătorului, avea să fulgere zenitul, cu privirea asediată de ghiocei şi chiot de biruinţă, oltenesc, pruncul Ion. Fiul Elenei şi al lui Dumitru Pachia. Venea, venise pe lume chiar viitorul poet, profesor, cercetător, mare iubitor de obârşii străvechi, de istorie şi demnitate naţională, Ion Pachia, sortit să intre în conştiinţa contemporanilor, în dicţionare şi istorii literare cu nume de troiţă: Ion Pachia-Tatomirescu. Ce mai ştiţi, Domnule Pachia, despre cerul cu stelele, Pământul cu lemnele…, din timpul vârstei de aur, pe care aţi trăit-o la răscrucea a trei judeţe olteneşti? Şi cum erau oamenii, satul, vremurile şi vremuirile, pe atunci? V-au ajutat, vă mai ajută cumva?

Ion Pachia-Tatomirescu (infra, sub sigla IPT): Stimate domnule director fondator, Dan Lupescu, al europenei reviste de cultură şi educaţie naţională, Lamura, şi poet cu nume trimiţând permanent la stindardul cu cap de lup al strămoşilor noştri epopţi în Zalmoxianism, adică în ştiinţa de a se face nemuritori, vă mulţumesc pentru invitaţia de a încorola şi eu, întru „lamură“, sper, seria Dvs. de alese interviuri, şi pentru strategia întrebării-avalanşă (care a evitat cu multă abilitate ariditatea, şablonul „intervievator“ – cu arhicunoscute „oferte interogativ-dialogale“: „Când“ / „unde“ v-aţi născut ?, „Când“ / „unde“ aţi copilărit ? Etc.)… Într-adevăr, m-am născut în Zodia Vărsătorului, tatǎl meu (dupǎ cum spus-am şi în Aforismele Apei, din 1999, mai în glumǎ, mai pe-omǎt) fiind Hidrogenul şi mamǎ-mea Oxigenul, într-o iarnă permiţând ghioceilor să iasă mai devreme, chiar în trena cumpliţilor ani de secetă care au urmat celui de-al doilea război mondial, mai exact spus, la 24 ianuarie 1947 (deşi, „oficial“, sunt născut la 16 februarie 1947, diferenţa de „înregistrare a naşterii“ după câteva săptămâni, datorându-se „sosirii cu întârziere, la noua primărie, a noului tip de certificate de naştere“ etc., din acest prim an republican românesc şi stalinist totodată), în comuna Tatomireşti-Dolj, într-o casă valahă, văruită, nu policromă, ci albă numai – şi, pentru a elansa religiozitatea clipei, s-ar putea zice că albul casei mai putea trimite încă şi pe atunci ochiul divin la vreo „epopţie“ în Zalmoxianism –, casă (infra, fig. 1) înrăzărită în poalele Dealului Ţâţova, din „salba“ de dealuri dintre Craiova şi Filiaşi, dealuri străbătute de ape clare de Jiu (< Dziu, hidronim însemnând „apa“ / „râul“ Dieului / Diiului / Dumne-Zeului, „apa divină“, apa cu izvoare cereşti, ca şi ale Diernei > Cernei, ţâşnind din imediata apropiere a Vârfului Gugu – de 2291 m –, adică din vecinătatea Muntelui Cogaion > Gogaion > Guguion / Gugu, muntele sacru, ca un „gogoion“ / „guguion“ > „gugui“ > „cucui“, de pe tâmpla pǎmântului Daciei), casă cu prispă „în bolţi“, cu stâlpi ciopliţi în „romboedri“, mai precis, în „trunchiuri de piramidă sudate-n bazele gemene“, aidoma celor de la prispa caselor ce, pare-mi-se, mai pot fi zărite şi azi în spaţiul Hobiţei lui Brâncuşi…

21

Fig. 1. Casa naşterii, a copilăriei şi adolescenţei lui Ion Pachia-Tatomirescu, încă păstrătoare a varului înghiocelitor ce-a strălucit în ochii pruncului de demult, arătându-se „biruitor“, în 23 martie 2009,

de sub ocrul „modern“ al satului (foto: Gabriela Pachia); în fundal, „coama“ Ţâţovei.

Bine-aţi zis, daţi-mi voie să vă citez, «…cerul cu stelele, Pământul cu lemnele…, din timpul vârstei de aur…»… Într-adevăr, o copilărie într-un valahic spaţiu rural / agrest, „născător de veşnicie“ (cum ne-a încredinţat Lucian Blaga), te proiectează în bolta cerească a mitului, te iniţiază până la înfrăţire / înfârtăţire cu cele cinci elemente ale mitosofiei pelasge > valahe (dacoromâne), cu Aerul(Albului Împărat), cu Focul(Roşului Împărat), cu Lemnul(Galbenului Împărat), cu Apa(Verdelui Împărat) şi cu Pământul(Negrului Împărat). Pentru „copilul-zeu“ ce-am fost atunci – ca pentru oricare copil din Alutuania (>Oltenia) –, desigur, zeitatea tutelară, în acea vârstă de aur, grăitoarea poveştilor sacre despre împăraţii celor cinci elemente ale lumii, mi-a fost „bunica Floria“, bunica mea dinspre mamă, Florea Smaranda, primăreasa Tatomireştiului, căreia îi datorez inclusiv iniţierea în puterile tămăduitoare ale plantelor – fapt pentru care i-am dedicat cele două volume ale lucrării Zalmoxianismul şi plantele medicinale(1997); însă, mai înaintea acestei lucrări cu aproape două decenii, închinatu-i-am, cioplitu-i-am soare de marmurǎ dintr-un poem:

La marginea satului meu cu oase de zăpadă,

este mormântul Bunicii Floria…

Cea mai vie stea lunecat-a-n genune,

când i-au aşternut pat de argilă…

„– Bunică Floria, ţi-aş ridica un obelisc de granit suedez,

dar n-am atâţia bani…! Ţi-aş ciopli un soare de marmură

cât cerul, dar n-am atâta piatră, nici daltă…!

Am sculptat o piatră neagră, de râu, în formă de lebădă,

ţi-am ridicat o mânăstire de cuvinte, zidindu-mi umbra,

cu turle-nşurubate-n inima Carului Mare…!“

Umbra turnurilor – pe valea cu viorele

şi curcubeu neîntrerupt…!

Satul meu are tot mai multe oase de zăpadă

şi sfidează anotimpurile…

O lumină mai intensǎ decât astǎzi aveau cerurile şi stelele de deasupra satului meu natal, Tatomireşti, din anii copilǎriei mele de dinainte de 1960, de dinainte de prima etapǎ a „transformǎrii socialiste a satului / agriculturii“, cea a Întovǎrǎşirilor Agricole (cǎreia urmatu-i-au cea a G. A. C.-urilor, adicǎ a „Gospodǎriilor Agricole Colective“ şi cea a C. A. P.-urilor, sau a „Cooperativelor Agricole de Producţie“).

Pe-atunci, stelele-suflete ale întregului sat îşi armonizau, îşi susurau strǎlucirile de muncǎ şi de sǎrbǎtoare, într-un autentic, inconfundabil brad-cosmic, ori axis mundi, roind şi rotind blând, cu îngereascǎ responsabilitate, cele zece ceruri moştenite de la strǎmoşii-Daci: Cerul-din-Jos (I), sau „cerul rǎdǎcinilor“ ce, în Apele Primordiale, are Imperiul Rǎului, Infernul, cu monştri / demoni, cu zmei / zmeoaice, cu draci (chiar şi Thrax Thraci, adicǎ „Draci“, dar nu în accepţiunea creştinǎ dinspre zilele noastre, ci în accepţiunea arhaicǎ, de „închinǎtori la idoli“), cu moroi ş. a. fǎpturi / fǎptuiri ale Nefǎrtatului-Balaur; Cerul-Pǎmânt-de-Chihlimbar (II) ce, în etajul de deasupra „cerului-de-rǎdǎcini-de-brad“, la „începutul-începuturilor“, era pǎmântul transparent, „de chihlimbar“ (scursǎ rǎşinǎ sacrǎ, probabil, din vreo ranǎ în „trupina“ bradului cosmic, ranǎ-scorburǎ a Vidrei Lǎtrǎtoare); Cerul-de-Lemn-cu-Pietre-de-Cleştar (III), sau cerul Soarelui şi al Lunii sacra pereche secundǎ, între „primele patru conducǎtoare“; Cerul-de-Fier (IV) e al patrulea cer, cel din care cǎdea fierul pe pǎmânt, ca meteor, ca „limbǎ de foc / fier“ etc.;Cerul-de-Gǎuri-Stele-cu-Lumini-din-Rai (V), sau cerul nuntirii pǎrţii de suflet omenesc cu lumina din rai sub formǎ de stea, între naştere şi moarte, între apariţie şi dispariţie din Lumea Albǎ, din Ţara-cu-Dor; Cerul-în-Fire-de-Mǎrgǎritar (VI), reşedinţa tuturor fǎpturilor cereşti-mitice, urzind pretutindeni firea de mǎrgǎrint întru Dumnezeire;Cerul-Benign-de-Jurǎmânt (VII), sediul celor mai mari divinitǎţi / semidivinitǎţi (sfinţi-pǎrinţi) din suita Fǎrtatului / Dumnezeului în descinderile-I pe Pǎmânt; Cerul-Grǎdinǎ-n-care-Bradul-Face-Fruct (VIII), sau cerul-grǎdinǎ-suspendatǎ, sau Grǎdina Raiului, unde bradul rodeşte şi înmiresmeazǎ Întregul Cosmic; Cerul-Deschis-la-Cuget-Cosmogonic (IX), cel de sub vârful Bradului Cosmic, al „demiurgilor cosmocraţi, odihnindu-se, gândindu-se, ori re-gândind întru Dumnezeire lumile / universurile – de unde şi expresia valahǎ în mare circuit până azi: «a se simţi ca în al nouǎlea cer»; şi Cerul-Casa-lu’-Dumnezeu (X), unde nu ajunge fǎpturǎ omeneascǎ. Nu existǎ moment / eveniment fundamental din viaţa Pelasgo-Daco-Thracului / Valahului (Dacoromânului) naştere, nuntǎ, moarte nemarcat de prezenţa Bradului Cosmic (al Cerurilor / Lumilor, al Zânelor, al Vieţii etc.). Iar „împodobirea“ Bradului de Crǎciun re-editeazǎ bucuria pelasgă > valahǎ a participǎrii la o eternǎ, la o zalmoxianǎ ordine cosmicǎ. Şi un astfel de Brad Cosmic mi se pare a se înalţa „paralel cu Cogaionul“, în inima Alutuaniei > Olteniei, chiar la rǎscrucea judeţelor Dolj, Gorj şi Mehedinţi, rotind mai blând şi mai exact constelaţiile, firmamentul unei mai intense lumini, revǎrsǎtor de bucurie dumnezeiascǎ peste oameni şi în case, la botezuri, la nunţi, la horele anotimpurilor inconfundabile de Tatomireşti: la Crǎciunul cu Stelele şi cu Vicleimul (în Ajun, în gospodǎria tatǎlui meu, Dumitru Pachia – „chiaburul“, dupǎ cum fusese taxat de autoritǎţile staliniste comunale, pentru cǎ moştenise de la părinţi mai mult pǎmânt şi pentru cǎ avea un atelier de tâmplǎrie, cazane de fabricat ţuicǎ, gater etc. –, erau tǎiaţi trei-patru porci, înroşind zǎpada din dreapta casei; mǎ îngrozeau ţipetele înjunghiaţilor şi mǎ deranja starostele sacrificatorilor ce mǎ alerga prin nǎmeţii din curte, prinzându-mǎ şi punându-mi în formǎ de cruce, pe frunte, pe obraji şi bǎrbiţǎ, degetul cu vârful înmuiat în sânge de porc, spre a fi tot anul ferit de boli şi cu faţǎ roşie ca a lui Moş Crǎciun), ori de Anul Nou, când bǎieţeii tatomireşteni umblau cu Sorcova şi cu Pluguşorul, de Boboteazǎ, cu Busuiocul Brumuit (al Norocului), de Sfântul Ion, cu nǎmeţi şi cu derdeluşuri kilometrice, cu troiene înalte, de peste trei metri, uneori ajungând la streaşini; dar şi de Sfintele Paşti, sau de Rusaliile Cǎluşarilor, de Sfânta Marie, în ciuda stalinismului anilor 1947 – 1953 / 1954, a cǎrui cumplitǎ presiune o simţeam nu noi, copiii, ci pǎrinţii noştri. Mai mult, „copiii-zei“ / „zeii-copii“ din noi, prin nǎzdrǎvǎniile cotidiene, involuntar, sporeau presiunile / împovǎrǎrile staliniste ale epocii exercitate / „sparte“, îndeosebi, în „capul familiilor“, al taţilor. Pentru cǎ m-aţi dus în (h)ora amintirilor mele din copilǎrie, îngǎduiţi-mi a vǎ relata doar despre trei.

