ÎNCĂ OCTOMBRIE Roman (fragment)

16.04.13 by

ÎNCĂ OCTOMBRIE   		Roman  		 (fragment)

Capitolul patru: SECHELE ŞI URME

De la bătălia româno-turcă din Pipera, purtată într-o marţi cu ceasuri7777Coperta-Viu-pos-mortem rele, în toamna lui 2011, unde cavaleristul de Renault ce eram (eu, magistrul Ştefan Trucală) am fost învins de spahiul de Mercedes ce era (el, Ali-Baba-ul care mi-a tăiat calea), a trecut destul timp şi, oricum, am povestit ce-şi-cum-urile în romanul (de succes) Viu post-mortem. (A nu se înţelege că e vorba de un viu succes care va fi înregistrat postum!) Fapt e că, deşi am stat prin spitale şi am fost supus procedurilor sculării din morţi şi recuperării-refacerii, zile, săptămâni şi luni în şir, tot nu mai sunt om întreg. Cum se vede şi s-a văzut, cred, din scris-spusele de până aici. Bine, la vârsta mea (îmi atinsesem şi depăşisem, sexagenariatul!) nu se putea vorbi despre integritate nici înainte de accident, dar, totuşi … Acum, coasta ultimă din dreapta, una dintre cele şase care s-au frânt dimpreună cu sternul ce doar s-a fisurat, îmi tot dă semne de parcă s-ar afla în durerile facerii; adică de parc-ar vrea să aducă pe lume o nouă Evă! Şi asta nu-i destul. Capul nu-şi revine deloc. Mi-au rămas o ameţeală (precedată de transpiraţii şi tulburări de vedere!) şi un ţiuit continuu pe care-l receptez în urechi, când alternativ, când simultan; un ţiuit ca de oală aflată sub presiune ori ca zgomotul de siflee cu ajutorul căreia, marinarul din cart anunţă urcarea pe punte a unui rang mare sau, invers, părăsirea navei de către un atare ofiţer comandant sau inspector naval care, să zicem, se hotărăşte (nu ştim de către cine!) să ajungă din căpitan de cursă lungă preşedinte longeviv de republică euro-atlantică.

Un prieten al meu ca Scriitorincul, alias Nell Roth sau/şi Vanea Kolesov, îmi zice că sunt Roaită cu sirena inclusă. Se referă la „eroul” Vasile Roaită (identificat fie ca turnător al Siguranţei ce trăsese sirena uzinelor Griviţa pentru a anunţa pericolul, fie ca fruntaş al Partidului Comunist, care făcuse acelaşi lucru spre a da de veste camarazilor că a sosit momentul, cum am învăţat eu în copilăria adâncăţeană), personaj al cărui chip (frumos) era reprodus în manualele de literatură şi de istorie primite gratuit ca elev al şcolii elementare din comuna Adâncata, raionul Tolopoveni.

Peste ani, învăţăcelul de atunci şi moşul de acum, aud ţiuitul strident şi continuu aşa încât îi dau dreptate amicului meu să mă considere om-sirenă. Sirenă care ţiuie nu sirenă (cu trup de femeie şi coadă de peşte) care iese din spuma mării să-i inspire pe poeţi şi să-i zăpăcească pe navigatori.

De la încleştarea mea din marţea nefastă a lumii faste de brumărel, avută cu urmaşul lui Ataturk, pe pământ valah, existenţa îmi pare o supravieţuire pe un vapor: mă bălăbănesc şi mă-mpiedic, iar în timpane auz zgomotul de fond ca al unui aparat de radio care şi-a încheiat programul, dar n-a fost deconectat de la sursa de energie. Sunt, cum spun comunicatorii profesionişti, într-o continuă stare fatică. Sunt în funcţiune, deşi nu se ştie cât de apt. Dacă mai sunt – eu sau cine-oi fi ajuns – apt combatant. O fi vorba de fenomenul de respingere a transplantului: de creier, de conştiinţă, de materie cenuşie.

Să piuie cât o vrea, eu tot nu mă las bătut: citesc, scriu şi gândesc. Cu sonorul din creier dat la minim, dar destul de tare şi enervant pentru mine. Cu urechile luând-o razna şi cu duşurile reci ce urmează după asemenea episoade ce-mi taie filmul şi-mi iau maul.

Ei, asta-i culmea. Zgomotul de siflee nu mai e continuu. Abia acum constat. Capul nu reproduce doar semnul Z (zamfir sau Ziro, adică Zero, cum zic radiotelegrafiştii!) în cod Morse, cum pare că face marinarul din serviciul de cart reproducând cu instrumentul lui de … suflat, două semne lungi (ta-ta) urmate de alte două scurte (ti-ti), ci transmite, ritmic şi sacadat, un întreg şir de semne (linii şi puncte, cum zic unii), texte alfa-numerice, un fel de radiograme mute pentru cei din preajmă, dar sonore şi explicite pentru mine. Mai bine zis, pentru „leguma” care am ajuns ori „fosila care prinde posturi străine”, cum mă cataloghează Catela Trucală, consoarta mea, fără să ştie că are dreptate ca, de pildă, acum, la litera de la finele alfabetului se zice Zorpia, cum la cea de debut se spune Apple nu Ana sau Alfa, cum ştiam eu, transmisionistul şcolit, instructorul demodat şi dascălul reciclat.

Enunţuri (mesaje?) pe care encefalul meu – dacă mai este al meu – le procesează şi le materializează fonic cu ajutorul celor două antene parabolice care sunt urechile-mi clăpăuge şi, de ceva timp, flocoase. Părul în urechi, semn de bătrâneţe, iar părul pe limbă, dovadă de prostovăneală! O fi de la piuituri. Mai ştii?

Ca meseriaş al acestei categorii de transmisiuni (prin unde radio) îmi reintru în rol, încercând să-mi amintesc, ca fost morsist de clasă, semnele codului şi să le reproduc, cu pixul. Mi-e foarte greu, viteza piuiturilor fiind mare, iar lipsa mea de antrenament, evidentă. Totuşi, ca şi mersul pe bicicletă, reflexele revin uşor, uşor.

Întâi frânturi de cuvinte, apoi termeni compacţi, mai apoi cioturi de fraze şi-n final enunţuri inteligibile se aştern pe coala de hârtie. Scriu, citesc, mă sperii şi mă crucesc. Cetăţeanul român Ştefan Trucală a căpătat alt statut, altă identitate, altă menire. Sunt eu (fiindcă pot conştientiza acest fapt!), dar dimpreună cu mine (în sinea sau în minea proprie, în cofrajul meu) conlocuieşte cineva. Alt eu sau altcineva! Acela rezonează, în chip de receptor cu un destinatar de idei, sentimente, atitudini, cuvinte, deci cu un emiţător nevăzut, tainic, extra-uman, extra-senzorial, extra-terestru. Nu cumva sunt un nou ales să mi se inspire, să mi se reveleze o carte sfântă? Cine ştie ce evanghelist Ştefan ajung? Domnilor Ioan, Marcu, Luca şi Matei, pregătiţi-vă să aveţi un nou coleg!

