Însuşirea de nume / „semnificanţi“ în direct-proporţionalitate cu capacitatea de a suporta durerea din „semnificaţi“

16.10.14 by

Însuşirea de nume / „semnificanţi“ în direct-proporţionalitate  cu capacitatea de a suporta durerea din „semnificaţi“

Din interferenţa a două strălucite culturi ale Ortodoxismului răsare soarele de vară al fiecărui verb din cerul-papirus al poemelor care alcătuiesc „materia“ a două volume: Cotidiana poetică, vol. I (Dacia / Râmnicu-Vâlcea, Ed. Adrianso, 2008; pagini A-5: 64; infra, sub sigla: CP-1) şi volumul al II-lea (Serbia / Požarevac, Kompromis Dizajn [ISBN 978-86-912711-3-8], 2013; pagini A-5: 64; infra, sub sigla: CP-2), de Ratcu Golesîn (pseudonimul lui Ratomir Marković / Радомир Марковић , născut în Iugoslavia-Lucavăţ, la 11 august 1946, licenţiat al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea din Bucureşti / Belgrad, în prezent dând ocol Soarelui în „arca-i“ din Serbia Răsăriteană, de la Racova Bara / Turia-Kučeva). Ambele volume rafinează / sublimează faptul cotidian, ori făptuirea din cosmosul nostru cel de toate zilele, până la surprinzătoare altitudini de catharsis.

ttt

Belgrad, 1967: poetul Ratcu Golesîn şi soţia sa, Daniţa.

Este aici (în binom-volume) lucrarea măreaţă (ca să nu spunem „genială“) de „poem-cincinal“ de sub „constanta-Golesân-Marcovici“ – în acest „sens metaforic-giratoriu“ spicuim, pentru Distinsul Receptor, doar din prim-poemul „deschiderii“ celui de-al doilea volum, Nichita Stănescu la coadă: Poet, autorul Omului-Fantă (cel ce prin Ne-Cuvinte comunică, „se comunică“), „spre a deveni“ erou de poem golesânian, „iese într-o dimineaţă din blocul său situat în Piaţa Amzei-Bucureşti, cumpără nişte reviste literare şi, apoi, se aşază la o coadă respectabilă din faţa magazinului alimentar, o coadă a României Socialiste, spre a cumpăra nişte carne bună ; recunoscut imediat de un cetăţean din rând, ce l-a îndemnat „să treacă în faţă, ca orice mare personalitate a regimului ceauşist“ («dar de ce nu intraţi imediat – / oare dumneavoastră, poet naţional, / să staţi la coadă cu noi, muritorii de rând?»), Nichita Stănescu i-a refuzat îndemnul, a respectat ordinea sosirii «şi a rămas la coadă / răsfoind şi citind revistele», până a ajuns în faţa măcelarului şi a cumpărat un kilogram-două de cotlet, „ca să-i facă o bucurie soţiei sale“; din banalitatea acestui fapt de cotidiană poetică ţâşneşte – în partea a doua a textului poematic-golesânian – ciocârlia lirismului astfel:

După un timp scurt s-a format
încă o coadă – lângă prima –,
o coloană în mişcare –
am ştiut eu imediat că nu piere România
dacă românii stau la coadă
să-şi vadă şi poetul naţional. (CP-2, p. 3).

Originala artă poetică golesîniană întâmpină receptorul cu căldură, cu sinceritate, chiar din poemul „deschiderii“ (primului volum), Nume (CP-1), unde valorifică spiritul paradoxismului din direcţia Vasile / Vasko Popa – Nichita Stănescu – Marin Sorescu, dinspre mitemele unei post-Faceri / post-Geneze a „dării Numelui“ spre a expune şi instaura un nou regim liric, rezidând într-o esteică a însuşirii de nume / „semnificanţi“ („cuvinte“) în direct-proporţionalitate cu capacitatea de a suporta durerea din „semnificaţi“:

La început au fost numai lucruri,
iar după aceea şi cuvinte, adică nume –
fiecare lucru are cel puţin un nume.

Un lucru nou trebuie botezat –
noi batem în el un cui
şi de acesta atârnăm o fişă
cu numele lucrului înscris pe ea:
vai de lucrurile cu sinonime !