Pe prima aş numi-o Un Crocodil Albastru cu pistol-mitralierǎ (o mai durǎ scenǎ moromeţianǎ). „Operaţiunea stalinistǎ anti-chiaburi“ pare-mi-se a se fi petrecut pe la prânz, într-o zi însoritǎ, de martie, 1951, zi în care pǎrinţii mei şi fratele mai mare, Ilie, se aflau la lotul de lângǎ Coasta Viei, special amenajat în acel an pentru a pune arpagicul şi usturoiul. „Zeul-copil“ din mine construia un important „palat“ la grǎmezile de nisip (pentru tencuieli) şi de pietriş (pentru betoane), de lângǎ casa pǎrinteascǎ, amplasatǎ pe un bot de deal, într-o curte mare, chiar la intersecţia drumului comunal – ce duce-n Tatomireştii din Deal – cu Şoseaua Filiaşi-Craiova, şosea europeanǎ (azi, „autostradatǎ“) care traverseazǎ Tatomireştii de Jos. La porţile dinspre Şosea, fireşte, mai totdeauna zǎvorâte, opresc douǎ cǎruţe din care sar cinci-şase indivizi în haine civile şi un miliţian în uniformǎ albastrǎ. Eu am refuzat a le deschide „poarta cea micǎ“, dar individul albastru, cu pistol-mitralierǎ la umǎr, se aburcǎ pe uluci, îşi întinde peste ulucile-poartǎ braţele şi un cap lung, parcǎ rezultat dintr-un straniu amestec între craniul unui crocodil şi al unui nagâţ, trage zǎvorul-piroi şi deschide, astfel permiţând şi celorlalţi sǎ intre ca sǎ înlǎture drugii-zǎvoare de la „porţile mari“, sǎ le deschidă larg şi sǎ vâre cǎruţele în curte, una – în faţa casei şi cealaltǎ – între atelierul de tâmplǎrie şi pǎtul. Le-am spus cǎ pǎrinţii sunt la lucru, în deal, la vie. Faţǎ-de-Crocodil-Albastru s-a dus la poarta din spatele casei, de unde se vedea la Coasta Viei, a suflat cu putere de arbitru într-un ţignal argintiu, fǎcându-le semn pǎrinţilor sǎ vinǎ acasǎ. Pânǎ la sosirea tatǎlui, a mamei şi a fratelui mai mare, Ilie, de la vie, zdrahonii încǎrcaserǎ o cǎruţǎ, ca la dusul zestrei de mireasǎ – cu covoare, scoarţe, macaturi, carpete, corpuri de mobilǎ, maşinǎ de cusut etc.; în cealaltǎ cǎruţǎ puseserǎ „o maşinǎ“ de curǎţat drugi de porumb, cazanul de fabricat ţuicǎ, sculele mari din atelierul de tâmplǎrie, douǎ comandate uşi, „de lux“, pentru casǎ nouǎ, confecţionate din stejar şi având tǎbliile din inimi negurii de nuc, sângerii de prun, aurii de dud etc. În zadar rugatu-s-au pǎrinţii de perceptori şi de miliţianul-crocodil-albastru, sǎ nu le ia bunurile din ogradǎ, cele douǎ cǎruţe încǎrcate „cu lucruri confiscate“ au fost duse la Sfatul Popular (adicǎ Primǎria) din Rǎcarii de Sus. Mai târziu, citind «Moromeţii» lui Marin Preda şi ajungând la scena sechestrului pentru neplata „fonciirei“, mi-am dat seama, prin comparaţie, cǎ „Jupuitorii“ gospodǎriei noastre pachieşti, de la Tatomireşti, din acele vremuri staliniste, fost-au nişte „bandiţi de drumul mare“, „nişte monştri“ mult mai periculoşi, cǎci zâmbeau, rânjeau de la umbra glonţului… În sǎptǎmâna urmǎtoare, cele douǎ cǎruţe s-au reîntors cu toate lucrurile „sechestrate“ de la chiaburul Dumitru Pachia din Tatomireşti, dar „ruşinea obştesc-muncitoreascǎ“ îşi fǎcuse lucrarea stalinistǎ…

Secunda este „o nǎzdrǎvanǎ amintire“, o joacǎ „de-a îmbrǎţişatul morţii“, de prin iulie 1951, naraţiune pe care aş pune-o sub titlul Reîntâlnirea Omului-Crocodil-Albastru cu „bomba mea“ de la Hoapa Mare. Era vremea seceratului… În nopţile de cuptor, preferam sǎ dorm în casa de piatrǎ şi cǎrǎmidǎ, din umbrǎ de cetini, mai rǎcoroasǎ, a bunicii Floria, aflatǎ în Tatomireştii din Deal, dincolo de Hoapa Micǎ. În noaptea de dinaintea „nǎzdrǎvǎniei“, plouase torenţial, fusese „rupere de nori“ peste Tatomireşti şi trǎznise, cutremnurând chiar şi temeliile caselor… În dimineaţa aceea, de iulie, pe la prânzul cel mic (ora nouǎ şi jumǎtate), m-a întâmpinat un soare vesel, proaspǎt ieşit din scǎldǎtoarea celestǎ. Coboram de la casa bunicii, la casa pǎrinteascǎ, spre a avea grijǎ de hoarele din ogradǎ, de vreme ce mi se spusese din seara anterioarǎ cǎ vor merge la seceratul loturilor de la Poteca Vǎii Rele. Pietrişul drumului comunal dintre Tatomireştiul din Deal şi Tatomireştiul de Jos se zvântase, iarba din şanţuri, pe unde nu fusese smulsǎ şi dusǎ de puhoaie, se îndrepta, parcǎ magnetizatǎ de cer, cu multe curcubeie în bobiţe-lacrimi. Trecusem de Hududoiul de la Poartǎ (e vorba de fosta „poartǎ“ medievalǎ a Tatomireştiului din Deal) şi ceva parcǎ-mi apǎsa „acceleraţia“ paşilor spre locul cu fragi şi mǎcriş de pe buza cu drum a râpei de la Hoapa Mare. Soarele se ridicase de douǎ suliţe pe cer şi razele-i ajungeau în fundul hududoiului râpos şi vineţiu-argilos, fǎcându-mǎ sǎ zǎresc neasemuita strǎlucire de aur a focosului de la o „ghiulea de tun“, neexplodatǎ în vremea secundei conflagraţii mondiale, dezgropatǎ de puhoaiele nopţii dintr-un mal-mormânt şi readusǎ la lumina zilei mele. Am coborât malul râpos, am luat în braţe imensa, greaua comoarǎ aurie, furişându-mǎ pe firul hogaşului la vale, spre a mǎ scoate „la drum“ cam la vreo douǎ sute de metri de casǎ. Nevǎzând „ţipenie de om“ prin preajmǎ, am traversat drumul „cu bomba în braţe“ şi, pe la Coasta Viei, prin grǎdina pǎrinteascǎ, pe „poarta din dos“, ajung la grǎmezile de pietriş de lângǎ casǎ, unde-mi depun auria povarǎ, cu focosul strǎlucind în soare. Am hrǎnit / adǎpat orǎtǎniile şi m-am jucat „de-a castelul şi turnul de aur al zmeului“ pânǎ dincolo de chindie, când s-au întors pǎrinţii şi lucrǎtorii angajaţi cu ziua, de la secerat, pentru cinǎ. N-am prea înţeles de ce acum, aproape toţi se mirau şi se purtau atât de mieros cu mine, constructorul de castele de nisip… Dupǎ ce m-au îndepǎrtat de grǎmada de nisip, n-a trecut prea multǎ vreme, fǎcându-mi-se surpriza de a mǎ reîntâlni şi de a fi interogat de Omul-Crocodil-Albastru, cel din primǎvarǎ, ce mi-a sechestrat de data asta şi mie bomba-jucǎrie, ducându-se cu ea departe, în searǎ…

A treia nǎzdrǎvanǎ amintire s-ar putea numi Ţeava de puşcǎ de la Râpa lui Miere. Istorioara asta îşi are adevǎrul într-o toamnǎ, s-ar putea sǎ fie chiar a anului 1951, dar cu întârziat „recul“, tocmai la Boboteaza anului urmǎtor (dupǎ cum mi-am dat seama din ce mi-a repovestit bunica Floria, târziu, după ce „din armată, fost-am lasat la vatră“, pe la sfârşitul lui decembrie 1973).