Eu (cel care îs ori doar cel care par) sunt un purtător, un însărcinat, un cucerit, un posedat. Chiar aşa: nu cumva sunt posedat de diavol, cum zic sacerdoţii şi cutumele. Un drac care comunică prin mine, prin firea mea, în alfabet morse, în limba română, cu cineva. Cu Cineva! Cu Cine-ştie-cine! Că e aşa, nu mă îndoiesc, fiindcă am început să înţeleg mesajele pe care le fabrică aparatul din ţeasta mea – ori pe care doar le primeşte şi retransmite! – să le înţeleg, dar să nu le pot opri sau a le afla destinatarul.

Înot în saramură rece, deşi mă sufoc de cald. Tremur şi mă cutremur înspăimântat. Înţeleg că mesajul sacadat din creier pe care-l percep în auz se transmite ca un SOS, repetat şi continuu. Mi-e frică să transcriu în cuvinte ceea ce aud.

O fac totuşi. Fie ce-o fi! Dacă o fac eu sau „leguma” care am ajuns, nu ştiu. Poate o face făptura ce s-a insinuat în carnea, sângele, oasele şi sufletul meu cu sinea sa invizibilă, dar prezentă. Mai, mai că-mi vine să le dau dreptate – şi vecinului de pat din salonul spitalului Frunzeasca, misteriosul recenzor celest Pavle, şi amicului de-o viaţă Scriitorincul, purtător de nume şi identităţi enigmatice în Asociaţia Confreriilor Salvatorilor Uniunii Planetare, precum Ivan Kolesov alias Nell Roth – care, amândoi (dacă şi ei sunt doar doi!) m-au identificat, după accident, cu un anume Radu Notaru zis agentul Rano. E vorba, ca nume, de personajul fistichiu al cărţii Amintirile unui terorist, din care „unchiul Vanea” sau „moş Nelu Roată” n-a acceptat să se publice decât Dosarul Romida din motive de vrapt (vulnerabilităţi, riscuri, ameninţări, pericole, teroare) ce s-ar putea ivi post factum. (Radu Notaru, la începutul carierei mele cu epoleţi, cum rezultă din învrednicirile narative ale Scriitorincului, mi-a fost hărăzit ca pseudonim, cum şi Ronea sau Alacurt – transcriere inversă a numelui meu! – mi s-au atribuit ca nume conspirative).

De aceea am şi fost surprins (înnebunit, după spusele Doamnei K.!) să constat că, în cimitirul Adunaţi, unde mi-am vizitat domiciliul de schimb pe care era să-l ocup înainte de vreme datorită unei nesăbuinţe rutiere mai mult sau mai puţin întâmplătoare!), cel ce m-a abordat era decedatul Pavle, iar abordatul (adică eu) eram … Radu Notaru (adică ne-eu!)

Tot şocat (şi lecuit de nebunia fiorilor erotici!) am fost şi-n seara când blonda Angelica, studenta mea dornică şi fiică a brancardierului Ovidiu de la Frunzeasca, mi-a spus că am uitat la ea, în cuibuşorul de nebunii, legitimaţia de colprofdring la Academia Bravus, pe care scrie la nume şi prenume Notaru Radu.

Cred că dacă aş arăta textul „recepţionat” din (şi de!) urechile mele ţiuitoare unor Spânu şi Dunca, medici de la amintitul spital, mi-ar recomanda simultan: primul, neurochirurg de renume – odihnă totală, iar al doilea, renumit artist al bisturiului, dar şi „ierarh” al MCSUP – discreţie totală.

Şi, atunci, eu – Ştefan Trucală – ce să aleg? Dar eu – Cine-ştie-cine – cum să procedez. Spune tu, Adi Arinescu, fostule coleg de la Bravus, care te pricepi la exactităţi! Ia zi-i tu Pavle, dusule şi susule! Nu cumva textele astea Morse te-or fi având drept autor? Parcă mi-ai spus că ai făcut armata la transmisiuni şi că ai îndeplinit o misiune în Libia. Da, aşa mi-ai spus, că după aceea, ai fost catalogat securist, ca şi mine, de proful de sport cu scurtcircuitata-i deavlă, ce fusese operat de cancer la prostată şi pe care-l aveam vecin de pat în salonul 316. Uite acum constat că nu l-am mai văzut prin Ghintuita, la recuperare, alergând cot la cot cu chinezii ori făcând exerciţii la aparatele unde lucrează şi pedestritul zburător cu epoleţi înstelaţi Tibi Ovăzeanu. Nu cumva a dat colţul? Zii, recenzorule celest, că tu ştii! Taci, mister Pavle! Acum taci, bulgarule! Bine!

Lasă că n-o fi dracul atât de negru. Îmi transmite texte în alfabetul Morse. Ei şi? N-aud decât eu. Şi, la o adică, mă pot face că nu aud. Că n-am auzit şi n-am înţeles. Şi aşa, sunt peste 30 de ani de când n-am mai cochetat cu acest mod de a comunica. Nu mă poate suspecta nimeni. Se uită ei ochii care nu se văd, darămite sunetele care nu se mai aud atâta timp.

Tii, ’tu-i sifleea mă-si! Mi-a împuiat auzul! Măcar de n-aş fi auzit-o transmiţând, subţire şi penetrant, semnalul de onor lui Emilian Basnescu atunci când plutea pe mare, nu cum pluteşte azi ca reşapat la timona unei ţări: taaa-taaa-ti,ti! Vezi, asta nu uit; şi s-a produs tot în urmă cu peste trei decenii, când participam, ca student de academie militară, la o aplicaţie cu bricul „Mircea” în zona litoralului românesc. Până atunci nici nu ştiam că acel fluierici, cu sunet la fel ca al tilincii cioplite de mine din lemn de salcie în copilărie, se numeşte siflee! Şi nici că insul cu uitătură afectată va deveni şef de stat. Însemnaţii ăştia – cu ochii saşii sau cu pecingini pe chelii, ca Gorbaciov, sunt periculoşi. Dacă mai sunt şi mai au când să fie!

Îmi vine să-i telefonez lui Scriitorincul! Mă abţin. E şi el un … ambivalent. Ba nu: a avea două (chiar trei) nume (o conspirare nominală) înseamnă că eşti, cel mult, un ins cu două feţe, cu două înfăţişări. Dar a avea două nume (chiar mai multe) care denumesc două identităţi, două sisteme psihice, intelectuale, atitudinal-volitive, demonstrează că avem de-a face cu două fiinţe într-una. Asta-i diferenţa majoră dintre Scriitorincul (alias Nell Roth via Ivan Kolesov!) şi Ştefan Trucală („alias” Radu Notaru via Ronea sau Alacurt!). Adică dintre El (şi numai el!) şi Noi (eu posedatul şi el posesorul meu). Dintre el, cuceritorul (priorul, liderul, putinciosul) şi eu (cuceritul, manevratul, sclavul). El dominatorul (ca un Zeus reformat), eu domiatul (ca un Hippocrate & Asklepios). El, Capul Horn din sudul Americii Latine (trimiţând cu gândul la coşul de fabrică prin care muncitorii îşi dau fumuri!), eu, Capul Bunei Speranţe din sudul Africii Australe trimiţând cu gândul la capul unui… viţel, abia ieşit roşu şi pleşuv, din prohabul unui violator.

