ÎNTÂLNIREA

01.03.11 by

1978. Abruptul stâncii se prăbuşea ameţitor în privirea omului care stătea dedesubt, lângă foc. Dar totul era neclintit, încremenit parcă în clipa căderii, ca o pedeapsă a veşniciei. Pleoapele îi clipeau des, fragmentând până la exasperare aceeaşi secvenţă a peretelui îngălbenit de licheni, unde se căsca hornul. Golul acela cenuşiu, lungit pe verticală, nu corespundea exact cu ceea ce-şi închipuise el în zilele premergătoare plecării. Nu l-ar fi crezut atât de înfricoşător, chiar dacă imaginea îl urmărise nopţile lui de singurătate, cu despicăturile ei hâde, prelungi. Îl chinuiau cu senzaţia căderii, o cădere încetinită, încât să simtă fiecare ascuţiş al stâncii cum îi sfâşie carnea. Sleit de puteri, nu mai concepuse finalul, căci, la baza hornului, zăceau grohotişurile colţuroase, mângâiate de fum.

Se simţi ameninţat de umbrele uriaşe din căldare, proiectate diform, nelămurit, de un soare necruţător. Scrută prudent cerul albastru care se zărea prin gaura îngustă de deasupra lui. Îl compară cu restul cerului, dar nu găsi nici o deosebire. Acelaşi cer, albastru-alburiu, cu nori stingheri căutându-şi plutirile peste oameni şi sălbăticie.

Altă dată, grohotişurile enorme de sub pereţi îl aţâţaseră, le străbătuse din piatră în piatră, dimineţi întregi, dar acum îi erau de nesuferit, până şi contrastul violent al jnepenilor din preajma iezerului devenise insuportabil şi deprimant.

Dinu Halunga îşi prinse capul în palme şi oftă. Câteva secunde stătu nemişcat, ca apoi să încerce să se elibereze din caruselul amintirilor. Apucă o piatră şi o izbi cu putere în golul hornului. Piatra sări în lături, urmată de un ecou sec şi, cu aceasta, izbucnirea luă sfârşit. Se ridică, intră în cortul de lângă peretele stâncos, căută sticla cu rom şi ibricul de cafea. Mai era mult până să coboare întunericul, dar aruncă alţi jnepeni pe foc şi se aşeză iarăşi lângă căscătura hornului.

Fixă cu privirea movila de lespezi de sub perete, clădită undeva în dreapta, şi îşi duse mâinile la spate, sprijinindu-le de piatră. Cu capul plecat, gândurile îl hărţuiau mai uşor, riscau să ajungă la intensităţi supărătoare. Ştia asta şi îi veni să urle: “Cum aş putea să uit, Doamne Dumnezeule, cum aş putea să uit?!” Fumul îi umplu ochii cu lacrimi. Şi zâmbi. Era fericit că imaginile soseau din nou atunci când trebuia, exact când avea nevoie de ele sau de confuzia lor, confuzie transfigurată într-o plutire lină, fără început şi fără sfârşit. O anumită precizie sau claritate i-ar fi produs suspiciuni. Câteodată, unele reconstituiri conţin o esenţă tragică şi, oricum ar fi, dor…

De cum zărise movila, intuise că acela era locul. Îl căutase zile de-a rândul. Părea de necrezut, dar celălalt nu venise. Ştia doar că celălalt există. Chiar dacă nu-l mai văzuse niciodată. Întâi îl urâse, apoi îl dispreţuise. Totdeauna l-a crezut pe el vinovat de ce se întâmplase. De tot ce se întâmplase. Inclusiv de senzaţia că-i sfărâmase paradisul.

Îşi aprinse o ţigară şi uită să mai privească iezerul. Cumva alarmant, imaginile prinseră forme precise. Amintirea acelei seri îl năpădi fără milă.

“… Îmi priveam degetele cum tremurau, umede şi nesigure. Speram să existe pe undeva un punct de sprijin, în afara clapelor albe sau a clapelor negre. Părul vâlvoi îmi era năclăit de sudoare şi de praf, ochii îmi erau tulburi. M-a cuprins o mânie nouă, necunoscută, îmi paraliza dorinţa de a mă ridica. Voiam să fug de toţi şi de toate. Atunci am apăsat cu sete pedala de volum, până la maximum, ca orga să urle cum nu urlase niciodată, căci era ultima mea seară.