Aşadar, în acea toamnǎ de octombrie stalinist ce a urmat verii cu bomba-jucǎrie, mai mult ca sigur, pentru cǎ îmi mutasem strategic locul de joacǎ în podul uriaş al unui şopron din partea de est a curţii, şopron la care ataşase o palangǎ (prefer termenul din graiul oltean, nu literarul „palancǎ“) de vreo patruzeci de metri pǎtraţi, servind reinstalǎrii şi funcţionǎrii nu numai a „confiscatului“ cazan de fabricat ţuicǎ, „recuperat“ prompt, ci şi a unui alambic nou, „cu douǎ vedre mai mare decât cel vechi“, încât lumea stǎtea „la coadǎ, la cazan, ca la moarǎ“, aşadar, pe la sfârşitul lui octombrie 1951, când frunzele tuturor se încearcǎ-n sublimul balet de aur, eu, „copilul-zeu“, fost-am trimis de mama „sǎ întorc vitele“ – de la Vǎrzǎriile Pârâului Bongioaicǎi, cǎtre poeniţa dintre Râpa lui Miere şi Pârâul de la Litre, spre a le avea mereu „în vizor“. Când mi-am terminat „misiunea“, mi-am permis a coborî la mǎceşii copţi din Râpa lui Miere, unde, într-o vatrǎ cu puiedie de tulpini de rosa canina, între putrede straturi de frunze, de otavǎ şi pir, am descoperit o ţeavǎ ruginitǎ de puşcǎ, pierdutǎ de vreun rǎzboinic din conflagraţia mondialǎ secundǎ, ce-şi aflase adǎpost, ori, poate, şi odihnǎ întru Domnul, în salcâmǎria din Valea Bunicului, ţeavǎ de puşcǎ pe care am luat-o bucuros şi am dus-o acasǎ, în podul şopronului… Desigur, voinicul din mine – cu frumos-ruginitǎ ţeavǎ de puşcǎ – fost-a observat de ochii rǎi ai „spionilor“ din curtea cu cazanele, cum aburcatu-m-am pe poarta mare dinspre grǎdinǎ, cum sǎrit-am pe „palanga cazanelor” şi de-aici, ţuşti cu „copilǎreasca armǎ“ bine oxidatǎ prin uşa ce da în podul şopronului. Spectacolul cǎţǎrǎrii mele fusese urmǎrit nu numai de cei de la buturuga-tocător-de-lemne (pentru cazane) de lângă palangă, ci şi de dascǎlul Nicolae Bǎjenescu, ce trăgea o duşcă de „ţuică-de-frunte” şi înfuleca dintr-o bucatǎ de friptură de piept de curcan de-o vară, la masa chioşcului din curte… Înainte de începutul „ploilor putrede“ de toamnǎ, în podul şopronului, chiar şi peste jucǎriile mele, peste „sculpturile“ mele fǎcute pe furiş în atelierul de tâmplǎrie, fuseserǎ vârâte câteva clǎi de lucernǎ pentru hrǎnirea animalelor peste iarnǎ. De-acum şi pânǎ-n vremea Babelor şi a Moşilor, în podul şopronului, şi-n seama mea, nenumǎrate erau cuibarele gǎinilor ouǎtoare… În sǎptǎmânile de-atunci, foarte geroase, duceam mamei, în bucǎtǎrie, chiar şi câteva cotǎriţe („coşuleţe“) de ouǎ crǎpate de-ngheţ din cuibare…

În iarna ce-a urmat toamnei mele cu ţeavǎ de puşcǎ ruginitǎ, aproape sigur, în a patra sau într-a cincea zi dupǎ Anul Nou, s-au ivit – în curtea înzǎpezitǎ a cazanelor – Omul-Craniu-de-Crocodil-Albastru, miliţianul, şi încǎ doi inşi cu îmblǎnite haine de piele de bou, rǎstindu-se la tatǎl meu ca sǎ le predea armele ţinute în podurile caselor şi ale şoproanelor din curte… Au percheziţionat totul… Şi-au spart, şi-au fǎcut chisǎliţǎ şi ouǎle din cuibarele gǎinilor… Şi-au coborât din podul şopronului, luându-mi ruginita ţeavǎ de puşcǎ – gǎsitǎ şi adusǎ de mine, în toamnǎ, de la rǎdǎcinile tufelor de mǎceş, din Râpa lui Miere. Şi, odatǎ cu „confiscata-mi ţeavǎ ruginitǎ de puşcǎ“, purtatǎ „glorios“ de Faţǎ-de-Crocodil-Albastru, cei trei l-au arestat şi pe taicǎ-meu, Dumitru Pachia, ducându-l la Postul de Miliţie din incinta Sfatului Popular al Comunei Rǎcari, raionul Filiaşi, regiunea Oltenia, unde a fost bǎtut de cei doi civili cu-mblǎnite haine de piele, „ca pe hoţii de cai“, doar-doar va mǎrturisi ceva în legǎturǎ cu armele de folosit împotriva „noului regim popular al muncitorimii şi ţǎrǎnimii“… Tortura cea mai cumplitǎ i-a fost aplicatǎ de Boboteazǎ. Pe gerul cumplit, cu mult peste minus douǎzeci de grade şi sub ameninţarea armelor, l-au pus sǎ stea cu mâinile goale, ca sǎ-i degere degetele lipite de coaja noduroasǎ a bǎtrânului dud din curtea Sfatului Popular – spre a mǎrturisi de unde are puşca, „ţeava mea de puşcǎ“… S-a reîntors acasǎ în dupǎ-amiaza celei de-a treia zi, ziua Sfântului Ion, însoţit de învǎţǎtorul Nicolae Bǎjenescu, spre a marca momentul cu o îmbelşugatǎ masǎ, de la care n-au lipsit ţuica fiartǎ, toba, trandafirii şi friptura de mistreţ, ori feteasca regalǎ, zaibǎrul şi vinul-pelin…

1634

Fig. 2. Troiţa de la Fântâna lui Berbece din Tatomireştii de Jos (croită / sculptată în lemn de stejar,

în orizontul anului 1900), aşa cum arăta în 27 iunie 1985 (foto: Adrian Pachia) şi în 23 martie 2009 (foto:Gabriela Pachia), un foto-document istoric deja, propus spre analiză şi Primăriei Brădeşti-Dolj.

Dincoace de orizontul anului 1950, timpul – ce înseamnǎ în telurica noastrǎ senzorialitate, înainte de toate, transformare / metamorfozǎ –, într-adevǎr, s-a derulat vertiginos. Marin Preda observase învâltorarea temporalitǎţii, mai iutea rotire a dienocurilor noastre, „lipsa de rǎbdare“ a anotimpurilor, chiar din vecinǎtatea celui de-al doilea rǎzboi mondial. Din pǎcate, astǎzi, tatomireştenii, ca mai toţi locuitorii Daciei / României şi ai Europei, nu mai au timp nici de contemplare a constelaţiilor de deasupra celor şapte brazi-strǎjeri de temelii în ruinǎ de la Turnul („Cula“) Herculilor din Tatomireşti, nici de observare atentǎ a stelelor proprii din zenit, de desupra troiţei cu acoperiş de ţiglă roşie, tare, cu leişori de Jimbolia, nu cu el spart ca astăzi de vijelii rătăcite (supra, fig. 2) din drumul european, la jgheabul de piatră al Fântânii lui Berbece, şi nici de a se mai bucura în orizont de solstiţiu de cireşar, de cele luminos-logosteloase, minunoase, ca în copilǎria noastrǎ auroasǎ.

Oamenii din satul copilăriei mele – în marea lor majoritate – erau încărcaţi cu energie pozitivă / benefică… Le vedeam parcă şi aura, filamentele de wolfram din aură… Pierderea intensităţii luminoase, înnegurarea / încenuşarea aurei lor, antrenându-se în progresie de tip cancerigen, le-am observat o dată cu intrarea lor în faimoasele „întovărăşiri agricole“… Este vremea procesului surprins în chip genial de Marin Preda, este vremea moromeţianizǎrii Ţugurlanilor şi a ţugurlanizǎrii Moromeţilor. În ultimele decenii socialiste, în vremea dictaturii comuniste dintre 1971 („tezele din iulie“) şi 1989, veşnicia noastrǎ nǎscutǎ la sat s-a izânit peste mǎsurǎ, s-a tocit, s-a rupt, datoritǎ, în primul rând, „cǎderii lumii satului în alcoolism“. Dupǎ Revoluţia Valahǎ Anticomunistǎ din Decembrie 1989, „cârpirea“ veşniciei noastre nǎscute la sat s-a dovedit şi „mai imposibilǎ“, deoarece procesul cancerigen al corupţiei a cuprins toate sistemele sociale; alte cumplite maladii sociale îşi aratǎ tot mai ameninţǎtor caninii în România: analfabetismul, impostura, drogurile, promovarea nonvalorilor (alianţa nonvalorilor spre a sugruma / sufoca valorile autentice), imoralitatea, reificarea, iresponsabilitatea clasei politice, absenţa dimensiunii creştine a ens-ului uman etc. Tineretul nostru – de la oraş, secundat de cel imitator, de la sat –, lǎsându-se pradǎ drogǎrii, analfabetizǎrii, alcoolismului, imoralitǎţii etc. –, în loc sǎ dea temperatura NaţiuniiValahe (Dacoromâne), se lasǎ prea uşor scos „din arenǎ“, din circuitul valorilor europene…

II) DLup: Când aţi simţit cǎ prindeţi aripi? La cursul primar, în Tatomireşti, în cel gimnazial – în comuna învecinatǎ, Brǎdeşti, ori în anii de licean – la Filiaşi? Cǎror dascǎli le purtaţi, încǎ vie, amintirea?

IPT: Cine s-a nǎscut Poet – nu cine s-a fǎcut poet, bolnavul de autorlâcitǎ, convins cǎ ia Eternitatea de picior –, aşadar, cine s-a nǎscut Poet, întotdeauna, „prinde aripi“, mereu este un „înaripat“… Se ştie cǎ „prind aripi“ – iute şi pretutindeni – cei hǎrǎziţi de Dumnezeu cu talent (statisticienii din orizontul celui de-al doilea rǎzboi mondial – dupǎ cum ne-a încredinţat, la un curs, prof. univ. dr. G. Oancea-Ursu, prin 1967 – aproximau cǎ între zece mii de nou-nǎscuţi se iveşte mai totdeauna numai un ens (>ins) de divintalent), ori cu geniu (aceiaşi interbelici evidenţiau şi raportul de un om de geniu la un milion de indivizi umani), evident, când societatea nu este foarte vitregǎ cu ei, desigur, atunci când le oferǎ „un trai decent“, demn, vertical, şi cele douǎ sisteme esenţiale sociale – cel al sǎnǎtǎţii şi cel al învǎţǎmântului / educaţiei – nemistuite de vreun generalizat cancer al corupţiei (ca mai toate sistemele societǎţii noastre din cele peste 70 de anotimpuri de dupǎ Revoluţia Anticomunistǎ Românǎ din Decembrie 1989)…

Privitor la talentul / geniul hǎrǎzirii noastre, rǎmâne totul în seama valorii estetice a Operei noastre şi a unui „bun“, „mai bun circuit“, în direct-proporţionalitate cu „calitatea şcolirii Distinsului Receptor“ al Acesteia prin anotimpurile prezente şi viitoare…

35

Fig. 3. Ion Pachia – absolvent al clasei a V-a, gimnazială, la Şcoala din Brădeşti (cireşar, 1959).