Nu că e clar: în creierul meu evoluează un cântăreţ de raggae. Mă simt un fel de Ibrahim Saul în loc de Abraham Pavel. Mai ştii: impactul cu turcul mi-o fi turcit trup-sufletul, astfel că nici măcar Radu Notaru nu sunt. Eu Ştefan cel Mic de la Marea cea Mare şi Neagră! „Marea cea Mare este Oceanul cel Mic”; ziceam la orele doamnei preotese Ecaterina Popescu din Adâncata, iar ea, profesoară de geografie, deh, constata: „Eşti guguman bine, băieţaş!” Ceea ce nu era şi nu e departe de adevăr. Olga Serov, doamna domnişoară de rusă îmi zicea raskolnik, un fel de lipovean din Rusia, adică ortodox de rit vechi. Raskolniki eram toţi care săream pe geam fugind de la ora ei, ca să mergem la denii. Nu ca să ne rugăm sau să ne purificăm sufleteşte, ci pentru a practica „haimanalâcul păcătos” prin cimitir. De unde să ştiu atunci că sunt neam cu Raskolnikov dostoievskianul. Iar acum dacă ştiu, la ce-mi mai foloseşte? Poate la favorizarea libertăţii de a fi ridicol. Ca o femeie propusă regină, care nu e de acord cu abrogarea legii salice. Sau ca un orator care-şi invită audienţii (deficienţi locomotor aflaţi în fotolii cu rotile!) să trăiască pe propriile picioare.

Da, sunt sigur: mesajul „ticăit” se repetă la anumite intervale de timp. E ca o liturghie unde, invocaţiile căutate de preoţi se reiau. Oare această simfonie a destinului meu reprezintă un transfer conştient de idei? E, aşa întrebând, act (proces, fenomen) comunicaţional.

(Lucrând sub acoperire – cu fes pe cap – la biroul meu împărţit – şi acesta! – cu un coleg cu nume zburător: Rândunel! – primesc vizita unui amic. „Lucraţi, aveţi imaginaţie şi fantezie în rezervor…” zice. „Mda … Nu ştiu dacă eu, sau şeful nostru, fiindcă tratez un subiect – epic, desigur – cu un personaj, eu, bunăoară, căruia i s-a făcut transplant de creier şi acum, scriind un roman, eroul este în dilemă căci nu ştie cine scrie: el sau şeful nostru…” „De ce n-aţi ales situaţia inversă?” mă-ntreabă vizitatorul. „De teamă să nu se nască vreo capodoperă şi, la lansare, să fiţi şi să fim nevoiţi, cu toţii să cumpărăm best-selerul!” „Aha, am înţeles. Spor la treabă.” „Mulţumim!”)

Am zis mulţumim, nu mulţumesc. Ai putea, dragă Rano (prin scrierile Scriitorincului Radu Notaru apare şi ca agent Rano!) să-mi fii recunoscător! Măcar să faci volumul şi acuitatea semnalului ţiuiturilor mai mic. Tu sau responsabilul cu acest experiment căruia îi suntem cobai sau cine ştie ce ins vitruvian imaginat de Da Vinci ori mafiot al lui Dumnezeu, cum are curaj să spună „pişălăul” Dan Brown cel de succes la lectură şi de ocară printre clerici. (Sunt curios să văd care va fi poziţia noului papă de la Vatican, mai ales c-a dat nişte probe de simpatie populară şi de înfrigurări printre subalterni!)

Sau poate nu suntem reprezentanţi de basse espéce, ci apartenenţi ai unui nou high life. Dumnezeu ştie. Poate şti şi dracu, dar nu vreau să-l întreb.

Sirena lui Rano din tigva mea îşi vede de-ale ei. M-am şi-nvăţat cu ţiuitul ei sacadat şi ascuţit. Nici nu mai sunt aşa curios să descifrez mesajul. Parcă aş auzi nişte key-word-uri, nişte cuvinte din textele unor admiraţi ai mei. Parcă mi-ar chinui auzul Labiş, Goga, Eminescu, Bacovia sau Arghezi, parc-aş asculta transmise la un manipulator nevăzut cuvinte dragi acelor poeţi: căprioară şi inerţie, otavă şi plugari, tei şi dor, plumb şi violet, mucegai şi tibişir.

Fiindcă mai adineuri am invocat-o pe Volga, porecla profei de rusă, trebuie să spun că am făcut cunoştinţă cu limbile străine în clasele primare. Mai întâi cu rusa, limba socialismului victorios. Când am venit acasă, după pervâi uroc, reproducând un text (Cac uceniţa gavarit: tut Toma, a tam Ada. Mama doma), tata şi vecinul Marin Şchiopu cel cu un plămân extirpat, la fel ca şi papa de la Roma abia întronizat, au început să râdă: „Aşa e mă limba asta? întreabă tata care continuă: Adică o tută ca Toma şi o tambă ca Manda se cacă? Auzişi măi nene Marine?” „Nu Manda, Costică neică, ci Gâjgan-Bizubac sau nepotul meu Fane Baltac, că ăştia umplu poteca cu ceea ce zise fi-tu că fac ruşii…” Şi râsul continua. Riscant, fiindcă atunci, limba lui Ilici era graiul sacru al tuturor popoarelor lumii care vor învinge imperialismul parşiv şi laş, aflat deja pe pragul prăpastiei, cu un picior în groapă, drept care n-aveai voie s-o iei în derâdere.

Tot atunci am făcut cunoştinţă şi cu capitalismul: limba franceză. După première leçon, am învăţat vestita frază specifică mediului rural: ”Notre poules dans votre cour”, adică găinile noastre în curtea voastră. M-am abţinut să mai spun acasă ce-am deprins la şcoală, dar când am venit, la prânz, în bătătură erau aceiaşi vecini la aceleaşi ceşti de ţuică. La radio tocmai se anunţau cotele apelor râurilor. În română, dar şi în rusă şi respectiv, în franceză. Vecinul şi-a adus aminte de mine şi când a auzit indicativul prezent de la baisser (a scădea) a început comentariul: „Auzi, măi, Costică, francezii sunt mai serioşi ca ruşii. Nu se cacă, ci se bese! Cum ar veni, au şi ei un prim secretar ca Beşoi al nostru!” rosti şi mustăci moşul cu glas de femeie. „Mai pardon, nea Marine. Îl cheamă Tudor Beşoa. Cică ta-su-mare a fost francez şi la ei oi se citeşte oa,” explică tata. „Aha, pricep oa de la oaie ca să nu zic altă vorbă, ca m-aude copilul ăsta…”

Eu am protestat, i-am contrat pe cei doi cheflii cârcotaşi, dar crainicul le dădea apă la moară: ”Lungoci, besse, deux centimètre!”

