Însemnări de decembrie

21.12.12 by

                                            

                                             Tot adevărul

                                              dă-ni-l, Doamne, înapoi

                                              şi nouă pre noi”.

                                   Iulian Filip, Rugă basarabeană de fiece zi şi noapte

 

         N-am scăpat nici în acest decembrie, la zi întîie şi după, de ce mi-a fost teamă: de cîntăreţele populare lălăind cu burţile înainte, dar  şi de pro-europeiştii agasaţi de naţie, opunînd europeitatea sentimentului naţional, ca şi cum n-ar fi posibil (cu spusa Eminescului) să fii european, dar româneşte.

         Fără a băga în seamă, blamarea identităţii a început îndată după evenimentele cu damf de Securitate din acel Decembrie. Şi-mi aduc aminte că, la Iaşi, chiar în ianuarie ’90, cîţiva nevricoşi au somat-o pe directoarea de atunci a librăriei Junimea (fostă „Cartea Rusă”) să lichideze vitrina Eminescu, aniversarea fiind, chipurile, propagandă ceauşistă, iar poetul – vreun protocomunist. Revenind în actualitatea imediat – fierbinte: un realizator de emisiune cu barbă rară de la Realitatea TV a reacţionat tot nevricos la o trimitere în istorie: „Nu mă luaţi de la Decebal că muşc masa”. I se zbîrlea rău părul pă mîini şi pă picioare, gîndindu-se cum s-au dus o sută dă mii dă ardeleni, pă frig, la Alba-Iulia. Altfel ierea să se fi unit cu ţara într-un mai cu soare, cu mici şi cu bere! Valoarea morală şi mistică a românilor strînşi la Alba-Iulia îi scăpa. Un actor de telenovelă îmbrăcase un tricou cu capete de mort, asezonat cu basma arabă, ca să demonstreze şi el, pesemne, că n-are instinct, cum numea tradiţia o domnişoară drapată în dungi şi stele, de pe alt canal. Vedeta TV care susţinea, zăngănindu-şi brăţările, că patriotismul este un cuvînt sofisticat nu se situa prea departe de un gherţoi politic, dornic să-şi orneze livingul cu oase dezgropate din metropola Sarmizegetusei.

         Cred, ca şi Al. Paleologu, în virtutea repetiţiei, deci o spun încă şi încă: s-a purces acum douăzeci de ani şi încă trei – îmi cîntăresc bine afirmaţia – la formarea unui sentiment antinaţional. Şi cîţi europenizanţi nu s-au găsit, ca să încerce să-i convingă pe români că ataşamentul  pentru specific şi organic ne-ar despărţi de Europa, unde am intrat fix în 2007, nici cu o zi mai devreme. Însuşi preşedintele, după referendumul din iulie, şi-a clarificat direcţia: Spre Bruxelles, mateloţi!, în timp ce prietenul maghiar Viktor Orban a rostit apăsat: „Ungaria nu este subordonată Bruxelles-ului. Bruxelles-ul nu este centru de comandă al Ungariei”, iar „Constituţia o decide poporul ungur”. Al nost’ preşedinte ne cere – înţelepciune!  – „cedare masivă de suveranitate” din… interes naţional. Logic, nu? Să nu-i fi pus sub ochi consilierii săi afirmaţia lui Iorga că România e „stat de necesitate europeană”, secondat de Gh. I. Brătianu, care a accentuat „poziţiunea- cheie”? Sau are timpanele sparte la ideea de independenţă? Cerem, mai scria Iorga, „dreptul de a nu ceda nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre”.

         Cu un glonte simbolic pe masă, autocratul Băsescu cotroceşte, în numele interesului naţional pe care l-ar deţine singur-singurel, în pofida populaţiei alegătoare. Ia să te abaţi de la interpretarea sa unică, te trimite la zidul chinezesc, colţ cu Piaţa Roşie. Acest interes naţional poate fi „corijat” în interesul propriu al dinastiei Traian de Băseşti. Goldiştii Apusenilor nu spun că militează pentru interesul naţional al mineritului cu cianură? Chestie de interpretare.