Eu nu mai iubeam lumina roşie a sălii, în care trupurile celor mulţi se legănau frenetic. Devenisem duşmanul clapelor doar pentru eram singur, singur şi posomorât. Băieţii mi-au simţit încordarea şi au tăcut, nici chitare, nici tobe, numai eu şi orga. Ce complot! Câteva secunde m-am dezlănţuit, gonind triumfător pe clape. Cei din sală s-au oprit, unii aclamau, alţii fluierau ca la un concert pop. După aceea melodia a continuat la noi amplitudini şi modulaţii. Acesta constituia singurul fapt care-mi dădea încuviinţarea să fug, neştiut şi nevăzut. M-am abţinut până când stroboscopul pornise să segmenteze mişcările. Şi am fugit la spatele scenei, în plină fascinaţie, biciuit de pâlpâirile nemiloase ale reflectoarelor. Ştiam sigur că este ultima seară. Urma să le-o spun şi celorlalţi…

*

* *

Halunga tresări. Deasupra lui se auzise zgomot de pietricele în cădere. Văzu cum prin căscătura hornului cobora încet un rucsac masiv, roşu-sângeriu, legat de frânghie. Pietricelele desprinse din căscătură se pierdeau în golurile grohotişului de sub horn. Descoperi uluit că, din cauza aceasta, nu mai compusese finalul căderii, căci, la fel ca şi pietricelele, în golurile acelea se pierduseră şi gândurile lui.

Rucsacul se mai legănă în aer câteva clipe, ca apoi să se aşeze lin pe-o stâncă plată. Frânghia se smuci de câteva ori, probabil cel de sus verifica dacă rucsacul nu se oprise în vreo fisură a peretelui.

Plictisit, privi lung movila. “S-ar putea să fie celălalt”, îşi spuse. Curiozitatea de a-l vedea pe celălalt creştea în el năvalnic, sprijinită de amintirile rebele. Rămase mai departe pe piatră, dar întors cu totul spre căscătura hornului. I se puse un nod în gât. Tuşi, scuipă şi îşi bălăngăni picioarele peste piatră. “L-aş recunoaşte, oare, dacă ar fi celălalt?”, se întrebă mohorât. “Poate e numai o întâmplare, poate celălalt s-a prăbuşit şi el”. Nu se putu stăpâni să nu zâmbească admirativ. Asemenea repel nu mai văzuse niciodată. Omul care cobora prin horn ştia precis unde are prize de picior, unde trebuie să facă balansuri mari. Cobora pe spate, cu frânghia trecută printre picioare şi pe după umăr, slobozind-o regulat cu ambele braţe. Rapelul părea disperat.

Oare disperarea are limite?”, se întrebă cel de jos, ca apoi tot el să-şi răspundă: “Nu, a mai coborât prin horn, sunt sigur. S-ar putea să nu fie celălalt”. Dădu din cap neîncrezător. Cu un balans uşor şi-o alunecare rapidă, omul de pe frânghie trecuse de surplombă şi intrase în ultima porţiune a golului, ajungând teafăr lângă rucsac. Întors cu spatele, nu-l observă pe Halunga. Îşi puse mâinile în şold, se lăsă în jos de câteva ori şi îşi roti mijlocul. Părul lung, negru, îi atârnă în şuviţe cârlionţate peste umerii laţi. Cămaşa îi era umedă de transpiraţie. Dezlegă rucsacul şi privi întrebător golul hornului. Printr-o smuncitură, recuperă frânghia din inelul pitonului şi o răsuci cu îndemânare în jurul braţului. Nu avea de gând să se mai întoarcă prin horn.

Aruncă frânghia şi îşi târâi rucsacul până lângă movilă. În dreptul movilei se opri, cu capul în pământ. Răsufla greu. Ridică privirea spre golul hornului şi îşi muşcă buza de jos. Apoi se răsuci spre călcâie şi dădu să o ia înspre iezer. Atunci, îl văzu pe Halunga. Acesta îl privea nemişcat. Surprins, îşi încetini paşii. Nu se aştepta ca în căldare să mai fie cineva. Iar omul acela avea nişte ochi stranii, fără viaţă, cu luciri ameninţătoare. Îl ţintuiau cu asemenea putere, încât se simţi paralizat. Instinctiv, ridică mâna dreaptă la nivelul şoldului şi desfăcu încet cureluşa de piele, care ţinea mânerul cuţitului lipit de teacă.

Ceva mai liniştit, înaintă spre iezer şi, când ajunse în dreptul lui Halunga, îngăimă un “salut!” Nu aşteptă să i se răspundă, îşi urmă drumul atent, intuind că în orice secundă Halunga ar fi putut să urle: “Stai! Cine eşti tu?

Dar nu. Halunga tăcuse. Halunga nu s-ar fi aşteptat niciodată ca el să stea faţă-n faţă cu celălalt. Căci, simţise fără tăgadă, omul acela era celălalt. Toată viaţa se întrebase ce-i va spune când îl va întâlni, sau cum îl va privi. De fapt, toată viaţa se întrebase ce-o fi găsit ea la celălalt. Iar acum îl văzuse. Un om ca oricare altul. Doar că lăsa impresia de putere. “Aşadar, ea l-a iubit doar pentru că el părea mai puternic decât mine…

Enervat, îşi alungă toate gândurile, preferă să-şi întoarcă privirea către iezer. Celălalt se cocoţă pe o stâncă din marginea apei şi, după ce se dezbrăcă, plonjă curajos, stârnind jerbe de stropi. Plescăitul se auzi reverberat în pereţi. Îşi imagină că celălalt va sta puţin în apă. Apa era prea rece. Într-adevăr, omul ieşi foarte repede pe mal, făcând mişcări caraghioase să se încălzească. Trupul musculos se pironi apoi de-o stâncă, de departe semăna cu un jneapăn uriaş, care căuta crăpături unde să supravieţuiască ferit de vânt. Sub luminile asfinţitului, părea că face abstracţie de orice. Până şi de amintirea ei.

După o vreme, celălalt se ridică sprinten, se îmbrăcă şi porni către movilă. Păşea rar. Halunga îşi prinse capul în palme. Îl auzi cum trece pe lângă el, îi ghici şi ezitarea, îl auzi când se opri lângă movilă. Trase cu coada ochiului. Constatarea îl zgudui. Cu gesturi relaxate, celălalt îşi desfăcu rucsacul şi începu să-şi instaleze cortul. Halunga îşi spuse în gând că era o sfidare, dacă nu un curaj nemaipomenit. În loc să-şi păstreze calmul, se simţi plin de tensiune, străbătut de valuri de fierbinţeală. Strânse pumnii şi scrâşni.

Cam în acel moment îi veni pentru prima oară gândul să fugă la iezer şi să se arunce în adâncul verde. Dar era prea târziu. Căldarea devenise în întregime umbrită, soarele dispăruse undeva după pereţi. Se iscase o adiere de vânt, încreţind luciul apei. Nu mai exista nici un adânc verde, nu mai exista nici o scăpare. Totul se întorcea împotriva lui. Surâse amar, ca un învins. După aceea îşi desfăcu încet pumnii şi zâmbi. Cum de uitase! Era ceva mai mult decât o scăpare. Parcă se născu a doua oară, când se ridică de pe piatră şi o luă spre cortul lui, cu paşi elastici, vădit preocupat de-un gând ascuns.

Întâmplător, remarcă ului că de fapt, celălalt îl ignoră cu desăvârşire. Celălalt nu se sfiise să aprindă focul, cu jnepeni luaţi din grămada de lângă movilă. Stătea lângă focul lui, cu privirea dusă către iezer.

Intră în cort, continuând să zâmbească şi se întoarse cu un casetofon. Îl aşeză cu grijă pe o piatră, de parcă ar fost o bombă. Însă “explozia” coincide cu câteva acorduri de orgă. Aşteptă încremenit puterea suflului.

Celălalt se repezi spre piatră. Îşi simţi sângele cum zvâcneşte-n tâmple. Din nou, celălalt se afla la un pas de el, cu mâinile căzute de-a lungul corpului. Broboane mari de sudoare i se scurgeau pe frunte. Chipul lui Halunga se întuneca văzând cu ochii. Ar fi putut să-l ucidă. Sau să-i întoarcă spatele. Celălalt deschise gura, vru să spună ceva, dar oftă şi tăcu. În secunda următoare urlă:

  • Cine eşti tu?

O umbră de zâmbet i se furişă peste chip. Aşteptase multă vreme să-l întâlnească pe celălalt. Răspunse impasibil:

  • La ce ţi-ar folosi dacă ai şti?