Auzi, neică, nu zice aşa? Acu se bese şi Bângoci! Şi are dreptate radioul, că Mitică Bângoci e leat cu mine, am scăpat amândoi de gloanţele friţilor în Munţii Tatra, dar băga în el fasole cu nemiluita şi trăgea pârţuri dup-aia ca Katiuşa. Îl întrece pe Fane Băşintea care-o face la comandă… “

Azi mă chinui singur să-nvăţ limba democraţiei globale, dar nu mai sunt ţăranii care mă tachinau, c-altfel ar fi găsit de comentat dacă le spuneam cum se zice, de pildă, la: picior, pas, călcătură, poale, bază, adică foot, sau că jocului cu mingea i se zice corect futbol, adică denumirea legată de picior şi balon. Ca să nu mai spun (şi să scriu) că foot, dar scris cum se aude, există şi-n franceză şi-nseamnă trunchi (de copac), pat (de armă) şi butoi (de ţuică). Adică elemente arhicunoscute şi indispensabile ţăranilor mei hoţi de codru, veterani de război şi combatanţi cu ţoiul de trăscău!

Cred că e timpul să las amintirile acasă, la etajul trei, al blocului din aleea Poiana cu Platani, să sufere singure hărmălaia celor de deasupra şi să plec la o plimbărică prin zona de operaţii brunete Nord-Est, unde tocmai m-a invitat spionul fosilizat V. D. Blitz, care m-aşteaptă pe „tower-bridege”-ul dintre ruina şantierului devenit rai al broaştelor şi sursă a furtişagului de fier vechi de pe malul stâng şi piaţa Cremeniţa rămasă raiul boschetarilor şi loc de tranzacţii al fătucilor focoase, de pe celălalt mal al râului nostru drag, pestilenţial şi botezător de cartier bucureştean: Colentina.

— Meştere şi moşule, amicului Ovăzeanu i s-a urât cu răul? îl întrebai pe fostul diplomat ataşat în ţara lui Shakespeare şi deblocat în patria noastră cea de toate zilele.

— De ce, mister Fane?! se miră ca un homosexual veteran a cărui spaimă sunt femeile gonflabile.

— Păi mi-a umplut inbox-ul computerului cu e-mail-uri din care rezultă că e un antievreu înrăit!

— Ş-atunci cum i s-a urât cu răul? Înseamnă că şi mătăluţă, care te dai rotund că nu eşti tăiat împrejur la puţă, eşti pui de antisemit! concluzionă vecinul făcând pe rechinul.

— Am zis cu răul, ca să trimit la vorba din bătrâni: E rău cu rău, dar mai rău fără rău … mă apărai eschivând, ca un războinic al cernelii ce sunt şi care, dacă s-ar putea mi-aş zice Sepioi fiul Sepiei .

Las-o jos că măcăne! Măcar Tibi o spune … de fapt farwardează … citeşte şi dă mai departe, aşa cum spuneau chiar ei, comuniştii români, majoritar evrei … Nu comentează, ci invită la proprii meditaţii şi concluzii…Militar echidistant, cum ar veni.

— Corect!

— … nu ca matale şi alţii care jucaţi la două capete, cărora vă place alba-neagra, adică nici laia, nici bălaia…

— Cum adicătelea, joc eu la două capete? Sper că nu te referi la cel de sus şi la cel de sub capul pieptului?!

— Nu-ncerca s-o dai pe după vişin, că nu ţie: se vede că-i cireş toată ziua…

— Neică „binevăzătorule”, din aluzii şi iluzii eu nu pot să trag concluzii, drept care te las în ignoranţa-ţi crasă convins c-ai luat plasă…

— Degeaba încerci s-o dai pe poezie că e proză roză şi că totul scârţâie din încheieturi ca la bolnavii de artroză…Ce veşti mai ai de la fostul meu coleg de curs de perfecţionare într-ale diplomaţiei de intelligence zis şi Nell Roth? mă şocă bătrânul slujbaş al legendei şi combinaţiei operative.

— Te referi la finul meu, Scriitorincul? Nu mai ştiu nimic despre el. Se pare c-a uşchit-o afară… turuii.

— Prioritatea unui prior al Asociaţiei o reprezintă „piaţa externă”. De-acolo vine sau ni se aduce totul: lumina şi liniştea, legea şi libertatea. M-au întrebat şi pe mine şi te-am pictat frumos. N-am ştiut că eşti prieten cu Lilian Dinea. Lasă-l pe Ovăzeanu, nu-l mai lucra. Mi-a fost milă de el când m-ai luat, fără să ştii ce şi cum, părtaş la diversiunile de-a dreptul rizibile la care l-ai supus.

Priveam şi ascultam amuţit. Nimic nu e întâmplător şi nimeni nu mai poate spune că e singur pe lume. Văzându-mă pleoştit, „fulgerătorul” mă readuse la realitate plecând. Nu înainte de a mă saluta:

— Ave pentru imperator, mare maestre Rano!

— Av… mai apucai să zic şi-mi înghiţii restul de rostire.

Pe sub mine, statuie rămasă pe acea pasarelă arcată, se scurgea, neagră şi puturoasă, apa aceea ca un râu Iordan, în care, dac-ar fi să fie şi aş fi să fiu, ar trebui să mă botez într-un târziu. Mă simt ca un hârsit al căsnicie care exclamă: „Cu cât te cunosc mai bine, cu atât te înţeleg mai puţin!” Sau ca un ins neputincios să răspundă la propriile întrebări. „Întrebările unui muncitor care citeşte”, cum zice Brecht, chiar din titlul unui poem.

Aşa-mi trebuie dacă sunt membru al unei dictaturi care a intrat în democraţie cu repede înainte. A intrat unde a intrat adusă de cine a fost adusă şi ajutată să se nască de unii şi alţii, printre care m-am numărat. Acum, Quod vult Deus, cum ar fi spus Savonarola, ce-o vrea Dumnezeu! Vorbesc singur: „Deci, şi V.D. Blitz era membru în MCSUP?!”

Am ieşit să mă refrişez şi mi-am zăpăcit mintea şi mai rău. Şi Roaită ăla din ţeasta mea îşi vede de sirena lui. E clar: nebunia înseamnă dereglarea imaginaţiei. Parc-aş fi un taliban care se plictiseşte că n-are ce şi pe cine să mai omoare. Îmi omor timpul. Şi-mi ascult creierii zbârnâind. Confundând muzica bahică sau de pahar cu un concert de muzică de Bach.