         Un intello, nu un tinichigiu, din curtea interioară băsescă, persuasiv ca un vînzător de loz în plic, îi sfătuieşte pe istorici să privească din afară. Cu alte cuvinte, să vezi bătălia de la Rovine, de la Podu Înalt, de la Călugăreni din punctul de vedere al turcilor, Posada din punctul de vedere al maghiarilor, asediul Cetăţii Neamţului ca un pan polonez, lupta cu Krasnaia Armiia prin ocheanul tătucăi Stalin. Şi, mai departe, restituirea tezaurului României aşa cum a proiectat-o Leiba Bronstein Troţki, care a decis, în 26 ian. 1918, că tezaurul va fi „indisponibil pentru oligarhia română”, dar că guvernul sovietic îl va păstra „cu meticuloasă grijă” şi-l va înapoia poporului. Oasele lui Cantemir au fost restituite, nu şi cele 93,4 tone de aur. Dar masacrul de la Varniţa (azi Ucraina), din 1-2 aprilie ’41, numărînd 8000 de morţi, românii vrînd să scape de URSS (şi au scăpat prin ogoni!, foc!) ar trebui comentat prin prisma sovieticilor? Ca să nu mai pomenim de masacrele din satele ardelene, după diktat. Să contestăm şi noi Trianonul care a creat, în fapt, statul naţional maghiar (Ungariei nu i s-a luat nimic), cum face Laszlo Tökes care declară 1 decembrie „zi de doliu pentru maghiari” şi chiar poartă doliu după o rană pe care o vrea vindecată prin „autonomie”? În ce-i priveşte pe foştii deţinuţi politici – are dreptate Petru Romoşan – pe ei îi judecă urmaşii torţionarilor stalinişti.

            Atenţie, istoria o fac vocalii. Şi secuii, şi sîrbii, şi bulgarii  sînt mai vocali decît românii. Noi ironizăm sentimentul nobil al iubirii de ţară şi spiritele patriotice (de la Noica la Ţuţea) care cred că naţionalul legitimează universalul. Parafraza lui Mircea Cărtărescu după Sentimentul românesc al fiinţei, şi anume Sentimentul românesc al isteriei, ca şi cum am fi fundamentalişti isterici, îmi displace.Cît despre apartenenţa la un loc anume, eu o găsesc constructivă, treaba asta n-are legătură cu naţionalismul xenofob. Nu cred că înainte de a fi parte a unei etnii eşti parte a umanităţii, ci invers; altfel, punem, ca Tîndală, carul înaintea boilor. Şi cine vorbeşte mai decis  despre locul Americii în universalitate decît americanii? SUA nu e defel patrie imaginară, nici integrarea un program de neurmat, o încremenire în proiect. Şi atunci de ce l-am blama pe Noica, spunînd: „Eşti român cînd uiţi că eşti altceva”?

         Dez-eroizarea, asta-i problema: să alegem din istoria noastră ce-i penibil, ca, după aceea, să ne uităm în oglindă şi să ne schimbăm imaginea despre noi înşine; să „descoperim” că facem parte dintr-un popor de laşi şi de hoţi (orice popor deţine şi laşi, şi hoţi, şi leneşi, şi proşti, şi mîrlani, şi ipocriţi, nu numai românii; ce-i drept, nu-i trimit in corpore la condus ţara), neavînd repere naţionale. Nu avem sau nu dorim să le vedem, conform liniei noi, anti-eroice?

         Pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, în 33 de zile, au fost 24. 396 de victime (după cifrele istoricului Gh. Buzatu) – 5011 de morţi, restul răniţi sau dispăruţi; la Odesa, în toamna lui 1941: 17. 729 de morţi, 63. 345 de răniţi, 11.471 de dispăruţi; pe frontul de Est: 625.ooo – morţi, răniţi, dispăruţi. Ţăranii au luat cu asalt colectivizarea în războiul atroce dintre ’49 – ’62, iar colectivizarea a ucis 200.000 de ţărani. S-a luptat în Făgăraş pînă-n moarte contra comuniştilor, chiar Ceauşescu fiind (după Ion Gavrilă- Ogoranu şi nu numai) cel care a condus lichidarea partizanilor. În munţii Carpaţi s-a aprins omul-torţă, schiorul-torţă, Liviu Babeş.