36301223

Fig. 4. Între profesorii „gimnaziaşti“ ai lui Ion Pachia (de la stânga la drDieului / Diiului / Dumne-Zeuluieapta): Gh. Luţă – profesor

de istorie şi diriginte, Doina Luţă – profesoară de limba şi literatura română, Ecaterina Ungureanu – profesoară de fizică şi comandant al unităţii de pionieri, Pavel Ungureanu, profesor de matematică.

Am avut pǎrelnicia cǎ „prind aripi“ – ca orice copil (supra, fig. 3) / adolescent (infra, fig. 5) „ieşit din comun(ǎ)“, cum s-ar zice dinspre bardul-pandur de Bulzeşti, Marin Sorescu – şi la cursul primar, graţie admirabilului învǎţǎtor (de la Şcoala din Tatomireşti-Dolj), Dumitru Constantinescu (încurajatorul compunerilor mele stihuite, încǎ din clasa a II-a – dupǎ cum mi-a mǎrturisit mai târziu, în 1966, dupǎ ce mi-a citit primele poeme publicate de revista craioveanǎ, «Ramuri»), şi la cursul gimnazial (de la Şcoala din Brǎdeşti-Dolj), datoritǎ unor profesori excepţionali (supra, fig. 4), dovedind multǎ mǎiestrie pedagogicǎ, tact instructiv-educativ etc. – Doina Luţǎ, profesoarǎ de limba şi literatura românǎ, Gheorghe Luţǎ, profesor de istorie şi diriginte, Ion Popa, director, Ecaterina Ungureanu, „doamna-comandant“ de unitate de pionieri, profesoară de fizică, Pavel Ungureanu, profesor de matematicǎ ş. a. –, şi la cursul de liceu, din Filiaşi-Dolj – cu un admirabil corp profesoral de aur (infra, fig. 6): Constantin Hobeanu, director, profesor de limba şi literatura română, Eugenia Badea-Constantinescu, profesoară de limba latinǎ (care punea atât suflet în ceea ce preda încât mă fǎcea sǎ cred cǎ, într-adevǎr, era „profesoara-argint-viu“, profesoara „cea mai vie“ din lume, dintre toate cele ce predau o „limbǎ moartǎ“), Sanda Ciovicǎ, profesoară de matematicǎ-fizică, Paul Ionescu, profesor de francezǎ (pe care-l admiram şi pentru cǎ stǎtuse câţiva ani în Vietnam), Iolanda Iordache, profesoară de biologie (anatomie, anul III), Elisabeta Ivan-Turburan, profesoară cǎreia-i datorez calitatea limbii ruse cu care m-am descurcat destul de bine şi peste un sfert de veac, la Olimpiada de la Moscova, din anul 1980, Veronica Mihai, profesoarǎ de limba şi literatura românǎ, Constantin Mihǎlcescu, profesor de matematicǎ, Virgil Osiac, profesor de istorie cu „memorie de oţel“, Radu Predescu, profesor de limba şi literatura română (ce mi-a predat în anul I liceal teoria literaturii, trimiţându-mă şi la Craiova, la Olimpiada de limba şi literatura română – etapa competiţională pe regiunea Oltenia), Andrei Prună, profesor de fizică, Alexandru Rolinschi, diriginte, profesor de psihologie, Ion Stǎnoiu, eminent profesor de ştiinţele naturii (navetist craiovean şi participant la simpozioane internaţionale, despre care se spunea că are una dintre cele mai bogate colecţii de fluturi din Europa), ş. a.

24

Fig. 5. Ion Pachia – absolvent al Liceului Real-Umanist / Teoretic din Filiaşi-Dolj (iunie, 1965).

3237112533

Fig. 6. Profesori ai liceanului Ion Pachia – dintre anii 1961 şi 1965 (de la stânga la dreapta): Constantin Hobeanu – director al liceului şi profesor de limba şi literatura valahă, Iolanda Iordache – profesoară de biologie / anatomie, Eugen Iordache, profesor de fizica / matematică, Virgil Osiac – profesor istorie, Elisabeta Ivan-Turburan – profesoară de limba rusă.

Aripi“ – dedalice / icarice (infra, fig. 7), „din penele vulturilor adolescentini“, ori confecţionate din şindrilǎ, ca ale meşterului Manole, sau din „aliaje-inox“, aidoma celor de la racheta primului om ce a zburat în Cosmos – dǎruitu-mi-s-au şi de cǎtre inimos-distinşii mei profesori de la de la Facultatea de Filologie – Universitatea din Timişoara, în primul rând, prin „fermecătorul model“ oferit de opera lor (infra, fig. 8).

31

Fig. 7. Ion Pachia – student la Facultatea de Filologie – Universitatea din Timişoara

(fotografie din 24 ianuarie 1968).

1529202213

Fig. 8. Profesori de la Facultatea de Filologie – Universitatea din Timişoara ai studentului Ion Pachia – între anii 1966 şi 1971 (de la stânga la dreapta): Traian Liviu Birăescu – literatură universală / comparată; Simion Mioc – ştiinţe filologice / literatură valahă modernă; Gheorghe I. Tohăneanu – lingvistică generală, stilistică, filologie clasică; Vasile Dumitru Ţâra – istoria limbii române literare, dialectologie, onomastică; Virgil Vintilescu – istoria literaturii / literatură valahă clasică.

Desigur, este vorba despre incontestabila ţinută / valoare ştiinţifică, estetico-literară, a cǎrţilor publicate de majoritatea dascălilor mei universitari – P. Ardelean (Limba slavă veche), Al. Belu (Limba latină), Traian Liviu Birǎescu (Introducere în literatură, Literatură universală), Lucia Jucu-Atanasiu (Istoria literaturii române – epoca veche), Ion Iliescu (Estetică), Gabriel Manolescu (Folclor literar), Clio Mănescu (Literatură universală), Simion Mioc (Istoria literaturii române – literatura interbelică şi literatura contemporană), Ştefan Munteanu (Filologie – „Stil şi expresivitate poetică“), Partenie Murariu (Istoria literaturii române – epoca veche), I. Neaţǎ (Istoria literaturii române – epoc marilor clasici), Ileana Oancea (Lingvistică romanică), G. Oancea-Ursu (Psihologie – teorii moderne, „psihologia gemenilor“), Fl. Popa (Limba rusă), Pavel Rozkoš (Limba rusă), Ion Stan (Dialectologie, Istoria limbii române), Vasile Şerban (Limba română contemporană – „Sintaxa limbii române“), Gheorghe I. Tohǎneanu (Lingvistică / „Studii de stilistică eminesciană“), Rodica Tohăneanu (Limba franceză), Vasile Ţâra (Istoria limbii române literare), Virgil Vintilescu (Istoria literaturii române – epoca marilor clasici) ş. a. –, între „bunii ani resurecţional-modernişti“, 1965 şi 1970 (ani de largǎ respiraţie europeanǎ în România, la „pǎrelnic-astronomicǎ“ distanţǎ de „cancerul cenzurii“ de dupǎ tezele din iunie 1971), dar şi prin cǎrţile lor tot mai valoroase, „jaloane“ ale permanentei formǎri pentru mine, publicate mai târziu, din 1972 şi până în 1989, gândite într-un foarte subtil / rafinat şi „polivalent“ chip, spre a trece de cumpliţii cerberi ai cenzurii ceauşiste din deceniile al optulea şi al nouălea, încât puteau fi cercetate graţie numeroaselor librǎrii (nu „anihilate“ – parţial, ori în întregime, ca în ultima vreme – în locu-le făcându-şi apariţia sedii de bănci, de fundaţii, de societăţi mafiote etc.), graţie bibliotecilor bogate – de la cele din capitală şi din marile centre universitare şi până la cele nelipsite din toate cătunele unei Românii de dinainte de 16 – 22 decembrie 1989, Românie unde nu existau analfabeţi / semianalfabeţi (ca astăzi, o droaie dintre aceşti „semianalfabeţi“ posedând „diplomă de licenţă“ cumpărată de la „fabricile universitar-particulare“, producătoare de „indulgenţe“, de „inflaţie“, de „corupţi licenţiaţi-mancurtizaţi-hienizaţi“, „specializaţi în haotizarea tuturor sistemelor statului“ etc.).

38

Fig. 9. Comisia de Doctorat în Sala Senatului Universitatăţii Lucian Blaga din Sibiu, în faţa căreia doctorandul Ion Pachia a susţinut public teza Generaţia resurecţiei poetice… (de la stânga la dreapta): prof. univ. dr. Mircea Tomuş (conducător ştiinţific), Facultatea de Litere şi Arte – Universitatea Lucian Blaga din Sibiu; prof. univ. dr. Pamfil Matei, decanul Facultăţii de Litere şi Arte – Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, preşedintele comisiei, prof. univ. dr. Liviu Leonte, referent oficial de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi; prof. univ. dr. / cercet. şt. pr. I, Crişu Dascălu, referent oficial, de la Universitatea Tibiscus din Timişoara şi de la Academia Română – Filiala din Timişoara / Institutul de Cercetări Socio-Umane Titu Maiorescu, şi prof. univ. dr. Mircea Braga, referent oficial de la Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia.

Nu pot uita nici „înariparea“ / „în-laur-irea“ mea ca doctorand / doctor în ştiinţe umaniste, cu înrăzăriţii mei maeştri de la Facultatea de Litere şi Arte a Universitǎţii Lucian Blaga din Sibiu: prof. univ. dr. Mircea Tomuş, unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici literari din a doua jumătate a secolului al XX-lea (autor, între altele, al monumentalei lucrări, prima „monografie“ a celei mai cultivate specii epice moderne şi contemporane, Romanul romanului românesc – volumul I: În căutarea personajului; volumul al II-lea: Despre identitatea unui gen fără identitate; romanul ca personaj al propriului său roman, Bucureşti, Editura Gramar, 1999, şi, respectiv, 2000), prof. univ. dr. Pamfil Matei (autor, între altele, şi al celei mai valoroase monografii închinate până în prezent Astrei), prof. univ. dr. Ilie Guţan (autor şi al unui studiu de douăzeci şi patru de carate, dedicat erosului arghezian), prof. univ. dr. Ioan Mariş (profund teoretician şi stăpân de verb analitic incandescent), prof. univ. dr. Mircea Braga (distins filosof al culturii) ş. a. (supra, fig. 9).