Ca să ne însuşim numele unui lucru,
noi batem în noi un cui
şi atârnăm de el fişa
din cuiul lucrului respectiv.

Durerea pe care o simţim
este şi de la cuiele acelea,
şi de la greutatea numelor.
Ne însuşim atâtea nume
câtă durere putem suporta.
(«Nume» – CP-1).

jjj

În text, metonimia cuiului angajează şi sacra simbolică a Răstignirii lui Iisus Hristos ca „absolut“ al suportabilităţii durerilor Lumii. „Chipurile Durerii“ de tip martiric-individual / colectiv ce se nimbează în poemele lui Ratcu Golesîn sunt desemnate prin onomastice de geniu orfeic, de geniu din orizontul ştiinţific, de geniu din orizontul cunoaşterii metaforic-moderne, de geniu napoleonic / războinic, de geniu etnogenezic etc.: Ludwig van Beethoven / Wolfgang Amadeus Mozart («îngerul muzicii clasice» – CP-1, p. 17 / CP-2, p. 28: «Zicea compozitorul Iozef Haidn / că există cineva care scrie muzică / mai bine decât dânsul – / era Volfgang Amadeus Moţart. // Cu o sută de ani mai târziu / zicea poetul Vasile Alecsandri / că există cineva care scrie poezie / mai bine decât dânsul – / Mihai Eminescu era acesta. // Moşart a fost omorât pentru că pleda / pentru căderea sistemului feudal în Europa / […] // Cu o sută de ani mai târziu / Eminescu a fost omorât pentru că pleda / pentru Unirea Ardealului cu România – / unire care a şi avut loc / [la] trei decenii după moartea sa. // Nu se ştie cine i-a omorât» – Moţart şi Eminescu; aici, nu putem trece cu vederea nici subtilitatea semantică obţinută prin transcriere fonetic-sârbească / valahă, din germană, a onomasticului genialului muzician: Moţart, cu inducţie în spaţiul valahofon: „moţ / vârf Art[ei]“), etnologul / antropologul Paul Sedci Dallier (CP-1, pp. 29 – 37; lui Sedric / Dallier îi este dedicată o duzină de poeme: «Avionul Concord a avut primul zbor comercial / în anul o mie nouă sute şaptezeci şi şase – / Sedric şi Concord erau de-o vârstă / şi-au avut acelaşi destin tragic» – CP-1, p. 31), Mihai Eminescu (simbol al „durerii“ Geniului hyperionic, 1877 – 1879: casa de la «Timpul» – CP-1, p. 5 sq.; «Mergeam pe traseul ultimului drum / al lui Eminescu spre Cimitirul Belu – / eram în cortegiul lui funerar – / dar cu o sută de ani mai târziu» – CP-1, p. 6), Alexandar Karageorgevici («Tatăl meu Tinu a făcut armata / în anul o mie nouă sute treizeci şi patru – / atunci a fost ucis / regele iugoslav Alecsandar Karageorgevici» – CP-1, p. 42), Wolfgang Amadeus Mozart («şi iar au aplaudat – / şi aşa încă de trei-patru ori… / Atunci a ieşit şi maestrul Moţart din sală» – CP-1, p. 15), Vasile / Vasko Popa («Eu îl cunoşteam pe românul Vasile / Vasko Popa / – cu el vorbeam numai româneşte – / care era cel mai mare poet sârb, / care era cel mai mare poet din lume. / […] // După ce a decedat, / voiam să-i dedic o poezie / în semn de stimă şi respect. // La un moment dat mi-am amintit / că el dedicase fiecare volum al său de poezie, / adică întreaga sa operă poetică, / soţiei sale Haşa. // Aşadar, am dedicat şi eu poezia mea / soţiei sale Haşa – / pe care, de fapt, nici nu am cunoscut-o.» – CP-1, p. 11), Poporul Sârb («În Lupta de la Câmpia Mierlei / fiecare turc a ucis un sârb, / fiecare sârb a ucis un turc. // Turcii au fost mai mulţi / şi nu a rămas viu nici un sârb – / cei morţi nu puteau să spună nimic / despre această luptă. // Nici turcii care nu au luat parte / nu puteau să spună nimic / despre această luptă. // De unde ştim noi acum dacă a şi avut loc / Lupta de la Câmpia Mierlei? // Ştim pentru că asta a spus turcul / care l-a ucis pe ultimul sârb.» – Lupta de la Câmpia Mierlei – CP-1, p. 40), Poporul Valah («Poporul Român este un copac / cu adânci rădăcini în pământ – / până în lumea lui Orfeu, / mare erou al mitului antic tracic. // Poporul Sârb un copac este / cu adânci rădăcini în ceruri, / până în lumea lui Lazăr şi Miloş, / mari eroi ai Luptei de la Câmpia Mierlei, / ai mitului medieval sârbesc. // Ramurile celor două popoare cresc / împletite într-o veşnică prietenie.» – CP-1, p. 39), Marin Sorescu («Îi cunoşteam pe marii poeţi / Marin Sorescu şi Nichita Stănescu, / pe care îi respectam, îi admiram – / care acum nu mai trăiesc. // Eu am citit / toate volumele lor de poezii – / aşa s-a întâmplat, nu intenţionat. / Va să zică dânşii, amândoi, / în ceea ce mă priveşte, / încă scriu poezii – / ei mai trăiesc.» – CP-1, p. 7), Nichita Stănescu («La mormântul lui Nichita Stănescu, / poetul Adam Pâslă a exclamat: / – Nichita, iartă-ne că noi mai trăim !»; Adam Pâslă = Adam Puslojić – CP-1, p. 7), Sava Şumanovici («Sava Şumanovici a fost ucis / de două ori: / o dată ca pictor / şi o dată ca sârb din Srem.» – CP-1, p. 21), Iosip Broz Tito («Eu nu am făcut armata / în anul o mie nouă sute şaizeci şi cinci – / atunci nu a fost ucis / regele iugoslav Iosip Broz Tito.» – CP-1, p. 42), Ivan Pavlov («Va să zică, savantul rus Pavlov – / de trecuse mai înainte pe la stâna / lui Trifu lui Iova Bracii din Rîcobara – /, în faimosul său experiment cu câinele, / putea să folosească o lopată, / şi nu un clopoţel.» – Experimentul lui Pavlov – CP-2, p. 34 / 64) ş. a.