         N-avem un Walesa? Dar muncitorul Vasile Paraschiv, care a refuzat cu demnitate medalia lui Traian Băsescu?

         Eroii Armatei sunt şi ei minimalizaţi, ca şi războaiele de apărare, fie teritoriale, fie ideologice. Spunem că n-aveam ce căuta  dincolo de Nistru. Dar în Libia, cu puşcoacele-n spate, ce-om căuta? Avem un fel de ostaşi mutanţi (ca în filmele SF),  cu dublă identitate sau mai multe, română, arabă, slavă, căzuţi în teatrele de operaţii (expresie băsescă) din Irak, Afganistan, Cosovo…

         În emisiunea Copilul eroului meu, i-am auzit pe copiii orfani învăţaţi să spună că taţii lor, morţi în Afganistan, şi-au apărat ţara. Historiquement correct?  întreabă Jean Sévillia, întreb şi eu. Tati e un erou, zicea un băieţel, vreau să mă fac militar ca tati. Ion Antonescu a cerut iertare  victimelor civile ale bombardamentelor din 4 aprilie. Cine să le ceară iertare copiilor rămaşi fără părinţi? Cu ochii la alţii, părem a nu ne mai interesa  destinul nostru colectiv. Sau ne simţim mai puţin ataşaţi de naţiunea noastră decît secuii, armenii, bulgarii… Şi de ce ar fi naţionalismul maghiar, să spunem, mai corect politic decît al nostru? Cînd reperele naţionale sunt dispreţuite pe faţă (Avram Iancu spînzurat simbolic în secuime), tăcem. Tema martirilor e perimată? De pe Copoul ieşean  au fost îndepărtate busturile Horia, Cloşca şi Crişan. Pe o laterală, există strada Cloşca şi atît.

         Homo rusticus, cum îl numeşte Mircea Eliade în Mitul eternei reîntoarceri, are şi el parte, în numele satului global, de acuze destule. Ion Cristoiu, adorant Băsescu, se întreba cum putea vota DA la referendum, cînd „la ora şase, ţăranul e beat” (asta exact pe 23 august 2012, la B1). Şi-i  mai acuză pe alţii de „vulgarizare istorică”. După demagogia iresponsabilă a activiştilor socialişti, s-a trecut la demagogia iresponsabilă a publiciştilor postsocialişti.

         Îmi aduc aminte că un eseist cu condei  susţinea, televizat, că iubirea e numai de la om la om, nu pentru ţară, nu pentru popor. Aş zice că, dacă nu ai acest afect, asta nu înseamnă că el nu există. În ce mă priveşte, prefer să fiu etichetată „mătuşă patriotică” (aşa cum rîde acelaşi eseist de o atitudine firească) decît să-mi stea în gît sabia lui Cuza sau calul lui Ştefan cel Mare. Şi mă simt rău cînd obiectul iubirii mele e batjocorit, în numele unui ludic tîmp.

         Nu s-a întîmplat, după ’89, schimbarea la faţă a istoriei, pe care am aşteptat-o, e greu să-ţi iubeşti ţara ajunsă pe locul doi în UE la taxe şi pe primul loc la necitit, dar nu accept mesajul „artistic” al sibianului Sorin Tara, cum că „trăim într-o troacă plină de lături”, după ceea ce ştie el că ar fi zicala (sic!): „un român şi-un şobolan bătîndu-se pe un ciolan”; başca faptul că pe expozantul pictocolajelor repulsive cu Sf. Parascheva beată şi cu „Fănică” cel Mare în chip de lover medieval „l-a distrat” „bădărănismul îmbinat cu un naţionalism prăfuit” al ieşenilor, într-un oraş „încremenit în timpuri de mult apuse”.