Cred cǎ sunt aceştia aproape toţi dascǎlii mei înaripaţi şi înaripatori, excepţionali, prin anotimpuri ale cunoaşterii fǎrǎ frontiere…

(III) DLup: Vara anului 1966 a constituit o veritabilă răspântie, în destinul Dvs. de tânăr poet şi viitor cercetător. Pe de o parte, aţi devenit student la Filologia din Timişoara (de ce acolo şi nu la Craiova?, unde Al. Piru pusese piatra de temelie a unei fragede, dar foarte viguroase facultăţi), iar, pe de altă parte, aţi trăit astralul ceas al întâlnirii, prin corespondenţă, iniţial (bănuiesc), cu Miron Radu Paraschivescu, care v-a dat girul în debutul, cu un grupaj de poeme, în „Povestea vorbii“ – suplimentul literar (dar de valoarea unei reviste în sine) al prestigioasei „Ramuri“, reînfiinţată de Ilie Purcaru, cu doi ani mai înainte. Din piscul deplinei maturităţi creatoare şi biologice, de acum, de la început de mileniu al treilea, cum revedeţi şi cum retrăiţi acele momente decisive pentru orice tânără personalitate, în formare ?

IPT: Mi-amintesc cǎ în acele anotimpuri, „un bun prieten de hieroglife“, mai mare cu vreo cinci-şase ani şi absolvent de filologie de „bănăţeană frunce“, mi-a spus cǎ înfiinţarea Facultǎţii de Filologie şi întemeierea Universitǎţii din Craiova – în 1965 / 1966 – „nu sunt încǎ o certitudine“; de aceea am preferat tradiţia filologic-universitarǎ timişoreanǎ…

17

Fig. 10. Ion Pachia-Tatomirescu – fotografie publicată la debutul în revista de cultură / literatură, Ramuri (Craiova), anul III, nr. 10 (27), din 15 septembrie 1966 (pagina 21).

În ceea ce priveşte „astralul ceas al întâlnirii prin corespondenţǎ“ cu Miron Radu Paraschivescu mi se arată şi astǎzi ca fǎcând parte din sfera celor minunoase. „Astralul ceas“ aparţine zilei echinocţial-primăvăratice de 21 martie 1966, mai mult ca sigur, la vreo săptămână de la citirea numărului de intrare în primăvara respectivului an al revistei «Ramuri», conţinând fulgurantul „supliment“, «Povestea vorbii nr. 1 / 1966», „de valoarea unei reviste în sine“, cum bine aţi zis.

Aşadar, pe la echinocţiul de primăvară-66, marcând a treia mare explozie lirică antiproletcultistă, am luat decizia de a intra în „hora poeţilor“ din generaţia Vasile / Vasko Popa – Nicolae Labiş – Nichita Stănescu – Marin Sorescu (este de reamintit că o influenţă benefică a exercitat poezia lui Vasile / Vasko Popa asupra întregii generaţii a resurecţiei şi a revoluţiei paradoxismului, cu începere din 1966, anul în care marelui poet din Serbia i-a apărut în limba română o antologie esenţială, Versuri – colecţia Cele mai frumoase poezii, Bucureşti, Editura Tineretului – din volumele-i publicate până atunci – «Scoarţa», «Câmpia neodihnei», «Cerul lăturalnic» şi «Ţara verticală» –, în traducerea lui Nichita Stănescu).

Am pregătit un plic voluminos, cu treizeci şi cinci de pagini de poeme caligrafiate „mǎrunt“ (maşini de scris nu aveau decât marile instituţii şi despre calculatoare încă nu se auzise ca fiind pe undeva prin aria Băniei), expediindu-l lui Miron Radu Paraschivescu (infra, fig. 11-b) pe adresa revistei craiovene «Ramuri», de unde – am aflat mai târziu, de la redactorul / poetul rămurist Petre Dragu – că fostu-i-a trimis „maestrului MRP“, la Vǎlenii de Munte, Aleea Pǎcii, nr. 11, fiindcă aici îşi avea „reşedinţa de vară“. Surpriza s-a ivit după şapte luni de aşteptare…

Deşi mi se mai publicaseră nişte versuri însoţite de câteva aserţiuni critice generoase ale redactorului Alexandru Firescu (infra, fig. 11-a), în ziarul regiunii Oltenia, Înainte (din Craiova – a se vedea nr. 6560 / 1966), prima revistă de cultură / literatură în care am semnat este Ramuri, nr. 10 (27), din 15 septembrie 1966 (unde, la pagina 21, mi s-a acordat de către Ilie Purcaru – redactor-şef – şi Ilarie Hinoveanu – secretar general de redacţie, rubrica de Cenaclu, găzduindu-mi trei ample texte lirice (sub prima mea fotografie publicată în mass-media – supra, fig. 10): Poem din primăvară, Învăţăturile lui Neagoe şi Declaraţie), cu, bineînţeles, Povestea vorbii, nr. 7, «supliment literar de versuri şi proză redactat de Miron Radu Paraschivescu» de la Vălenii de Munte (care-mi publică o paradoxistă ars poetica a holopoemului, «Peristylium», şi care-mi „consacră“ – cu nesperată generozitate – o pagină întreagă de comentarii ilustrate de poemele-mi: Cu spuma sângelui, Stiletul, Antiromanţă de iarnă şi Dialectică).

Aruncând în „oglinda retrovizoare“ chiar şi o privire „de pisc“, revăd / retrăiesc în două „moduri“ anotimpurile acelea, deopotrivă „de debut“ şi de autentic-valahă împrimăvărare socială cum rar s-au mai înregistrat în istoria Daciei noastre din ultimele două milenii – de fiecare dată într-o rază tot mai luminos-găbuitoare; mai întâi, întotdeauna „mai întâi“, retrăiesc / revăd o „certă“ şi „dureros de dulce“ înmugurire de aripi, în sublimă desfoliere şi luare de anvergură, parcă într-un tot mai profund cer senin-zalmoxian, fireşte, la distanţa tulburătoarei verosimilităţi a oglindirii, mai mult-armonice, nu prăpăstioase, a oglindirii permanent-constructive, necatastrofice, de real rodnicit de chimia eternă a celor cinci elemente fundamentale ale lumii, Aer, Apă, Foc, Lemn şi Pământ…; apoi, la gândul unui „transplant“ al liceanului / studentului, al tânărului IPT de-atunci, „de la debut“, în realităţile de azi ale „democraţiei de junglă“, ale „haotismului dirijat“ de clasa politică din România / Eurasia ultimelor două decenii, clasă „copleşită“ de neoregalişti, neoimperialişti, de neofanarioţi, de neostalinişti, neopaukerişti, la gândul unui „absolvent-IPT“ cu „Diplomă de Maturitate / Bacalaureat“, ori cu „Diplomă de Licenţă“, sau „Diplomă de Doctor“, absolvent ivit într-o lume (tot cu „dirijare de la vârf“) sufocată de cancerele corupţiei atotcuprinzătoare, ale mafiilor, ale hienismului din toate sistemele sociale, unde mediocrităţile „aliate“ sufocă „talentele“ / „geniile“ Naţiunii Valahe, cea mai veche din Europa, bineînţeles că mă înfiorez / revolt în toate incandescentele fibre ale fiinţei mele de „pui de Dac“ (sintagmă de la supra-botezarea-mi din 18 martie 1967, datorată marelui critic literar, Vl. Streinu), reverberând parcă şi acum, aproape ca şi atunci, dar în mai nebănuite profunzimi de bacovian „plâns al materiei“ şi de „zbor cu aripi de plumb“ în lacustra-mi locuinţă de beton armat sub care sporeşte vidul, „golul istoric“… Pentru că astăzi, ca şi în vremea primei conflagraţii mondiale, când scria / publica Bacovia poemele din volumul de culminaţie a simbolismului universal, Plumb (1916), lumea se află într-un cumplit proces de hienizare, pentru că astăzi este aproape imposibil să mai întâlneşti în România dascăli aşa cum s-a arătat norocul să aibă generaţia noastră (ce s-a bucurat de un învăţământ, e-adevărat, socialist, însă de tip profund-haretian, deopotrivă naţional şi european, în vremea ministrului Ilie Murgulescu), pentru că astăzi este aproape imposibil să mai întâlneşti în România personalităţi culturale / literare de impresionantă, deontologică verticalitate ca a lui Al. Firescu, Miron Radu Paraschivescu, Vl. Streinu (infra, fig. 11-c).

(a)18 (b)28 (c)14

Fig. 11. Cei trei maeştri a/spani lui Ion Pachia-Tatomirescu: (a) maestrul de jurnalistică, Al. Firescu;

(b) maestrul de poezie, Miron Radu Paraschivescu; (c) maestrul de critică literară, Vl. Streinu.

(IV) DLup: În aceeaşi perioadă în care consemna elogios debutul lui Marin Sorescu, la 32 de ani, ca dramaturg (în revista „Luceafărul“), cu piesa scrisă la 28 de ani, „Iona“, recunoscută ulterior drept capodoperă, redutabilul senior al criticii şi istoriei literare româneşti, Vladimir Streinu, vă consemna cu multă încredere intrarea temerară pe câmpul de luptă al poeziei noastre, deşi abia împliniserăţi 20 de ani, eraţi student în primul an şi încă nu debutaserăţi editorial. Ce impact au avut asupra dv. aceşti doi stâlpi de pridvor ai literelor române, Miron Radu Paraschivescu şi Vladimir Streinu, a căror valoare era atât de mare încât mulţi, cei mai mulţi nici măcar nu îndrăzneau să le bată la uşă…?