Nu ştiu de ce a fi înseamnă a fi perceput. Nu pricep de ce să percep, de pildă, că poetul (nopţilor), Al. Macedonski, are doar zece poezii de la „Noapte de ianuarie” la „Noapte de decembrie”, lipsindu-i lunile august şi octombrie.

(Într-o suită de subiecte alcătuite pentru admitere la Academia Bravus, am strecurat şi o asemenea întrebare. Ca chestie! Ca chichiţă, dacă iubiţi cacofoniile!)

Modulaţii peste simfonia zbârnâielii neuronilor. Mă gândesc cum ar reacţiona Ela dacă m-ar găsi în tandreţuri în pat, cu o blondă cu trup perfect, dezbrăcată şi fără prejudecăţi, atunci când, văzând-o, m-aş repezi la fosta parteneră de plăceri şi aş arunca-o de la balcon. Cum ar reacţiona mai ales auzind şi pe cei din spatele blocului urlând şi, apoi, constatând că e vorba de o femeie gonflabilă care hohoteşte? Credeţi că aspectul poate ţine loc de leac de gelozie ori e un aspect de pură nebunie? Şi eu sunt de aceeaşi părere. De aceea eschivez spre registrul liric:

Încercarea moarte n-are,

Moartea n-are încercare,

Mor mereu de nerăbdare,

Ca pilotul de-ncercare

Gagarin, rus ca oricare…

Cine ştie multe moare,

Cine-ncurcă n-are stare,

Când e apt, adică-n stare…

Pe sportivi, jocul de glezne, iar pe convalescenţii accidentelor de circulaţie, jocul de cuvinte îi omoară. „Caut un becher bancher, nea Fane!” zicea mai ieri, înainte să-i sucească minţile mafiotului locuinţelor şi retrocedărilor de proprietăţi fictive, Pric Fiereanu, fratele confrate din MCSUP şi proaspăt consort al „amantei” mele celei obeze Zambilica Birjă, fostă vecină şi fostă consoartă a nefericitului Darînsă. Tot Pricopie mişmaşistul (şi prin el, şi fost vecină) a devenit tata-socrul unui ginerică mai puriu: domnul ales al neamului şi ex-colonel al clanului, Panfil Zăprea, care i-a sucit minţile domnişoarei patroane de local al plăcerilor din aleea Poiana cu Platani.

Atâta ştiu despre consăteanul meu (securist odios ajuns parlamentar renumit) Panfil Zăprea, care mi-a suflat-o, cu acte în regulă pe Raisa Fiereanu maxy-sexy-sta, una dintre fufele harnice şi darnice, fosta studentă la Venus, fiică colegului de Confrerie (a salvatorilor) şi maestru de potlogărie (a imobiliarilor), Pric Fiereanu, atâta îmi amintesc şi tot din spusele lui Armăsăreanu: că de mic a fost învăţat cu pupincurismul. Pici dolofan, Panfilică încerca să se ţină şi el după copilaşii de vârsta sa ori cei mai mari, ce alergau pe prundul secat al gârlei Valea Seacă care se numea cum se şi numeşte, chit c-a rămas doar o uliţă de cătun al comunei Adâncata. După câţiva paşi, rotofeiul se-mpiedica şi cădea cu gura în pietriş, se julea la genunchi sau în cot şi-ncepea să orăcăie. I se umflau ochii şi i se beleau ca la broscoi. Lacrimile îi curgeau pe obrajii bucălaţi şi roşcovani, durerea îl chinuia cumplit, apărea sângele, în timp ce tovarăşii de joacă râdeau de el că e ca un purceluş care guiţă în cocină.

Atunci apărea ca din senin taică-su, ori trecea întâmplător ori îi dădea cineva vestea, venea suduind îşi culegea odrasla dintre răii Văii – adică eu, Miţilică şi Lilă-Lole Orban, Sorin Nadoleanu sau Bebe Cioplea – pe care ne suduia şi ne alunga, după care-şi împăca progenitura cam aşa: „Unde te-ai lovit, puiuţ? Dă să pupe tati şi-ţi trece! Şi acum hai să batem piatra aia care ţi-a pus piedică…”

Culmea e că băieţelul se lovea mai ales la poponeţ, aşa încât tatăl era nevoit să-l cam pupe mereu în buca lui cur, cum zicea Costică Trucală, părintele meu. Părinte care, în treacăt fie spus, dacă eu mă accidentam, ca băiatul lui Zăprea, sau dacă mă bătea vreun copil, îmi mai dădea şi el câteva scatoalce. Drept pedeapsă că n-am fost atent sau că m-am lăsat învins! Mă simţeam nederptăţit atunci, dar acum îi mulţumesc mutatului din cimitirul Călugăriţa că m-a ferit să aflu gustul şi îndeletnicirea de… pupincurist! Zic şi eu…

Oare fina noastră, a mea şi a doamnei Catela Trucală, administratora de bloc-mamut, Tina-Argentina, care şi-a pierdut copilul la naştere, dar şi-a salvat viaţa, după ce s-a despărţit de „unchiul Vanea” , cum i-o fi sucit minţile văduvului Viorel Birjă zis Darînsă? După despărţirea de Nell Roth-Scriitorincul, cununata noastră zisă şi Tina Nicotina, fiindcă s-a dedat viciului duhănitului, a dus-o bine, un timp, cu ex-vecinul Darînsă, după care fiecare a plecat pe drumul lui: el – pe cel fără întoarcere, ros de un cancer neiertător, ea – pe cărarea îngustă, numărul sub fustă, cum spunea Nabucodonosor Mătăsăreanu cunoscut şi ca Armăsăreanu, deblocatul de la chefereu, văliseceanul burtos, căprarul… porcos şi fluieraşul talentat. De-ar mai trăi, namila din Valea Seacă a Adâncatei m-ar critica fiindcă n-am fost în stare, nici eu, nici Tela, să plinim spusele unui proverb, potrivit căruia o dată vede naşul pizda finei. Ar fi avut dreptate, căci noi, soţii Catela şi Ştefan Trucală, pentru însurăţeii Argentina şi Nelu Roată (cum figura Nell Roth alias Ivan Kolesov, zis Scriitorincul, în acte), am fost doar naşi de cununie. E drept că eu, dacă aş fi dat curs provocărilor ei înteţite de trăscău, i-aş fi putut vedea fofoloanca de mai multe ori şi… mai mult decât atât. M-am abţinut şi bine am făcut, fiindcă năbădăioasa „sudamericană” a fost de câteva ori personaj principal al unor scandaluri arbitrate de vestita zeiţă Venera, regina sculamentului. Chiar din timpul când traia Birjă, care, se văieta că aude ceva suspect, dar nu piuituri, ci vorbe nedesluşite ale unor voci cunoscute, între care şi a soţiei lui. Şi nu le auzea în cap, ci în preajmă.

Modulaţii de idei şi notaţii didactice. În fine, mă simt prof fost profesor. Dacă aş fi fost administrator de bloc m-aş fi simţit admin. Bine că-s cu Tela care nu se simte educă, ea chiar este şi a rămas educatoare. Una de modă veche. („Linişte-să-nu-aud-musca, toată-lumea-mâinile-la-spate, atenţie-nu-mişcă-nimeni!” cu ecoul şocant: „Tovarăşa-fac-caca!”) Automanipulare subliminală. Agresiunea instinctelor. Fiziologia cotidianului! Mi-amintesc cum i-au facilitat soţii Dora şi Niţă Tindeche, socrii mei, lui Costin, nepotul lor şi fiu al meu, accesul la interdicţii: denumiri neaoşe ale organelor aparatului uro-genital şi ale acţiunilor în care sunt implicate acestea. Şi eu, la rându-mi, îl familiarizez pe nepotul Matei şi fiu al lui Costin cu ceea ce cred că trebuie să ştie un viitor bărbat! Şi atunci, şi acum, spre înspăimântarea Elei, care mă consideră un depravat, declasat, de… căcat!

Cum stau la fereastra deschisă larg, ca să se aerisească apartamentul în urma pângăriciunii lăsate de moş Cufurilă (adică eu), mi se pare mie că văd o maşină cunoscută, iar, mai apoi, că aud nişte paşi pe scări, la fel de familiari! Avem musafiri. Unu şi bun.

Adevărat este că atunci când ies de la toaletă, unde, ce-i drept, mă uită Dumnezeu dezlegând cuvinte încrucişate, doamna Catela dă acelaşi spectacol redundant şi penibil, făcându-se că se îneacă, îi vin maţele la gură şi nu mai poate respira din cauza putorii pe care o las în urmă. A devenit tic, preocupare chiar, o şicană pe care mi-o face zilnic, de câteva ori, fiindcă, şi eu, bolnav gastro-intestinal, merg la WC de două-trei ori, poate şi mai des, aşa încât nici nu-mi ajung revistele pe care le am stivuite acolo, în camera de gândire.

Doamna K şi-a extins acest comportament chiar şi atunci când se-ntâmplă, rar, să folosesc toaleta în timp ce sunt şi musafiri în apartament. Inclusiv Costin, fiul nostru, cel abia sosit, căruia m-am plâns pentru aceste teatralizări ale mamei sale. Chiar în acea zi, când venise să ne informeze că pleacă pentru mai mult timp la Bruxelles, l-am avertizat c-o să intru în WC unde nu voi face nimic fiziologic, ci doar voi completa, după învăţ, grile de cuvinte încrucişate. După un timp, o să ies, o să trag apa, o fâsâi un deodorant şi voi închise uşa. Ceea ce am zis am şi făcut. Ela, şi aşa marcată de vestea adusă de fecior, a intrat în rol:

— Nu mai închide uşa. Intraţi în sufragerie, că deschid peste tot să se aerisească. Aoleo! Pha! Phaaa! Ce duhoare!

A deschis fereastra de la „camera copilului”, fără să rămână, ca data trecută, cu mânerul în mână, şi a dat fuga la baie orăcăind şi făcându-se că vomită.

Costin a constatat „cabotinismul” şi-a invitat mama să tragă cortina, că spectacolul s-a sfârşit…

— Ce vrei să spui? şi-a recâştigat Tela acuitatea, timbrul şi intensitatea vocii insuportabile de soprană.

— Vreau să spun că joci prost, că te prefaci fără pic de talent, fiindcă tata n-a făcut nimic. A fost o înţelegere între noi să te manipulăm. Doar a tras apa, s-a spălat pe mâini şi a dat cu spray.

— Da!? Avem bani de cheltuit. Să ştii că apa, întreţinerea şi cumpărăturile eu le plătesc, din pensia mea. Lui nu-i ajung banii să cumpere cărţi şi să-şi îndoape neamurile de la ţară. Lui! Care lui? Mai bine zis care eu?

Aspectul mă duce cu gândul la anecdota în care un soţ vine acasă târziu, vede că nevasta nu e singură în dormitorul conjugal, dar tot ea sare cu gura: „Unde-i umblat, mă nenorocitule? Acum se vine acasă, uşarnicule?” „Mi se pare mie, sau în patul nostru e un bărbat străin!?” încercase acela să fie calm. „Lasă, lasă, nu schimba vorba! Spune, mai bine, că ţi-ai pierdut timpul şi banii pe la femei, împieliţatule!”

Capitolul cinci: UN LINK ÎN ACSUP

Moş cu predilecţii sexoase, mă plimb pe alei şi-mi trăiesc, tacit, normalitatea. Şi eu şi partenerele de ochiade şi flirt. Eu le iscodesc sânii şi sub-poalele cu privirea, ele îşi coboară ochii de pe barba mea direct pe prohab. E un instinct al oculezicii. Privitul în ochi survine după asemenea evaluări.

(Când m-am apucat să notez aceste secvenţe mi-am amintit cu am găsit, fără să vreau, un tex al Scriitorincului, pe care, în colţul din dreapta sus, am pus o rezoluţie: Serviciul Talpa Iadului – Rog analiză şi măsuri! E locul să reproduc acea… epică, dacă nu cumva informaţie a viitorului meu mare prior din ACSUP:

Îl sunau studentele în draci. Când nu putea să le răspundă („Te-ascult, iubito!”) le deturna cu formula „Vă salut, magistre! Vă sun eu mai târziu sau mai precis mâine pe la ora zece trecute fix…” Acel mâine (sau altă zi) şi ora, reprezenta, de fapt fixarea unei întâlniri, pe care consoarta sa Catela să nu i-o conturbe şi care, la rându-i, să nu o impieteze pe… doamna educatoare pensionară.

Şi-n seara aceea (de iunie răcoros şi cu ploi ca de noiembrie) a făcut la fel, atunci când Tela i-a adus aparatul de zgâriat pe nervi. Când sună parc-ar da alarma de luptă unui regiment. I l-a adus direct în baie unde magistrul sexagenar Ştefan Trucală îşi satisfăcea două necesităţi aşezat pe scaunul de WC: cea primară urât mirositoare, dar indispensabilă şi alta culturalizatoare, „zgubilitică” şi inevitabilă, cum zice el dezlegării de cuvinte încrucişate. De-acolo, din încăperea ce aminteşte camera pentru arest, cu care a făcut cunoştinţă pe timpul şcolirii cu epoleţi şi cu care le-a facilitat acelaşi lucru unor subordonaţi pe care i-a pedepsit potrivit vechilor regulamente militare, s-a adresat apelantei, o studentă restanţieră ce avea chef să-şi folosească shortcut-ul amoros pentru a obţine nota necesară în catalog: „Da, magistre. Vă salut! Păi, vă sun eu mai târziu, ori mâine pe la ora şase după masă trec eu pe la dumneavoastră, dacă se poate…”

Făptura a înţeles stratagema, s-au auzit paşi pe hol, semn că Ela şi-a încetat ascultarea activ-operativă, iar el a înţeles de la parteneră că se poate. Mare valoare are această acceptanţă, fiindcă există şi momente fiziologice când nu se poate. Indiferent cât eşti de dornică şi accesibilă, ca provincială fără prejudecăţi, venită să faci facultatea de Jurnalism la Universitatea Venus şi să stai cu chirie într-o garsonieră din zona Vatra Luminoasă, a oraşului în care, deşi eutanasiaţi, ori doar sterilizaţi şi berci, câinii tot umblă cu covrigi în coadă. Drept care nu refuzi ce ţi se propune, iar dacă nu ţi se propune vii tu în întâmpinarea profesorului, cu nurii tăi care nu te lasă la greu.