Ultimile vorbe le rostise răspicat, cu o linişte aparentă.

  • Cine ţi-a dat caseta asta, omule?

Rămase calm.

  • Nimeni. Înţelegi? Nimeni. Eu am mai dat-o şi altora. Dar caseta este a mea. Ca şi acordurile, ca şi orga, ca şi totul. Totul este al meu. Numai al meu…

Celălalt alunecă moale pe o piatră alăturată. Şopti uscat:

  • Deci şi tu ai cunoscut-o…

  • Da, răspunse simplu Halunga, şi încă înaintea ta.

  • Tu eşti Dinu Halunga, constată celălalt.

  • Exact, admise Halunga. Eu sunt Dinu Halunga.

Îşi încrucişă braţele pe piept şi tăcu. Celălalt lăsă capul în pământ şi răscoli îndelung pietricelele cu vârful bocancului. Când se sculă, nu mai avu tăria să-l privească pe Halunga, dar îi spuse:

  • Vino, vreau să-ţi arăt ceva!

Îl urmă contrariat până în dreptul movilei. Acolo, celălalt scoase de sub o lespede o cutie circulară de aluminiu. Se căzni să o desfacă, dar degetele îi tremurau prea tare. Când capacul sări într-o parte, Halunga simţi că-l apucă ameţeala. Întrezărise dincolo de şuviţa de păr negru căscătura hornului. Atunci şopti printre dinţi:

  • Tu ai ucis-o!

  • Nuu! urlă celălalt. Nu eu!

Ecoul repetă obraznic: “Eu… eu… eu…” şi pieri între stânci. Mut, Halunga se întoarse cu paşi mari la piatra lui. Poate celălalt avea dreptate, căci doar el fusese lângă ea atunci. Ajuns lângă piatră, îi mai aruncă o privire omului care se frământa lângă movilă. Generos, apăsă butonul casetofonului. Tăcerea pogorî peste căldare.

Prin crăpăturile hornului se prelingeau dâre minuscule de apă. Stropii se spărgeau pe o piatră teşită, căzând rar, la intervale regulate de timp. Zăpada îngheţată din crăpături se topea, lăcrimând în horn. Unul din stropi nu se mai sparse pe piatră. Se pierdu în golurile grohotişului, ca luat de vânt. Golurile acelea sorbeau totul. Halunga se imagină în golul unde se adunaseră pietricelele, gândurile şi stropii. Dar exista încă un gol. Neliniştit, îşi căută ţigările.

“… Abia atunci mi-am dat seama, acolo, în spatele scenei, că prea multă vreme m-au zbuciumat cântecele lor. Eu am fost un străin, străin de tot ce se petrecea în jurul meu. Mi se păruse totul o grozăvie. De ce a trebuit să mă întorc pe scenă? Dacă mă abţineam, oh, Doamne, dacă mă abţineam, dacă aş fi putut să mă abţin, dacă aş fi putut să fug atunci. De fapt, m-am întors pe scenă doar ca să-mi strâng orga. Nu mai ştiu, vacarmul se oprise brusc, sala rămăsese goală. Băieţii strângeau staţiile şi se făceau că nu mă văd. M-am îndreptat spre orgă urmărit de privirea lor. Cum aş putea să uit, cum aş putea să uit? În fiecare despărţitură dintre clape era înfipt un trandafir alb, pe toată claviatura numai flori, flori albe şi plăpânde, de parcă visam. Cineva a găsit de cuviinţă să-mi mărturisească. După ce plecasem, venise pe scenă o fată, cu un braţ de trandafiri, şi când o întrebaseră ce face, ea le-a răspuns: “Să nu mă caute. Nu mă va găsi”. O căutasem totuşi. Fără să o găsesc. Zile şi nopţi. Ştiam că o voi găsi…

Se lăsase întunericul. Halunga împinse cu piciorul câţiva jnepeni peste jar. Îşi mângâie bărbia şi privi scăpărările stelelor. Ajunsese prea departe de oraş, pentru a se mai întreba de ce trebuise să-l întâlnească pe celălalt. Numai pe el putea să-l întrebe. Celălalt îşi stinsese focul şi intrase în cort. Probabil deja dormea.

În văile de sub ei licăreau focurile ciobanilor. Se auzea vag lătratul câinilor, între rafalele vântului. Încercă să privească iarăşi căscătura hornului. Zadarnic, totul devenise o masă întunecată, în care nu se mai distingea nimic. “Imposibil să reconstitui noaptea aceea. Dar celălalt ar fi în măsură să o facă, unicul martor, pentru că el a fost cu ea, acolo sus, pe buza hornului, când…

Ţâşni către cortul celuilalt, la lumina flăcărilor, trase violent fermoarul de la intrare şi scutură pânza.

  • Scoală-te!

Celălalt se ridică în capul oaselor şi ieşi din sacul de dormit.

  • Ce e, ce s-a întâmplat?

  • Scoală-te! Trebuie să-mi poveşteşti ce-a fost atunci, răcni Halunga, încă zgâlţâind pânza cortului.

Celălalt tăcu. Îşi îmbrăcă hanoracul şi îşi vârî picioarele în bocanci. Înainte de a ieşi din cort, aprinse o ţigară. Odată şi-odată, tot era să-l întâlnească pe Halunga. Vântul le şfichiuia feţele, zbătându-se între pereţii căldării. Îi vuia capul şi, ca într-o amintire despre forţa lui, pipăia teaca de la cuţit. Stătu în cumpănă când degetele cuprinseră cureluşa de piele, dar n-o mai desfăcu.

Focul ardea într-o adâncitură dintre stânci, într-o scochină ferită de vânt. Halunga trase pe jar un maldăr de jnepeni şi se aşeză. Celălalt nu ştia cum să înceapă. Făcu un gest de lehamite cu mâna, când Halunga îi întinse sticla, căci îşi aminti de un cioban bătrân de pe vârful Ghereşul şi spuse ironic: “Nu folosesc!” Flăcările aruncau scântei şi le luminau straniu feţele în noaptea adâncă, noapte ce avea să le chinuie memoria multă vreme după aceea…

*

* *

– Ne aflam de patru zile pe creastă, îşi aminti mohorât celălalt. Traversasem aproape treizeci de kilometri din flancul nordic şi Maria încă nu dădea semne de oboseală, pentru prima ei ieşire se ţinea chiar foarte bine. Ultima zi ne-a prins acolo, deasupra hornului. Intenţia mea a fost să coborâm pe poteca de capre până jos, lângă lac, unde să înnoptăm, dar, ca pentru ultima seară, am avut o mică neînţelegere.

O prevenisem că barometrul e în scădere şi că se apropie furtuna. Cei de la radio anunţaseră la buletinul meteo că asupra zonei de munte se va abate un val mare de frig, putea să se lase şi cu zăpadă, cine ştie? Ea a insistat să mai rămânem, cel puţin două zile. Argumentase că-i senin ca lacrima şi că cei de la radio greşesc, ca de obicei, că cele patru zile trecusere ca patru ore. Nimic de zis, avea şi ea dreptate, era neobişnuit de cald pentru luna septembrie. Însă nu m-a putut convinge, barometrul meu interior nu m-a înşelat niciodată, aşa că am hotărât ca dimineaţa să ne întoarcem în oraş.

Dar parcă părea pusă pe rele, în seara aceea… Când a văzut hornul de sus, şi sub horn lacul, mi-a sugerat încă o trăsnaie. Să dormim pentru prima oară chiar pe creastă, căci se plictisese de nopţile anterioare, când înnoptase tot pe lângă lacuri. A insistat până când am cedat. Degeaba i-am explicat că dacă ne prinde o tornadă pe creastă, s-a zis cu noi cu tot cu cort, era irezistibilă. Vroia ceva nou, poate să audă cum urlă vântul pe creastă, orice…

I-am îndeplinit dorinţa şi am montat cortul acolo sus, lângă buza hornului. Nu ştiu cum a izbutit să mă lămurească, dar îmi amintesc că-i mai acceptasem încă o idee: dimineaţă, în răsărit de soare, să rapelăm hornul împreună, ca înaintea întoarcerii acasă, şi să coborâm mai departe prin căldare. Am acţionat tot sub influenţa ei (cunoşti şi tu influenţa de care îţi vorbesc) şi am bătut un piton de rapel în buza hornului. Am scos şi frânghia din rucsac, am trecut-o prin inelul pitonului şi i-am dat drumul în horn, exact în două lungimi, ce mai, totul era pregătit pentru dimineaţă, parcă înnebunisem, nu alta…

Când a apus soarele, am strâns jnepeni uscaţi şi am aprins focul, într-o vatră din lespezi. De ce să nu recunosc, era plăcut, era chiar grozav să priveşti apusul soarelui dincolo de creastă, de lângă cortul nostru albastru. Adia vântul, ca o părere, şi toată zarea zăcea în portocaliu, câţiva nori violeţi se prăbuşiseră peste flancul sudic. În vale, iezerul, cu pâlcurile de jnepeni jur-împrejur, iarba îngălbenită, stâncile cenuşii, ca acum, ai văzut şi tu în seara asta…

Ea s-a uitat de câteva ori în golul hornului, ca şi cum abia aştepta să răsară soarele şi să coborâm pe frânghie, în căldare. Pe urmă s-a întunecat şi ne-am culcat. Apăruseră stelele şi luna, nu adia vântul deloc, era linişte. Aproape de miezul nopţii, am simţit cum s-a sculat de lângă mine şi a vrut să iasă afară din cort. Mai înainte, probabil, fumase o ţigară, simţeam că mă înăbuşă fumul. “Unde mergi, Maria?”, am întrebat-o cu blândeţe. “Dormi, m-a liniştit ea în şoaptă, mă duc până afară să mai privesc stelele. E ultima noastră noapte, înţelegi, ultima…” O auzeam ca prin vis, buimac de nesomn. “Ia-ţi lanterna şi ai grijă unde calci!” am mai apucat să-i spun şi am adormit la loc; mă încredinţase că se va întoarce repede…

După aceea parcă mi-a căzut un bolovan în cap. Îmi amintesc că m-am trezit brusc, cred că nu trecuseră nici câteva minute. Când am realizat că ea nu mai este lângă mine, m-am îngrozit. Revedeam parcă imaginea hornului. Am ieşit disperat din sacul de dormit şi chiar atunci am auzit ţipătul, Doamne şi ce ţipăt, lung, reverberat, n-am să-l pot uita niciodată, avea groaza morţii în suflet…

Nu-şi luase lanterna. Am coborât pe funie cu lanterna între dinţi, mi-am ars palmele şi m-am dat cu capul de toţi pereţii, aproape că zburasem până jos, dar degeaba, a fost prea târziu… Am stat până dimineaţa lângă rămăşiţele ei… După aceea, ştii ce s-a mai întâmplat…

Halunga dădu din cap şi spuse rar:

  • Da, după aceea ştiu ce s-a întâmplat!

Celălalt tăcu un timp, cu o expresie absentă.

  • Tot mai crezi că eu am ucis-o?

Halunga îi răspunse abia legând cuvintele.

  • Nu. Acum nu. Te-au acuzat destul cei din oraş…

*

* *

Peste pereţii căldării plutea o dâră viorie. Vântul mâna norii urlând. Răsărise soarele deasupra unor culmi depărtate. Stâncile sclipeau vag în lumină cu reflexe cenuşiu-albastre. Cei doi oameni din căldare stăteau nemişcaţi lângă vatra în care mai fumegau câţiva tăciuni. Târziu, unul din ei se ridică şi îşi demontă cortul. Cu rucsacul în spinare, privi hornul, apoi movila. Se întoarse lângă vatră şi spuse:

  • Plec! Nu ştiu dacă am să mă mai întorc vreodată!

Celălalt avea pe faţă un surâs împietrit.

  • Ştiu. Cu bine!

Privi lung în urma lui, până când dispăru după stâncile unde începea cascada. Se apropie de movilă, ridică lespedea şi scoase cutia. O desfăcu, luă şuviţa şi o lăsă să se piardă în vânt, după care introduse în cutie caseta. Închise cutia şi o puse la locul ei.

Întors spre horn, măsură gânditor căscătura ce-şi iuţea golul către cerul dureros de albastru. Îşi întipări în memorie fisurile mai importante şi reperele. Desfăcând rucsacul, scoase un colac de frânghie, scăriţa din duraluminiu, pitoane, blocatori, cordelină şi carabiniere.

Înainte de a bate primul piton, nu se putu stăpâni să nu mai privească încă o dată valea de sub cascadă. Oftă, dădu din cap neîncrezător, şi căută din ochi prima fisură…

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*