IPT: În acea perioadă (1965 – 1970) de avânt, de magnifică respiraţie planetară (în primul rând datorată unei veritabile revoluţii ştiinţifico-tehnice), de „absolută normalitate naţional-valahă“, de „etică şi echitate“, de „egalitate“ (cel puţin pe „niveluri oficiale“, ) între toate popoarele / rasele, pe apogeul „întrecerii“ cosmice dintre sistemele politice ale planetei, sistemul / „lagărul“ socialist (cu primul zbor al omului – rusul Iuri Gagarin – în spaţiul cosmic, de la 12 aprilie 1961) şi sistemul / „lagărul“ capitalist (cu prima aventură spaţială a ens-ului uman pe Lună – cu americanul Neil Alden Armstrong ce face primii paşi pe satelitul Terrei la 20 iulie 1969), nu am simţit vreun impact „ţăndăros“, vreo ciocnire / izbire distructivă („cu schije“, de planetă în „bombardare meteoritică“ etc.), la intrarea printre „stâlpii de marmură“ de la pridvorul Casei-Poem, de la pridvorul Casei-Literelor-Autentic-Valahe, Miron Radu Paraschivescu (Zimnicea, 2 octombrie 1911 – 17 februarie 1971, Bucureşti) şi Vladimir Streinu (Teiu-Argeş, 23 mai 1902 – 26 noiembrie 1970, Bucureşti), ci numai „vibraţii“ / „trepidaţii“, „zigzaguri“ de înaintare, ca de la o loc Rodica Tohăneanu /iomotivă-diesel-electrică în accelerare uniformă, la pornirea dintr-o gară către alta pe pe o cale ferată de maximă siguranţă. Nu poate fi vorba de vreun impact-„Iliadă“ (cu asedii de Troia), nici de vreun impact-„Odiseea“ (cu declanşare-desfăşurare „tipologic-ulysseană“), ci, însuşindu-mi semnificatul / „simbolul“ lansat în lebăda-interogaţie, am simţit, pot spune, numai un impact-de-certificare întru certe anotimpuri de înflorire şi rodire,sau, dacă ni se îngăduie ceva „magie prin analogie ştiinţifico-tehnică“ de pe-atunci, m-am simţit ca o particulă intrată în spaţiul demiurgic al unui accelerator… Însă mult mai târziu, după moartea maeştrilor mei – ce nu mi-au lăsat, cât au trăit, soluţia salvatoare, deşi ştiu că erau în posesia panaceului –, am simţit impactul „ţăndăros“ / „dinamitard“, datorat nu unor maeştri (şi reamintesc faptul că pe-aici, pe la noi, prin Dacia, Instituţa Maestrului a dispărut odată cu pieirea ultimului Cavaler Zalmoxian), că maeştrii întotdeauna construiesc, nu distrug, ci lucrării monstruosului binom, Haosachia – Haosache, din ultimele decenii, ci lucrării lumii hienizate, ce mi-a produs, în 9 cireşar 2002, un cumplit impact-miocardic-infarct, căruia-i supravieţuiesc, slavă Domnului, pentru simplul motiv că pentru mine nu se mai aflau „locuri libere“ nici în Infern, nici în Rai.

(V) DLup: „Daţi-mi un trup, voi munţilor!…“ exclama mistuitor şi mântuitor Lucian Blaga, cel născut şi crescut în Lancrăm (satul cu nume de lacrimă din judeţul Alba), sub geana de lumină misterioasă a Râpei Roşii. În schimb, dv, domnule Ion Pachia-Tatomirescu, deşi sunteţi născut în Dolj, un om răstignit, mai de grabă, pe Crucea Sudului, aţi debutat cu volumul de poeme „Munte“ – nu „Muntele”! –, în 1972, la Editura Eminescu, din Bucureşti. Ce semnificaţie avea, pe atunci, munte(le), pentru dv, ce tâlcuri i-aţi descifrat pe parcurs, ce taine mai ascunde astăzi?

IPT: Liricul erou expresionist al lui Lucian Blaga imploră munţii – a doua generaţie de divinităţi descoperite de omenire din zorii holocenului, după cum cred, în majoritatea lor, istoricii religiilor paleoliticului, neoliticului etc. –, fireşte, nu pentru că Muntele este craniu şi are creier / „creierul muntelui“, „nări“, „gură“, „picior“ („picior de plai“), „poale“ etc., ca şi Omul, ci pentru că el, eroul liric, simte că-i înzestrat de Dumnezeu cu un suflet imens, năbădăios, vulcanic, poate, gata să erupă în trupul firav şi să-l carbonizeze / aneantizeze, pe când un trup, cum au munţii, „un trup rezistent, peren“, i-ar fi unui astfel de suflet (ca al lui, al expresionistului erou) pe măsură.

Volumului meu de debut i-am pus titlul Munte, pentru că semnificantu-i din cinci sunete / litere foarte clare, sunete / litere al căror număr trimite la nuntă, la „jumătatea / secţiunea de aur“, poate, şi pentru că semnificantul „munte“ este astfel structurat din acelaşi motiv ce relevă câte cinci degete la fiecare mână / picior al lui Dumnezeu, al omului, poate, şi pentru că, semnificantul „munte“ este „o mână de Logos“ în priveliştea şi în nonpriveliştea noastră… Titlurile de cicluri poematice din volumul de debut (în afară de ciclul ce dă titlul întregului volum), Munte, erau alcătuite tot din cinci sunete / litere: Demon, Graal, Sobor… Aşa a fost încredinţat lui Miron Radu Paraschivescu pentru prefaţă, pe la sfârşitul lunii iunie 1969 (din îndemnul lui Mircea Ciobanu, lectorul / redactorul de la Editura pentru Literatură din Bucureşti, căruia-i fusese repartizat manuscrisul depus încă de pe la începutul vacanţei de vară-1967): şi în decembrie 1969, Miron Radu Paraschivescu mi-a restituit manuscrisul Munte-lui îmbogătit cu prefaţa Poezie şi arheologie, „gata de tipar“, pe care l-am predat / înmânat cu maximă promptitudine lectorului / redactorului de carte. Dar editurile s-au reorganizat, în 1969 / 1970; din Editura pentru Literatură au apărut editurile Minerva şi Eminescu; manuscrisul volumului meu, Munte, cu prefaţă de Miron Radu Paraschivescu, a văzut lumina tiparului la Editura Eminescu, abia în 1972, după ce a fost făcut pierdut cu prefaţă cu tot de Violeta Zamfirescu, noul redactor, după ce am predat exemplarul secund (dactilografiasem în trei exemplare Munte-le), după ce Ioanichie Olteanu, directorul editurii, a trecut ms-ul Munte-lui în sarcina de serviciu a redactorului Nicolae Oancea, incluzând volumul în planul ferm-editorial pe anul 1971 şi după ce a fost „măcelărit“ de cenzura ce a urmat „tezelor din iulie 1971. Povestea semnificanţilor-titluri din cinci sunete / litere m-a ţinut în chingile-i de aur până dincoace de publicarea volumului de poeme Zoria, la Editura Cartea Românească, în 1980.

Şi atunci ca şi astăzi, prin Munte, am înţeles, înţeleg, şi trebuie să se înţeleagă de către toată lumea iubitoare de poezie / lirosofie sacrul munte al Daciei, Cogaion – în perechea zalmoxian-oronimică: a) Muntele Mare (din folclorul pelasg > valah, din mitologia noastră) este Cogaionul Mare, cu Peştera lui Zalmoxis, adică muntele / „vârful“ Gugu (2291 m), dintre culmile Ţarcu şi Godeanu din Carpaţii Meridonali, de unde izvorăşte Râul Mare ce duce apa-i sfântă în Sarmisegetusa Mare, capitala militar-administrativ-economică a Daciei (azi, comuna Sarmisegetuza, jud. Hunedoara); b) Muntele Mic, sau Cogaionul Mic este muntele în 10 / 11 terase sacre din Sarmisegetusa Mică (sau capitala religioasă a Daciei), munte cunoscut geografilor de astăzi prin oronimul Grădiştea de Munte. Majoritatea construcţiilor din spaţiul spiritual-zalmoxian al Daciei este bipolarizată de Munte / Cogaion şi Matcă / Dunăre.

(VI) DLup: Ziua de azi, marţi, 4 martie 2008, trecu aproape ca glonţul pe lângă tâmpla răbduriei, prea răbduriei noastre Patrii. Acum, în fapt de seară, cu vreo trei ceasuri înainte de a se plini 31 de ani de la seismul din 1977, cutez să dau contur încă unei corole de întrebări. În răstimpul 1972 – 1988 (cu un an mai puţin decât perioada de graţie a poetului nostru naţional, Mihai Eminescu), aţi publicat două volume de versuri: Munteşi Încântece, unul de poezii pentru copii: Crocodilul albastru, patru de poeme: Zoria,Lilium breve, Peregrinul în azur, Verbul de mărgărit. Care este, pentru dv, diferenţa între versuri, poezii, poeme ?

IPT: La „trident-întrebarea“ Dvs., răspunsurile pot fi aflate – de Distinsul Receptor – din vechea lucrare a teoreticianului Ion Pachia-Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei… (Ed. Aethicus, 2003; pentru vers, p. 468 sq.; pentru poezie, pp. 323 – 329; pentru poem, pp. 321 – 323; pentru holopoem, pp. 206 – 208; poate fi consultată versiunea online a acestui „dicţionar-IPT“: http://www.banaterra.eu/romana/files/pachia-tatomirescu_ion_dictionar_de_termeni_estetico-literari_lingvistici.pdf). La acestea, eu, IPT, poetul din faţa „trident-întrebării“ Dvs., mai adaug: versurile sunt moleculele poeziei, poeziile sunt moleculele poemului şi poemele – cărămizileholopoemuluidin temelia cosmosului cotidian al unui poet născut, nu făcut…!

(VII) DLup: Simpla citare a titlurilor de cărţi semnate în prima perioadă de creaţie, până la împlinirea vârstei de 41 de ani, denotă o forţă expresivă aparte, originalitate, frământarea, dacă nu chiar obstinaţia, de a impune un teritoriu liric propriu, frenezie şi energetism, logodna cu o zare metafizică venind din străvechime, din atât de luminoasa, iradianta… negură a timpului. În ce măsură aceste linii definitorii pentru universul dv. liric vin, răbufnesc din poveştile şi basmele copilăriei, pe care aţi petrecut-o peste deal de Pometeştii şi Adâncata copilăriei lui Al. Macedonski, la o aruncătură de băţ de Floreştii, din cumpăna Doljului şi a Gorjului, în care Eminescu a creat, în linişte, o vară întreagă şi unde a început, sper să nu mă înşel, traducerea Gramaticii Sanscrite. Sau este rodul exclusiv al acumulărilor din anii adolescenţei, ai maturităţii, al lecturilor perseverente, aprofundate, al explorării orizonturilor mitologice româneşti, europene şi universale?