Cu gândul la ofertă, cardiacul Ştefan Trucală, nelecuit de păţania pricinuită de efortul de a fi cocoş în faţa celor două găinuşe din Lăptari Tei, Lăcustiţa şi Buburuza, angajate azi la Maxy-Sexy, ca Tiţa şi Ruza, simte că i se iuţeşte galopul sângelui şi-ncearcă să-şi ascundă dificultatea de confort. Ia instinctiv cartea la care citea (Vânarea Licornei a francezului Emmanuel Robles), iar gândul îi zboară, simultan, la eroina volumului şi la altă eroină a unui serial cu bulină şi oră de difuzare după miezul nopţii, arhicunoscuta Emmanuele!

Asta e, simţiri de om bătrân, instincte de moş, amintiri din epoca de piatră. De fapt, din „iepoca de aur”, cum s-a numit evul Ceauşescu în care Ştefan a fost extraordinar şi plenipotenţiar, mai ales în privinţa domeniului ochii văd, inima cere.

Fapt e că amicul meu s-a cam dedulcit la amorul clandestin. De-ar fi să-i dau crezare („Ziua în care a făcut dragoste e o zi de sărbătoare, după cum cea în care n-ai râs, cum spunea ştim amândoi cine, e o zi pierdută!”) ar însemna că e un păcătos, c-a transformat sărbătorile în zile de lucru, ori un chiulangiu ce nu-şi merită simbria, fiindcă a prefăcut zilele lucrătoare în sărbători.

S-a dedulcit şi se dedulceşte, sexy-sexagenarul lui peşte!

Am aşteptat analiza şi măsurile satanice, dar nu s-au împlinit. Dracul de Nell Roth şi-a văzut de drumul lui cu prioritate, iar eu de al meu, unul îngustat!

Mocirla din parc cu zăpada neagră sau alb închis, cum zice nepotul meu heptagenar în al 13-lea an al mileniului trei, nu-i împiedică pe doi tineri – el şi ea, e bine, încă nu e totul pierdut, chit că inclusiv marea Franţă a votat legea casătoriilor de tip el cu el şi ea cu ea, cu posibilitatea de a înfia copii!! – să se mozolească hulpav pe-o bancă udă. Bravo lor! E vârsta. Cu toate că Madonna, care mă prinde din urmă ca etate, face astfel de gesturi erotice (crede ea) sau vulgare (cred eu) pe scenă, în văzul fluierat al lumii, punându-şi partenerul (de culoare şi pe jumătate mai tânăr ca diva) într-o postură penibilă. Ei şi? Eu când vreau să aia, aia! Vorba unui film cu fluierături de după gratii, de titlul căruia mă folosesc.

„Ţopârlanul dracului! Mai avea puţin şi-o coţăia pe bancă ziua în amiaza mare …” bombăne o colegă (a mea) de generaţie care a trecut pe lângă perechea de îndrăgostiţi din parcul ud. Ea crede că dacă i-a întrerupt şi i-a obrăznicit a făcut o faptă bună:

„Dacă părinţii nu se preocupă, dascălii, la fel, măcar noi să nu trecem impasibili pe lângă asemenea aspecte. A dracului farfuză, care nu cred c-avea buletin, ea a sărit să mă pună la punct zicându-mi că mă cată moartea pe acasă …” mă luase partener de dialog sau măcar martor la eveniment, doamna din generaţia noastră, a mea şi a Catelei.

Un câine de pripas iese dintr-un boschete şi-i căşună pe femeia cu chef de vorbă şi justiţie. Mai, mai s-o apuce de picior. Sar şi-l calmez pe patruped. Când îşi revine din sperietură, madamei îi cade cu tronc primăria care nu rezolvă problema câinilor care se-ncârligă şi se-nmulţesc aiurea de nu mai poţi să traversezi parcul Ghintuita fără să te încaiere.

Cei doi copii cu instincte şi apetituri precoce ies din parc. Paznicul din gheretă sesizat de doamna guralivă îi opreşte.

„Aveţi actele de identitate la voi?”

„Nu.”

„Păi de ce? Nu ştiţi că puteţi primi amendă?”

Eu, că ea nu poate!” zice puştiul cu obraz acneic.

„De ce?”

„Fiindcă n-are carte de identitate. N-are vârsta.”

„Câţi ani ai, fetiţă?” întreabă insul cu uniformă.

„Doisprezece, merg pe treisprezece”.

„Aşa?! Ia ştergeţi-o voi acasă, până nu chem un echipaj de poliţie…”

Dar de ce, ne … domnule? ”… e curios puştiul.

De-aia… A scăpat un câine turbat care sare la oameni … Adineauri a muşcat o femeie…” eschivează insul în uniformă.

„O fi fost baba care ne-a ocărât pe noi făcându-o curvă pe Fernanda.”

„Dacă-n zece secunde nu vă văd ieşind pe poarta aia, îl asmut după voi…”

Cei doi iuţiră paşii. La fel şi eu care asistasem la faptul divers respectiv.

Nici nu ştiu când am ajuns la Obor. În staţia de metrou, constat că miriapodul pe roţi nu circulă. E forfotă, vociferări, lume. Primăria, guvernul, ministerul mă-si! „Ce s-a întâmplat?” întrebare de serviciu. „S-a aruncat o babă înaintea trenului” „Nu s-a aruncat, domne’, a alunecat că s-a infiltrat apa din tavan pe peron şi s-a făcut gheţuş…” Guvernul, ministerul şi preşedinţia mă-si! „A alunecat, dar a şi fost ajutată de-o drăcoasă de puştoaică, una cu păr cârlionţat şi ţâţe cât capul meu, deşi n-avea paişpe ani…” „Cum aşa. Ce i-a făcut?” „Vânt, ce să-i facă? I-a făcut vânt în faţa ramei de metrou…” Vorbe, ca rafalele răzleţe din decembrie al îndrăzneţilor.

Se-nvârti staţia cu mine. Staţia şi toată zona Obor. Şi toată lumea aceea grăbită, mi se păru că umblă în mâini, întoarsă cu curul în sus, cum spunea maica-mare Gheorghiţa. O lume nebună din care se naşte şi creşte şi vine la rând o altă lume: una ţicnită.

Seara, televiziunile s-au întrecut în a comunica inepţii: „O fată drogată …”, „O minoră de la căminul de orfani…”, „O femeie, profesoară, pensionară, a fost împinsă de o fostă elevă a ei pe care…”, „O bătrână a alunecat pe peronul staţiei de metrou…”, „O doamnă a suferit o comoţie cerebrală şi, pierzându-şi conştiinţa, a căzut între şinele metroului care tocmai intra în staţia…”

Fapte de viaţă şi de moarte. Preşedintele saxofonist – chiar sexofonist! – al SUA, Bill Clinton e pe moarte, ros de incurabilul cancer în stadiu terminal. Ex-soţia lui şi secretar de stat american a suferit un atac de apoplexie şi a leşinat… Ştiri inepte. Zvonuri globale. Diversiuni americane. Din stirpea celor cu tunul imbatabil al lui Saddam ori cu seteleurile (STL, se ştie, înseamnă substanţe toxice de luptă, sau arma chimică!) lui Gadaffi din timpul „primăverii arabe”, în care cei doi şefi de stat arabi şi-au pierdut sceptrul şi viaţa.

Ce mi-e România cea paradoxală, ce mi-e America cea universală? Aşa-i lumea, de când e ea: trecătoare, muritoare, mică-mare.

Cine-o fi puştoaica aia, Doamne? se-ntreabă vârful stiloului meu care, parcă indignat şi el, refuză să mai scrie. O domnişorică, o păsăruică, o derbedoaică, o criminală. O naivă, maladivă, o ţâşti-bâştă … Dar el, puştanul, golanul, mitocanul, bădăranul? Un nimeni pierdut în mulţime.

În locul ăsta… căci consemnez faptele la birou unde ajung, zilnic, cu două ceasuri şi jumătate înaintea celorlalţi … tocmai s-a deschis uşa şi şi-a făcut apariţia colegul. „Ce faceţi?” „Torc idei şi răsucesc sentimente… ” „Iar scrieţi?” „Păi dacă nu pot citi.” „Cum aşa?!” „Aşa şi aşa!” Rândunel merge pe hol să spună unui amic că m-am ţicnit!

Înţelege că mă deranjează şi mă lasă. Nu mă lasă, însă, o colegă: „Aveţi două monede de cincizeci?” „Am.” „Nu mi le daţi mie pe-o bancnotă, să-mi prepar o cafea la automat?” „Nu le dau pe-o bancnotă, ci pe un pupic” „S-a făcut!” Şi … m-am făcut cu o ştampilă cu ruj pe ambii obraji de la colega cu nume de floare. Am început bine ziua. Să vedem cum o voi continua. Ofensiva, desigur. Atacul, fără a fi prins în offside. Strategia de stratageme pe frontul ideilor. Hoţia de cuvinte. Exerciţiul de imaginaţie.

Ce-o fi făcând derbedoaica minoră, mica golancă, copila asasină? Se căieşte sau se mozoleşte cu jigodelul cu cercel în nas şi tăiş în grai. Mă forţez să rămân normal. Să mă comport firesc într-o lume nefirească.

Îmi dau ordin să uit întâmplarea. Mă forţez să-mi scot din minte orice puiculiţă. Minoră sau majoră. Dar nu pot scăpa de înfrigurări. Îmi bate vântul prin sinapse. M-au lăsat nervii. Tremur. Mă cutremur. Mintea se mută de pe un picior pe altul. Mintea cu care gândesc. Cu picioarele. Cele două sfere – pentru calmarea nervilor frecându-le în palmă – mi se par doi sâni de păpuşă gata să devină mamă. Mama păpuşilor. Dac-o suceşti, o culci şi o dezveleşti la poponeţ, păpuşa cu păr de miere rosteşte cuvântul magic: ma-ma!

Dar mamă fără tată nu se poate. Un tată te poate preface în mamă. Un tată necunoscut – ca-n cazul însămânţărilor artificiale –, însă tată. Cine-o fi tatăl păpuşilor?

Gânduri de babalâc baştan. Pandalii, nu gânduri. Am capul burduşit cu idei aşezate alandala, printre circumvoluţiuni. Parc-aş fi la Sibiu, aşteptând ovalul cu fietură. Ori bombardam colegii cu ghiulele din miez de pâine, ori luam două furculiţe printre care treceam, ritmic, lama cuţitului, în ritm de rock.

Odată, Scriitorincul mi-a zis că de-atâta stat pe scaun bucile mele au căpătat formă de creier, li s-au şerpuit în carne şi osânză scizuri. Cum ar veni, gândesc cu curul şi scriu cu picioarele. Aşa se traduce metafora. Metafora şi pamfletul: eschive literare. Smecherezuri. Care, la o adică, te pot costa. Cum a păţit-o un condeier celebru (Arghezi) din cauza unui pamflet celebru al său (Baroane!). El, poetul mucigaiului, îi încurcă pe învăţăceii de azi care-i scriu numele cum o fac şi cu voştri sau noştri, cu doi i. Singurul al cărui nume avea i-ul final dublat este regretatul meu colaborator la Scutul Ţării, poetul poliţist Constantin Atomii! Era un munte de om, modovean molcom şi vesel, iar în ziua când şi-a simţit sfârşitul, a mers la un spital cu un buchet de flori şi cu chef de glumă, adresându-se asistentelor care-l ştiau: „Fetelor, am venit să mor la voi. Aveţi un pat liber?” Ceea ce s-a şi întâmplat, câteva ore mai apoi. Hazul de necaz cred că e o invenţie românească. Mă chinui să-i reconstituiesc CV-ul, să-i fac portretul şi să-l includ în volumul doi al experimentului epic Mirabile dictu, 101 nemuritori. Chiar mă chinui, fiindcă miliţiştii de azi se dau ocupaţi şi în imposibilitatea de a pierde timp pentru a găsi prin arhive dosarul bunului nea Costică. Dacă era un infractor, alta era şi situaţia, solicitudinea, motivaţia!

Eu pamfletăresc mai ales în familie. Fac haz de necaz despre mine, consoarta mea, fiul nostru, fiul lui, mama mea, fiica ei şi soră a mea, fiica ei şi nepoată a mea, plus câţiva vecini de atunci & de acolo şi de acum & de aici. Cazne, chinuri, canon! Epică, naraţiune, roman. Ferfeniţă, zdrenţe, petice. Pe unele le fac să zboare pe blog-uri sau reţele literare virtuale: „Cred că ţara merge în pas şi-n ritm cu tinerii ce-i vor fi salvatori eroici sau jalnici gropari. Se pare că înainte mergătorii din new generation, EMOţionaţi de atâta trai bun şi înstrăinare, găsesc umorul şi harul să se jemanafişeze, evadând în jocuri de cuvinte ce frizează orice normă. E momentul revenirii la origini şi, apoi, al redevenirii tăcere ante Logos! Planeta şi-a trăit traiul, spiritul şi-a spus ultimul cuvânt, e vremea jocului! Secund. