ÎNTÂLNIRE ÎN RETEZAT -fragment de roman-

01.11.11 by

ÎNTÂLNIRE ÎN RETEZAT -fragment de roman-

www.omniscop.ro

 

 

În primele ceasuri ale după amiezii, Bătrânul l-a chemat pe Valentin pe veranda cabanei. Desfăşurase pe masă o hartă ferfeniţită a masivului în care se aflau.

– lei câinele cu tine şi te duci până lângă prăpastia de sub Zăporul Ielelor! Întipăreşte-ţi bine drumul în memorie, ca nu care cumva să te rătăceşti. La Zăporul Ielelor este un ţanc în formă de „T”, chiar în stânga prăpastie! Sub ţancul acela vei găsi o capră neagră rănită, cu două picioare fracturate. Capra este însemnată cu un inel marcat, la piciorul drept din faţă. În apropiere se vor mai afla două cuşti cu câte-o pereche de marmote. Cuştile le vei atârna în spinarea lui Durpan. După ce ai luat capra în spate, coborâţi până la Staţia de cercetări biologice din Rezevaţie, unde predai animalele celor care te aşteaptă acolo. M-au rugat mai demult să-i ajut, au neapărată nevoie de exemplarul acesta marcat acum câţiva ani.

– De necrezut! Cum de-ai reuşit să îngenunchezi capra?

– Nu este nici un secret! Azi dimineaţă, înainte de răsărit, am pus drept momeală un bolovan mare de sare la capătul rămas liber al unei scânduri atârnate deasupra ţancului. Capra, ca orice rumegătoare, are o nevoie acută de sare. A păşit pe scândură, către bolovanul de sare, şi după ce a trecut de prima jumătate a drumului, propria-i greutate a contrabalansat pietroiul care echilibra scândura. Bineînţeles că a căzut cu tot cu scândură în râpa de dedesubt; ştiu că este o metodă extrem de dură, însă n-am avut la îndemână vreun truc mai eficace de a captura viu animalul. Tot aşa procedau şi strămoşii noştri, dar numai în caz de forţă majoră, când nu mai aveau ce mânca şi posibilităţile de atunci nu le îngăduiau să vâneze în mod cinstit sălbăticiunile. Pentru marmote am întins câteva laţuri. Ţine minte, orice-ar fi, chiar şi dacă te prinde furtuna pe creastă trebuie neapărat să ajungi cu marmotele şi capra la Staţia de cercetări biologice, cel târziu în faptul serii. Vei înnopta acolo, iar dimineaţă te întorci înapoi.

– Ce furtună să mă prindă, se miră copilăreşte Valentin, nu vezi că cerul e senin, fără urmă de nor?   N-a plouat de câteva săptămâni! Cei de la radio au pronosticat în continuare secetă.

Bătrânul îi zâmbi straniu:

-Până una-alta, aştept ca dimineaţă să te întorci…

Valentin coborî fără o vorbă scările verandei, îl fluieră pe Durpan şi în câteva secunde dispărură pe poteca ciobănească ce ieşea sub creastă. În urma lor, Bătrânul continua să surâdă straniu, încremenit şi imobil, de parcă ştia tot ce urma să se întâmple în continuare.

În timp ce Valentin hoinărea derutat prin stâncăriile de la Zăporul Ielelor, condus de Durpan, cei trei biologi de la Staţia de cercetări a Rezervaţiei se delectau cu o partidă de whist, gustând fără grabă dintr-o sticlă cu ţuică aflată la îndemână, pe masă.

Noua lor colegă, sosită de câteva zile din Capitală se aşezase pe un scaun din dreptul ferestrei deschise a căbănuţei din bârne. Rezemată cu coatele pe pervaz şi cu capul în pumni, contempla melancolică stolurile de forfecuţe şi piţigoi gureşi care bântuiau prin pâlcurile de brazi din apropiere. Părea o după-amiază liniştită, cu cer senin, fără ca nimic neprevăzut să perturbe calmul instaurat în orele de după prânz.