IPT: Este foarte interesantă observaţia Dvs. – polidirecţional / polidimensional (fără a ne duce cu gândul la un reprezentant al Şcolii de la Frankfurt, Herbert Marcuse, autor, din 1964, al celebrei cărţi, Omul unidimensional, titlu pe care sunt ispitit a-l tâlmăci mai degrabă prin „unidimensionalul ens “): a) pentru că eu, până la 41 de ani, în 1988, publicasem în România socialistă cinci volume de versuri: Munte (Bucureşti, Editura Eminescu, 1972), Crocodilul albastru (Bucureşti, Editura Ion Creangă,1975), Încântece – Demon – Graal – Sobor (Bucureşti, Editura Litera, 1979), Zoria (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980), Lilium breve (Bucureşti, Editura Eminescu, 1981), Peregrinul în azur (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984) şi Verbul de mărgărint (Timişoara, Editura Facla, 1988); asta, pentru „simpla citare“; b) dar cel ce ştie să le citeze, ca Dvs., desigur, le-a şi citit pe toate, pentru că a putut să şi le procure imediat, graţie salariului bun şi sigur obţinut lunar (graţie sănătoasei societăţi înalt-înţelept-valahe de atunci), pe de o parte, şi graţie difuzării rapide a întregii producţii de carte a editurilor din Ţară, până în librăriile din orăşele şi din cătune, printr-un foarte bine organizat „Centru Naţional de Librării“, din Bucureşti, pe de altă parte; c) şi astfel, foarte atent şi distins receptor fiind, în acea vârstă frumoasă a poeziei, aţi reţinut că ale mele cinci volume, rod a patru decenii de viaţă (şi vă rog să-mi îngăduiţi a vă cita exact): « denotă o forţă expresivă aparte, originalitate, frământarea, dacă nu chiar obstinaţia, de a impune un teritoriu liric propriu, frenezie şi energetism, logodna cu o zare metafizică venind din străvechime, din atât de luminoasa, iradianta… negură a timpului.»; ceea ce-i – potrivit verosimilului cu funcţie de concept operaţional-estetic – „perfect întemeiat“.

Şi acum, daţi-mi voie să vă întreb, la rându-mi, dacă ştiţi (în acest prim timp prezent al dialogului nostru) , din 1988 şi până în 2007, am mai publicat 12 volume / plachete de versuri (Dumnezeu între sălbatice roze, trisalmi, cu o postfaţă semnată de poet, Despre temeiurile dacoromâneşti ale „micropoemului-haiku“, Timişoara, Editura Hestia, 1993; Haiku – volum ilustrat cu „foto-sculpturi“ de Monique Deryckere, trilingv: în română, în franceză, versiunea autorului şi în neerlandeză, în traducerea poetului belgian, Florimond Van de Velde –, Bruxelles / Porto, Editura Fundaţiei Fernando Pessoa, 1994; Împăratul din Munţii de Azur / The Tale of the Emperor in the Azure Mountains, versuri şi proză, plachetă pentru copii – versiunea în limba engleză: Gabriela Pachia, Timişoara, Editura Aethicus 1996; Bomba cu neuroni, poeme, cu postaţa Ion Pachia-Tatomirescu şi paradoxismul – micro-antologie şi note de dr. Dacian Breianu, Timişoara, Editura Aethicus, 1997; Stelele dalbe…dintr-o „Colindă la Timişoara în Decembrie Însângerat, la anul 1989“, poeme pentru copii, Timişoara, Editura Aethicus, 1998; Aforismele apei / Aphorismes de l’Eau, versiunea în franceză aparţine autorului, Timişoara, Editura Aethicus, 1999; Fulgerul sferic / Éclair sphérique, poeme – traducerea în limba franceză: Chantal Signoret şi autorul, Timişoara, Editura Aethicus, 1999; Salmi / Salmes / Salms, distihuri superparadoxiste, ediţie tetralingvă, română, franceză în tălmăcirea lui Dacian Bradua, engleză în traducerea Gabrielei Pachia şi germană în translarea Mihaelei Gherasim, Timişoara, Editura Aethicus, 2000; Ultimele poeme hadronice, poeme, Timişoara, Editura Aethicus, 2002; Cereasca horă din carul cu doisprezece brebenei, poeme pentru copii, Timişoara, Editura Aethicus, 2002; Compostorul de nori, poeme, antologie, tabel cronologic, note, de Mugur Moşescu, cu un Pentaedru prefaţator – Vl. Streinu, M. R. Paraschivescu, C. M. Popa, Al. Ruja, A. D. Rachieru –, cu un Dodecaedru postfaţator – M. Iorgulescu, I. Dur, I. Buduca, L. Ulici, I. Rotaru, Paul Van Melle, Fl. Vasiliu, Paul Courget, E. Dorcescu, Jean-Claude George, Jean-Paul Mestas, Marian Barbu – şi cu un Tabel cronologic, de Mugur Moşescu, Timişoara, Editura Aethicus, 2004; Despre fructul Curcubeului – On the Fruit of the Rainbow, poeme, versiunea în limba engleză: Gabriela Pachia, cu prefaţa autorului, Noua estetică antropocelestă dintre anii 1965 şi 1975 sau estetica paradoxismului / The 1965 – 1975 New Anthropocelestial Aesthetics or the Aesthetics of Paradoxism şi cu o postfaţă de M. Moşescu, Timişoara, Editura Aethicus, 2007) şi dacă le-aţi fi cumpărat / citit pe toate (în total: 17 volume / plachete de versuri), aşa-i că aţi fi constatat că «forţa expresivă aparte [constatată de dinainte de anul 1988], originalitatea […] teritoriu[l] liric propriu, frenezia şi energetismul» poeziei pachiene şi-a sporit „însutit“ corola materiei sensibile şi lirosofice…?!?

Coordonatele, liniile de lirică forţă magnetică ale teritoriului meu poetic îşi relevă inconfundabilele peceţi stilistice din relieful armonic-spiritual (metaforic grăind: „Ţara Vocalelor Eterne“, „inimă şi neuroni / circumvoluţiuni“ de matcă, de luncă, ori de câmpie, de colină / deal, sau de munte) hărăzit unui spaţiu al naşterii, unui spaţiu al trăirii Poetului de talent / geniu. În „materie sensibilă“ – cum zicea Titu Maiorescu în primăvara anului 1867 –, literatura şi celelalte arte nu sunt decât roadele de suflet etern rezultate / emanate prin conjugarea realului, a reliefului spiritual, a paradoxurilor existenţiale, la cele mai profund-de-nalte moduri lirice, epice, dramaturgice; altfel, „acumulările din anii adolescenţei, ai maturităţii, ai lecturilor perseverente / aprofundate, ai explorării orizonturilor mitologice“ naţionale / universale, rămân simple ambalaje perisabile ale biologicului / viului.

În legătură cu Eminescu în Câmpul Cerbului (adică la Floreşti-Gorj, din aprilie până în octombrie 1878), în legătură cu lucrarea pe care o traduce Genialul Poet al Pelasgimii > Valahimii acolo, daţi-mi voie să vă răspund („prin rândul al treilea“) într-un citat-capitol dintr-un studiu al subsemnatului care – în prima lui variantă – a văzut lumina tiparului „întâi-şi-ntâi, la Craiova“, de 1 septembrie 1968 (marcându-mi debutul în istorie / istoriografie literară):

În perioada de la Floreşti pe care o numim „momentul Câmpul Cerbului“, Mihai Eminescu nu şi-a părăsit preocupările spirituale. Din „amintirile“ lui Slavici ştim că Eminescu traduce aici, din germană, Fragmente din „Istoria Românilor“ de Eudoxiu Cavaler de Hurmuzaki, ieşite de sub tipar în 1879. Interesantul studiu al lui Ion Creţu asupra acestei cărţi (v. Limba română, anul X, nr. 6) demonstrează paternitatea eminesciană a traducerii, subliniindu-se, în final, că poetul ar fi supravegheat personal lucrarea la tipar. […] Cercetătorul momentului Câmpul Cerbului şi al biobibliografiei lui Eminescu de pe segmentul temporal aprilie – octombrie 1878, demonstrează ca un uimitor geometru că ne aflăm într-un „câmp nou“ al valorilor estetice eminesciene, reliefându-se pe măsura geniului său de romantic fără seamăn prin: versiunea definitivă a amplului poem, Scrisoarea III, prin caligrafierea poeziilor Iambul, Vre o zgâtie de fată, Freamăt de codru, Revedere, Fiind băiet păduri cutreieram, prin transpuneri o modalitate de «a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă»; astfel de transpuneri există şi în Scrisoarea III ceea ce arată că poetul elaborează poemul în paralel cu traducerea Fragmentelor…, de Hurmuzaki (traducere prin care a ajuns la Istoria Imperiului Otoman, de Hammer): «I. În Istoria Imperiului Otoman… există următorul pasaj: „El vedea după aceea cum răsare din rinichii săi săi un arbore care, crescând mereu şi devenind mai verde şi mai frumos, acoperea în umbra ramurilor sale ţările şi mările, până dincolo de orizontul a trei părţi din lume. […] Dedesubtul acestui arbore se ridicau Caucazul, Atlasul, Taurul şi Hemusul, care păreau a fi patru coloane ale acestei imense cupole de foi. Din rădăcinile copacului ţâşneau Tigrul, Eufratul, Nilul şi Dunărea.“»; „transpunerea“ se face în următoarele versuri din Scrisoarea III:Iar din inima lui simte un copac cum că răsare /Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte, /Cu-a lui ramuri, peste lume, peste mare se lăţeşte; / Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde…/ Iar din patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari / Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari; / Vede Eufratul, Tigris, Nilul, Dunărea bătrână, / Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână («Eminescu la Floreşti», în ziarul Înainte – Craiova, anul XXV, nr. 7310, duminică, 1 septembrie 1968, p. 3; varianta „definitivă“ a studiului, Eminescu în „Câmpul Cerbului“, de Ion Pachia-Tatomirescu, o aflăm peste mai bine de un deceniu de muncă, de sisifică înverşunare a cercetătorului tânăr întru aflarea adevărului istoric, publicată în Limbă şi literatură – trimestrial al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, vol. II, Bucureşti, 1981, paginile 278 281).

(VIII) D/iLup: Cât datoraţi lui Orpheus şi cât lui Ovidius, domnule Ion Pachia-Tatomirescu. Cât basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi cât lui Eminescu? Cât de ascuns e motivul mitologic al Muntelui din poemele dv.? In viziunile şi în visurile dv. de purtător al purpurei spiritului oltenesc – epicentrul spiritului românesc –, elenul Olimp calchiază, cumva, muntele sacru din mitologia dacilor: Kogaionon?

IPT: Vă mulţumesc şi pentru acest „interogativ-trident“ cu care mă întâmpinaţi „poseidonic“ din adâncurile Mării Pelasgo > Valaho-Getice, adică „marea găilor / vulturilor Valahimii“, sau, cum i se zice mai înspre zilele noastre, ale Mării Negre (neclintite-abisuri)…!