         Am un tînăr prieten, excelent profesionist, spirit echilibrat şi cu lecturi întinse, care a ajuns dependent de frazeologia băsească, influenţat de elita care-şi apără exponentul politic bec et ongle. Am încercat să-i înţeleg argumentele pentru a vota ARD: vede clasa politică în totalitate rapace (şi-i conced), nu vrea să schimbe un rău pe altul. De acord am căzut şi pe subiectul Ponta –copy and paste, care a avut soluţia să regrete public lipsa ghilimelelor şi să renunţe la titlul de doctor. Numai că preşedintele ungurenilor, cu jocul lui primitiv, mi se pare pericolul maxim. Să striveşti identitatea naţională, dar şi individuală, în numele unei europenizări percepute anapoda, al cărei sinonim este colonizarea? E loial interesului naţional ex-premierul light, cum l-a numit Paul Goma, mereu dign şi necruţător cu clasa politică? Ce-i drept, MRU e foarte dexter şi foarte conjunctural: civil pus în staff SIE, apoi premier democratic, ăsta o fi mersul lumii sau preşedintele o fi tras cu ochiul la Putin, ieşit din matrioşca serviciilor secrete?  Cît despre declaraţia ungureană , „Privim cu încredere în viitor”, e consternant de apropiată angajamentului utecist. I-am spus tînărului meu prieten că nu cred în „proiectele”  pentru o Românie dreaptă ale unui fost lider UTC, ajuns în CC de pe băncile şcolii. Ce competenţă? Erai devotat PCR sută-n sută, scuipai ca pe seminţe lozincile, obţineai tot. În hedonismul lui, arată că n-are decît patrie mică, familie şi frăţiori alteri. Iată-l lucky looser, primind, după infactul ARD, scaunul (pliant) în Parlament. Prin re-distribuire= pomană electorală ruşinoasă. O fi asta „calea dreaptă”? Paradoxul votului decembrist, dacă pierzi, cîştigi. Fabulo spirit, nu? Ca şi în cazul Ponta, MRU are soluţia renunţării la titlu (de demnitar) după eşec. Şi cînd mă gîndesc că Andrei Pleşu voia să-l cloneze, ca ungurenii clonaţi să ocupe „locul potrivit”! Eh, mai greşeşte şi Pleşu.

         Aş încheia aceste însemnări de decembrie nu fără a aduce în discuţie croncănitul ciorilor vopsite în problema patriotismului, pusă în pagină de un eseist francez: „patria – ultimul refugiu al canaliei”. Oricît ar sări în sus, jigniţi în principii, cei care au susţinut teroarea şi oroarea comunismului, eseistul din Hexagon are dreptate. Naţionaliştii – carierişti n-au vreo îndreptăţire să se dea înnobilaţi moral  de patriotism, după ce au devalorizat demagogic un sentiment care poate fi şi a fost mimat de ei. Promovarea românismului încăpuse pe mîna lui Silvestri, Crînguleanu, Haralambie Ţugui, îmbinînd oda cu dioda şi utilul cu rahatul, cum scrie Marin Ifrim, necreditîndu-i etic pe cei care stau prost cu etica. Şi cum să fi fost aparatul comunist patriotic, de vreme ce n-a cerut „conducătorului iubit” demisia, pentru a se evita vărsarea de sînge? CC-ul a omorît români în acel Decembrie, asta a făcut, iar Ion Iliescu a continuat operaţiunea. Ipocriţii, turtele ideologice rostogolindu-se de colo-colo, cînd sub oriflama roşie, cînd sub oriflama tricoloră (mereu sub), ne cer să-i evaluăm fără prejudecăţi, să le recunoaştem „binele” făcut. Dar ce legătură poate fi între martirul Mircea Vulcănescu şi prim- ministrul Const. Dăscălescu, ascuns în closet să nu-l ia Ceauşescu în helicopter? Între Kogălniceanu şi Mizil, între Haret şi Bondrea, între I.G. Duca şi Dincă-Te-Leagă, între Gusti şi Suzănica Gîdea; între brătieni şi fruntaşii liberali cu L în coadă? Udrea, ca popa Burducea, cînd cu geanta, cînd cu crucea, iaşiota Popa, cînd cu PDL, cînd cu USL, reşapaţii ca anvelopele găurite, Toader, Oltean, femeia de cultură Turcan. Iar peste toţi şi toate, liberalul din tată-n fiu, Petre Roman, reapare la TV, în celebrul pull roşu, acum fără mîneci, la fel ca economia pusă pe butuci.

         Da, patriotismul poate fi, din păcate, refugiul canaliei. Să ne trezim. E presant.                

www.omniscop.ro

Leave a Comment

*