Laurian, Barry şi Petroveanu, bărboşi şi taciturni, trecuţi bine de prima tinereţe continuau să bată cărţile, nestingheriţi, cu scurte şi rare exclamaţii de încântare, chiar dacă Neda îi ignora cu desăvârşire. Fiind burlaci toţi trei, căliţi prin tumultul încercărilor din viaţa trepidantă a marilor oraşe, ştiau că este bine să nu te amesteci neinspirat în sufletul omului, mai ales într-al unei femei care părea prea puţin dispusă în a face vreo confidenţă. O acceptaseră aşa cum era, cu ciudăţeniile şi tăcerile ei, ca un dat natural a sorţii, nu fără a-i arunca din când în când priviri furişate, cât pentru a-i mângâia din ochi formele suple, conturate provocator prin jeanşii cărămizii strânşi pe picior, sau prin bluza strâmtă de mohair care-i scotea în evidenţă sânii proeminenţi, bine dezvoltaţi. Pletele ei blonde, vag ondulate fluturau uşor în briza după-amiezii. Chiar dacă era o femeie trecută de treizeci de ani, părea capabilă să stârnească interesul oricărui bărbat prin promisiunea unei apropieri tulburătoare. Cu toate acestea, privirea ei albastră ca seninul rece al cerului de iarna te-ar fi oprit imediat de la orice imprudenţă, avertizându-te că ai de a face cu o fiinţă căreia nu este uşor să-i intriîn graţii, care te tatonează îndelung înainte să te accepte. Întotdeauna se simţea protejată de bariera de tăcere ridicată între ea şi ceilalţi. Nu-i plăcuse niciodată să dea explicaţii, cu atât mai puţin să-şi justifice gesturile, acţiunile. Tăcerea ei făcea parte dintr-un vast sistem defensiv, o construcţie misterioasă, greu de escaladat, ca o cetate rotundă, imposibil de asediat câtă vreme nu pricepeai de unde poţi începe atacul… Însă Laurian, şeful Staţiei, ştia deja ceea ce nu ştiau ceilalţi. Neda fusese trimisă în munţi la cererea ei, pentru desăvârşirea documentaţiei unei lucrări patronate de Centrala Biologică a Academiei. Cei de la Centrală o preveniseră că va fi nevoită să-şi petreacă şi iarna pe munte, contrar obiceiului din anii trecuţi, când Staţia de cercetări era părăsită pe la sfârşitul toamnei. Numai că acum căbănuţa fusese dotată temeinic cu provizii, lemne de foc, acumulatori şi aparatura radio pentru a ţine legătura cu oraşul, aşa că Neda se arătase de neînduplecat, oricât încercaseră toţi colegii să o convingă că o femeie suportă cu greu vicisitudinile anotimpului alb, mai ales pe munte. În realitate, Laurian habar n-avea de ce fusese opţiunea ei atât de fermă. Adevăratul motiv al acestei opţiuni nu-l intuiseră nici măcar colegii ei de la Centrală. Neda sosise în munţi după o dramă, după un teribil eşec sentimental care o obligase la claustrare, la izolarea severă pentru vindecarea rănilor. Vrând – nevrând, devenise şi mai singuratică decât înainte, când optimismul ei debordant era de natură să-l încânte pe oricine i-ar fi stat în preajmă. La nici câteva zile după ce ajunsese la Staţia de cercetări, proaspăt pătrunsă într-o lume nouă, pe alocuri înspăimântătoare, intenţionase nemărturisit să revină totuşi în Capitală. Nu-i plăcea nici unul dintre colegii ei cam trecuţi, bărbaţi blazaţi şi plictisiţi, veşnic ursuzi, care nu mai aşteptau nimic de la viaţă dincolo de o bătrâneţe liniştită, ferită de înconfort sau intemperii. În afara cercetărilor propriu-zise, efectuate în general dimineaţa, Laurian, Barry şi Petroveanu îşi omorau timpul liber jucând cărţi, table, şah şi ţintar, stimulaţi de ţuică şi ţigări în cantităţi mai mult decât suficiente. Noaptea ascultau muzică la radio, şi cam asta era toată viaţa lor, nici unul dintre ei nu oferea promisiunea certă pentru o nouă dragoste, oricât se străduiseră să o atragă şi pe Neda în micile şi banalele lor distracţii. Neda devenise suficient de matură încât să accepte vechiul postulat conform căruia întotdeauna dragostea este prăbuşirea dintr-o dramă în alta, sau dragostea veche se vindecă începând o nouă dragoste, dar ştia clar că nici unul dintre cei trei noi colegi n-ar putea fi viitorul ales al inimii ei. „Mai aşteaptă, îi spunea deseori o voce ascunsă, sosită parcă din tenebre, din instinct sau subconştient, noul tău iubit este undeva pe aproape, şi nu peste mult timp îl vei cunoaşte…” Aşa că acceptase să se refugieze în contemplaţie, învinsă de curiozitatea de a fi martora unor asfinţituri care nici unul  nu semăna cu celălalt, asfinţituri  mirifice, inefabile, întreţinându-i cumva permanent presimţirea unui nou iubit… Iubitul acela urma să sosească dinspre asfinţit, într-o bună zi, mai apropiată sau mai îndepărtată, coborând poate de pe culmea aceea stâncoasă dincolo de care scăpăta soarele, şi nici unul dintre colegii Nedei nu era capabil să-şi explice lungile ei întârzieri din dreptul ferestrei, seară de seară, uneori noapte de noapte… Perfect conştientă că atitudinea ei contrariază, Neda nu-şi pierdea totuşi răbdarea. Aştepta calmă ca totuşi ceva să se întâmple…