1) La prima interogaţie-lebădă. Mai întâi, vă răspund foarte clar: nu datorez nimic lui Orfeu – ce era Pelasgo(>Valaho)-Thrac (după cum a dovedit, între alţii, apelând la o droaie de argumente, şi Mircea Eliade, prin teonimul zeiesc / semizeiesc, Orfeu – nume deformat de scribii greci – / „Orbău“, înţelegându-se „marele poet orb“, aşa cum, înaintea-i cu o jumătate de mileniu, se înţelegea şi prin Homer, autorul Iliadei şi Odiseei), ci, dimpotrivă, el îmi datorează mie tot ceea ce am scris despre antica-i măreţie / strălucire iniţiatic-zalmoxian-sudică; nu datorez nimic nici lui Ovidiu (ce-şi are obârşiile într-o străveche famile de Pelasgi / Peligini > Valahi din centrul Italicei Peninsule şi al cărui nume, în pelasga > valaha antică, vine din „ofidiu“, adică „şarpe“, cum se relevă atâtea în onomastica de astăzi din Dacia-România), ci, dimpotrivă, el îmi este dator-vândut pentru ceea ce am scris despre opera-i şi pentru versurile pe care i le ştiu pe dinafară, din Hiems in Terra Gaetarum / Iarna în Ţara Geţilor. Privitor la „al treilea cât“, daţi-mi voie să vă răspund cu contrainterogaţia retorică: Domnia Voastră cât datoraţi basmului cu „Grădina Raiului / Edenului Creştin“? Pentru că prin sintagma, prin cel mai lung compus din limba noastră pelasgă > valahă, Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, după cum am spus / argumentat în nenumărate rânduri,p style=”text-indent: 0.5in; margin-bottom: 0in;” align=”JUSTIFY”i desemnează Raiul / Edenul Zalmoxianismului. Privitor la „al patrulea cât“, cel privitor la Eminescu, dau acelaşi răspuns ca la cât-ul despre Orfeu şi Ovidiu la un loc…

2) La secunda interogaţie-lebădă. În lirica mea, Munte-le (în pereche zalmoxiană cu Matca), e „ascuns-motivic“, fireşte, doar „neiniţiaţilor“; pentru a scoate din „ascunzătoare“ al meu Munte şi pentru „iniţiere clară“, cred că-i binevenit citatul (dintr-un articol / studiu datându-se într-un orizont de „august rămurist-sorescian“ al anului 1980): «Muntele şi Matca sunt entităţi geo-psiho-sociale polarizatoare de construcţii în spaţiul spiritual pelasgo(>valaho)-dac / thrac (dacoromânesc). Între Munte şi Matcă flutură Curcubeul unei multimilenare nuntiri neîntreruptă nuntă. Spiritualitatea Muntelui este structurată / „gospodărită“ pe verticală, pe când spiritualitatea Mătcii este vectorizată pe orizontală, în cercuri („de vârstă“) concentrice, jur-împrejurul Muntelui. Iar la nunta cosmică a Pelasgo(>Valaho)-Dacului (Dacoromânului), Muntele este preotul în faţa luminoasei eternităţi; dinspre luminoasa eternitate (dinspre nemuritori), Muntele se relevă ca punte între tărâmuri; comunicarea se face prin cântec / încântec (descântec), din Ţara-fără-Dor în Ţara-cu-Dor. Se observă o „gradare etică“ în comunicare: piatra („fluierul de piatră“ / „muntele de piatră“) pentru elementul vir; sticla / arama („muntele de siclă“, „muntele de aramă“) pentru elementul femina; diamanbbtul pentru flacără etc. Creierul spaţiului teluric este în vârful Muntelui; tot aici e şi Gura de Rai peştera sacră a lui Salumasua („omul Soarelui-Moş / Tatălui-Cer“, „reprezentantul lui Dumnezeu în Dacia“, regele-zeu-medic sortit din Sarmizegetusa), „peştera“, adică „andreonul“ lui Salmos-Zalmas-Zalmoxis… În rombul de aur al lui Salmoş (Zalmas-Zalmoxis), Matca se întinde pe jumătatea diagonalei mari, în jos, având „bază comună“ cu Muntele, bineînţeles, diagonala mică; ar fi, cu alte cuvinte, un munte cu vârful în jos, vârful acestui munte-invers constituind abisul, numai de Vidros locuit; dincolo de Vidros, nu se trece, el fiind Fiul Genunii, limita „absolută de jos’; deschiderea spre nemărginire se face doar prin Gura de Rai din Vârful Muntelui; vectorii realului vin dinspre Munte spre Matcă; vectorii „idealului“ conjugând feed-back-ul duc dinspre Matcă spre Munte, în Creierul Muntelui, în Împărăţia / Ţara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, la nunta cu cosmosul, cu Sacrul Întreg Cosmic (Unu = Samasua / Samos, „Soarele-Moş“, sau „Tatăl-Cer“, reprezentat „material“ de discul cerului senin) în care suntem parte, la nunta nemuritorului Pelasgo(>Valaho)-Dac (Dacoromân) graţie monoteismului din Zalmoxianism».

3) La terţa interogaţie-lebădă. Olimpul Helladei / Greciei – prin contact direct-multisecular cu Pelasgo(Valaho)-Thracii balcano-anatolieni – este „copia“ / „imitaţia“ palidă a vechiului Cogaion al Daciei (Cogaion, nu ca la Strabon, cu dublă sufixare: „Kogaionon“) ca de dinaintea Reformei Zalmoxianismului…

(IX) DLup: Când scrieţi, vă simţiţi condamnat la luciditate ori vă abandonaţi reveriei şi patosului mitologizării? De ce preoţii dacilor „călătoreau prin nori”, iar, peste milenii, Mihai Eminescu (re)scria Povestea magului? Dumneavoastră, domnule Ion Pachia-Tatomirescu, ce fel de rădvan cosmic puneţi în valoare?

IPT: Nu v-aţi propus „de la început“ să ajungeţi la al nouălea „interogativ-trident poseidonic“, în „corespondenţă / sinestezie“ cu Al Nouălea Cer, dar „al treilea dinte de inoxidabil oţel“ deja-i făurit întru marea strălucire „de închidere“ şi mi se pare firesc a mă întâmpina astfel dinspre Decada Cerurilor din pelasgo(>valaho)-dacul nostru axis mundi, Bradul Cosmic. Măcar înălţându-ne şi noi cu sacrul interviu până într-al nouălea cer, spre a putea apoi exclama strămoşeşte: „Mă simt ca în al nouălea cer…!“, adică „Absolut-Fericit…!“ Că al zecelea Cer este numai al lui Dumnezeu (unde nu intră „alte galaxii, alte constelaţii etc.“, unde nu pătrund „nici atomii celorlalte nouă ceruri“)…

1) Întâia lebădă-semn-de-ntrebare. Dacă înţelegeţi prin „mitologizare“ ceea ce înseamnă principiul estetic al postbelic-secundei generaţii a resurecţiei şi a paradoxismului, principiu situat pe locul al doilea („bolduitul“) din „clasamentul teoreticianului“ (şi aici, îngădui-se-va încă un citat exact din Generaţia resurecţiei poetice…, 2005, p. 260): «Estetica paradoxismului se relevă în: 1) conjugarea – în primul rând, la moduri lirice, apoi la cele epice / dramatice – a paradoxurilor existenţiale ale umanităţii; 2) dinamitarea miturilor (îndeosebi, a celor fundamentale), sublimarea / rafinarea mitemelor, relevând o „nouă demiurgologie“, cu omul în centrul „genezelor“ / „universurilor“ (cosmosului), eroul liric (epic / dramatic) substituind ori „punând în plan secund“ Demiurgul (Atoatecreatorul / Atotştiutorul, Divinitatea Fundamentală); 3) revolta / „revoluţia“ semnificantului împotriva semnificatului, operând predilect cu semnificantul născător de semnificat, decretând „biblic“, „anti-marxist“, că materia decurge din Cuvânt / Logos, întrucât cuvântul este „materie“ (informaterie, de fapt)…». Când scriu, fireşte, în prima fază a actului creator-literar, mă las [Eu, Sufletul de Erou Liric / sau Epic, ori Dramatic] aproape ca „abandonat reveriei şi patosului“, cum bine ziceţi, apoi revin asupra lucrării cu „patosul lucidităţii“, poate, de „tip camilpetrescian“ (după cum releva mai demult Ovidiu Ghidirmic, abordând neasemuita operă a lui Camil Petrescu – Poetul, Romancierul, Dramaturgul şi Filosoful).

2) A doua lebădă-semn-de-ntrebare. Mai întâi, e bine să subliniem că o anumită categorie de preoţi ai Cogaionului / Sarmisegetusei (Mici, adică ai Sarmisegetusei Religioase, a Zalmoxianismului) era desemnată de Pelasgo(>Valaho)-Daci prin termenul de solomonari (în rândul cărora îşi avea obârşiile şi cel mai strălucit rege al evreilor, Solomon, cum, de altfel, şi tatăl său, regele-psalmist, David, ştiindu-se că şi numele capitalei ebraicului spaţiu, Ierusalim, cu semnificaţia pelasgo>valaho-dacă de „străvechea haltă a Salymoş-ienilor“, toponim căruia grecii antici îi tâlmăcesc primul element formant în gerusia, „sfat al bătrânilor“, secundul formant, teonimul Salumos / Salymos, sau Zalmas-Zalmoxis, dovedindu-se intraductibil şi evoluând spre forma cunoscută azi – după cum am mai spus-o şi în lucrarea-mi, Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, Timişoara, Editura Aethicus, 1996, p.17). Preoţii Pelasgo(>Valaho)-Dacilor din această categorie a Zalmoxianismului („ordinul ctiştilor“ după Herseni, I. A. Candrea, Vulcănescu ş. a. – cf. R. Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, pp.: 113 / 423 sqq.), adică solomonarii, declanşau / opreau ploile (furtunile), ori încălecau „balaurul norilor de grindină“ (al lui Gebeleizis, asimilat de Creştinismul Cosmic-Valah în Sfântul Ilie), dirijându-l / ducându-l „dincolo de zări“, dincolo de „cerul senin al Dumnezeului Unic de Cogaion / Sarmisegetusa“, ori Samos > Zamosh (= „Soare-Moş“). Mihai Eminescu – iniţiat în Pelasgo(>Valaho)-Dacism / Zalmoxianism de Bogdan Petriceicu Hasdeu – se referea – în orizontul cunoaşterii metaforice (şi din Povestea magului) – tocmai la acest „fenomen cogaionic / zalmoxian“…

3) A treia lebădă-semn-de-ntrebare. „Cosmicul meu rădvan“ este galaxia-ne, desemnată prin sintagma Calea Laptelui de Stele (cu „gura de rai“ şi cu „spuma luminii / laptelui“ cu tot), „dus-întors“, adică atât în deplasarea ei spre roşu cât şi în deplasarea ei spre albastru

Craiova / Timişoara, 3 (luni) / (marţi) 4 martie 2008, în Irepresibila Dacie.

i

span lang=”ro-RO”

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. ANA MUGURIN

    Un interviu frumos, profund ca o sarbatoare de vara ! Asemenea interviuri complexe, cu oameni de cultura de la care oricine are de invatat multe dintr-ale cosmosului nostru agresiv,sunt binevenite…
    Ana Mugurin

Leave a Comment

*