Ars poetica lui Ratcu Golesîn din „deschidere“ – poemul Nume – se susţine, în „închiderea“ volumului, printr-un interesant interviu „postfaţator“, acordat de autor lui Sima Petrovici (CP-1, pp. 55 – 60), axat pe spinoase probleme legate de „deontologia“ din perimetrul criticii literare, de întâmpinarea Poeziei de către criticul corupt, de „secretele atelierului scriitoricesc“, de „facerea Poemului“, de «raportul dintre metaforă şi faptele poetice» (CP-1, p. 58).
Nu încheiem prezenta cronică fără a aminti şi „shintoista“ / „adamic-sacra“ apropiere a poetului Ratcu Golesîn (Ratomir Marković / Радомир Марковић) de spiritul micropoemului-haiku, poate, şi din dorinţa-i de a realiza întru catharsis chiar „lirico-terapie“ ca în partea de sud-vest a Edenului de Dacia (sau ca-n vorba slăvit-întoarsă a Papei Ioan Paul al II-lea, la vizita-i din 7 – 9 florar 1999, în România):
Iar ai răcit – îţi spuneam eu ţie
că femeile tinere şi frumoase
te dezbracă [şi] cu privirea…!
(«Haicu doctorului Mircu» – CP-2, p. 23 / 64).
(Prima versiune a cronicii – „privitoarea“ doar la primul volum al „Poeticii…“ –, Însuşirea de nume / „semnificanţi“ în direct-proporţionalitate cu capacitatea de a suporta durerea din „semnificaţi“, de I. P.-T., a fost publicată în Anuarul de martie  – Timişoara, ISSN 1842-0974 / ISBN 978-606-8125-03-9, redactor-şef: Ion Pachia-Tatomirescu, IV, nr. 4 / primăvară 2009, pp. 165 – 167.)*
______________________
*Capitol „gata de tipar“ din lucrarea semnată de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu (din Tibissiara > Timişoara-Dacia), «Pagini de istorie literară valahă de mâine» (Waldpress [ISBN 978– 606–614–091–1], 2014).
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*