– Tu nu tragi o duşcă? o întrebă la un moment dat Laurian, de-a dreptul exasperat. Să ştii că în doze mici alcoolul face bine gândirii, o stimulează…

Neda acceptă printr-o înclinare tăcută a capului, şi Laurian îi aduse un pahar umplut pe jumătate.

– Dă-mi te rog şi o ţigară! ceru ea cu o voce sugrumată, iar şeful Staţiei se conformă docil, în nădejdea că, în sfârşit, o vor vedea şi ei puţin mai veselă. Dar Neda continua să tacă, abia înmuindu-şi buzele în paharul cu ţuică. Inhala în schimb cu voluptate fumul ţigării, expirându-l în volute leneşe, destrămate lent în aerul înserării. Soarele tocmai apunea după culmea din faţă, lăsând în urmă câteva dâre arămii, dar mirajul acesta înşelător care parcă anunţa o seară liniştită nu dură nici câteva minute, şi în scurt timp întreg cerul se întunecă, năpădit de frământarea unor pâcle gri-cenuşii, apărute parcă din senin şi amalgamate în forme bizare. Vântul se năpusti peste păduri cu fluierături jalnice, şi o rafală izolată trânti fereastra deschisă, izbind-o de un perete. O dată cu zăngănitul sticlei intrară în cabană şi câţiva stropi repezi de ploaie. Luminile fulgerelor nu întârziară să scapere în depărtare. Un curent de aer rece năvăli agresiv prin fereastra deschisă, înfiorându-i pe cei dinăntru şi Laurian mormăi nemulţumit

– Închide fereastra, Neda, nu vezi că s-a pornit vijelia? N-am mai pomenit aşa toamnă capricioasă, ba senin fără nor, ba ploaie venită din senin…

Neda închise fereastra cu o încetineală ostentativă, dar nu se dezlipi de pe scaun, continuând să privească preocupată la ce se întâmpla afară. Ploaia se prăbuşea din înaltul cerului în fire lungi, dese, răpăind zgomotoasă pe şindrila acoperişului. În întunericul serii fulgerele luminau haotic câte-un pâlc de brazi, câte-un fragment de creastă. Bubuiturile tunetelor se reverberau în împrejurimi cu ecouri înăbuşite, obligânu-i pe cei din cabană să-şi dea seama cât erau de singuri şi neajutoraţi în faţa cerului devenit ostil. Staţia era prevăzută cu un paratrăsnet, dar mai ştii câte nu se puteau întâmpla din purul joc al întâmplării? În clipele acelea Neda pierduse orice speranţă că va avea totuşi norocul să-şi întâlnească imaginarul iubit ce trebuia să vină dinspre apus. Cine s-ar mai fi încumetat să traverseze furtuna? „Numai un zeu, şopti ea imperceptibil, numai dac-ar fi un zeu…” lată că mai trecuse un asfinţit şi o înserare, ca atâtea altele, fără ca providenţa să-i ofere întâlnirea mult aşteptată. Colegii ei continuau imperturbabili să bată cărţile, ca şi cum îi lăsa rece tot ce se petrecea afară, şi chiar când Neda intenţiona să se ridice de pe scaun, vag înfricoşată de prăpădul ploii, cât şi de inutilitatea aşteptării ei chinuitoare din ultimele zile i se păru că întrezăreşte o siluetă umană, luminată de un fulger, pe creasta din faţă. Încremenită de emoţie, rămase mai departe pe scaun, şi clipi din ochi, neîncrezătoare. Cu toate acestea nu se înşelase, la lumina următorului fulger văzu clar cum de pe culmea din faţă cobora în fugă un om, îndreptându-se aplecat către Staţie. Omul era urmat de un animal, probabil un câine.

– Este cineva afară! îi făcu Neda atenţi pe ceilalţi, cu o voce tremurată, dominată de efectul surprizei.

– Prostii, cine să fie? se miră Laurian. Ar trebui să fii nebun ca să umbli pe o furtună ca asta.

– Totuşi este cineva afară! insistă Neda pe un ton ce-i trăda încăpăţânarea, dar şi enervarea.

Apoi nu mai spuse nimic. Aproape că împietri de groază. De dincolo de geam, din întunericul nopţii o priveau nişte ochi mari, căprui, chipul ud şi înfrigurat al unui tânăr leoarcă de apă, o expresie sălbatică de om netuns şi nebărbierit cu anii, dar care parcă păstrase o lumină blândă în ochii aceia care nu clipeau, încântaţi de ceea ce văd înăuntru.

– Dumnezeule mare, trebuie să deschidem uşa! strigă speriată femeia, dar şi nebună de bucurie, fără ca nimeni s-o audă.

Colegii ei nu se urniră până când nu deveniră distincte bubuiturile înăbuşite în scândurile uşii ferecate cu un zăvor mare de fier. Laurian trase zăvorul, şi când deschise larg uşa, îl văzură cu toţii pe Valentin lovan prăbuşindu-se înăuntru, ud, zgribulit şi îngheţat, cu o expresie de om care văzuse moartea cu ochii, abia scăpat din prăpădul ploii. Durpan profită de momentul de stupefacţie colectiv şi se strecură cu abilitate lângă Valentin. Ochii câinelui ţintuiră fioroşi oamenii din încăpere şi urechile lui ascuţite, cât şi expresia încordată, cu buza de sus răsfrântă peste caninii ascuţiţi nu mai lăsară nici o îndoială că ar fi atacat pe oricine care i-ar fi făcut vreun rău stăpânului. Valentin lăsă la podea capra adusă în spate. Capra încă mai trăia, zbătându-se neliniştita între legăturile strânse din piele ce-i paralizau mişcările. Imediat după aceea Valentin luă din spinarea câinelui cele două cuşti cu marmote, pentru a le depune cu aceeaşi încetineală în mişcări lângă capra rănită. În jurul lor se lăţise pe podea o băltoaca mare de apă.

– Cine eşti? întrebă neliniştită Neda, rămasă încă la graniţa dintre două stări, între spaima de necunoscut şi bucuria nebună de a-şi vedea împlinite aşteptările.

– Sunt un om singur! răspunse simplu Valentin, căutând din ochi un loc unde să se aşeze.

Laurian umplu un pahar mare cu ţuică şi îl îmbie bucuros:

– Bea, are să-ţi facă bine! Dumneata trebuie să fii Valentin, băiatul bătrânului lovan, cabanierul de sus. Bătrânul este un adevărat lup de munte, le spuse admirativ celorlalţi. Uite că s-a ţinut de cuvânt şi până la urmă a capturat capra. Ca să nu mai zic de marmote…

Petroveanu se aplecă şi verifică neîncrezător inelul nichelat de pe piciorul caprei.

– Este exact ce ne trebuie, confirmă el satisfăcut. Ziceai că bătrânul lovan este un adevărat lup de munte, dar nici cu fiul lui nu mi-e ruşine, mai adaugă prietenos, bătându-l pe Valentin pe umeri.

– Aşează-te la masă, să te ospătăm, cred că eşti flămând şi ostenit. La noapte rămâi la noi, nu mai pleci niciunde pe furtuna asta. Neda, adune te rog ceva de mâncare. Barry, tu ai face bine să pui nişte apă la încălzit şi să pregăteşti un sac de dormit uscat.

Neda îl privea ca în transă pe Valentin, iar el îi suporta privirea neliniştit, fără să ştie prea bine de unde o cunoaşte, sau unde se mai întâlniseră.

– Vrei să scoţi câinele afară? îl întrebă ea şovăitoare, îmi este tare frică.

– Imediat, râse Valentin, numai să mai stea puţin ploaia. Nu te teme, nu va face nimănui nici un rău. Lasă-l să-şi mai tragă şi el puţin sufletul, venim tare de departe. Suntem obosiţi frânţi…

Durpan parcă îi înţelese vorbele şi se întinse docil la podea, în dreptul uşii, continuând să pândească atent orice mişcare a celor dinăuntru. Valentin făcu un gest a lehamite, evitând grăbit prezentările, pentru a se aşeza la masă. În timp ce mesteca hămesit dumicaţii mari i se păru că încă mai simte în podul palmei strângerea caldă de mână a femeii. „Spune-mi Neda…” îi sugerase ea încântată, şi el parcă presimţi ceva ciudat, nelămurit, o poveste tulburătoare care se înfiripa atunci, pe loc, în clipele când ochii lor se căutau cu nesaţ, flămânzi unii de alţii, ca şi cum încercau să se identifice reciproc într-o fiinţă comună, din cele două jumătăţi ale androginului primordial care acum se reuniseră. Imediat după cină, oricât au insistat biologii să mai chefuiască niţel, Valentin se vârî ostenit în sacul de dormit, aşternut direct pe podea, lângă sobă, privi o clipă cele patru paturi suprapuse ocupate de locatarii Staţiei şi apoi adormi buştean. Lângă el, cuibărit la capătul sacului, Durpan îşi lăsă capul pe picioarele stăpânului şi nimeni n-avea să-l mai mişte din locul acela până dimineaţă. Afară ploaia nu mai contenea. În noaptea aceea când parcă venise potopul Neda n-a închis un ochi. Ştia sigur ceea ce nu ştiau ceilalţi. Că în sfârşit întâlnise omul multaşteptat, ca un zeu al ploii, născut parcă din lumina fulgerelor, şi că neîndoielnic omul acela era salvarea ei, dându-i un sens nou existenţei…

Dimineaţă Valentin se trezi asurzit de lătrăturile furioase ale celor doi câini de la Staţie care se încăieraseră după ce Laurian le aruncase oasele rămase de la cină. Durpan îşi ciulise urechile, neliniştit, fără să-l părăsească pe Valentin. Prin fereastra deschisă se zărea cerul limpede, brăzdat de câţiva nori stingheri, abia filtrând lumina blândă a soarelui. Ciripitul vesel al păsărelelor te încredinţa că furtuna rămăsese doar amintirea unui vis urât, neplăcut. Laurian îl conduse pe Valentin în curtea Staţiei, pentru a-i arăta un pui de urs adăpostit într-o cuşcă, după ce-l pierduse ursoaica în pădure. Neda îi urma la mică distanţă, şi fu martoră la o scenă de coşmar. În clipa când cei doi dulăi ai Staţiei îl zăriră pe Durpan, care nu se deosebea prea mult de lupul din pădure renunţară să se mai încaiere pentru cele câteva ciolane şi tăbărâră către noul duşman. O luptă pe viaţă şi pe moarte începuse pe neaşteptate în poiana din faţa Staţiei, cu mârâieli şi chelălăituri deznădăjduite. Colţii rânjiţi fioros rupeau smocuri de blană şi imediat în urma muşcăturilor răsărea sângele. Laurian înhăţă un ciomag şi se amestecă între câini, împărţind curajos lovituri în stânga şi-n dreapta, pentru a-i despărţi. Valentin văzu cu coada ochiului cum femeii de lângă el îi clănţăneau dinţii în gură. O cuprinse protector Ia piept, strângând-o tandru cu braţul peste umăr. Fluieră lent, mai mult un fel de şuierat ca o chemare, şi Durpan se retrase abil din încăierare, culcându-se spăşit la picioarele stăpânului. În scurt timp începu să-şi lingă rănile. Laurian îi goni cu pietre pe ceilalalţi dulăi şi se opri năduşit în faţa lui Valentin care continua s-o strângă pe Neda la piept, fără ca ea să opună rezistenţă.

– Ai văzut? îi zâmbi Valentin misterios. Pilda lui Scorillo rămâne valabilă şi peste sute de ani. Lasă doi dulăi să se încaiere şi după aceea arată-le un lup. Îl vor sfâşia, unindu-se în faţa duşmanului comun…

Zicând acestea, îşi luă rămas bun de la toţi, învăluindu-i într-o privire largă, care parcă zăbovi mai mult asupra Nedei, şi promise să-i transmită Bătrânului mulţumirile lor. îşi flutură vesel mâna, a despărţire, şi o porni cu Durpan către culmea din depărtare, fără să mai privească în urmă, ca un adevărat om al muntelui, ce nu se lasă dominat de prea multe sentimentalisme, şi care ştie bine ce are de făcut în legea aspră a supravieţuirii pe creste…

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*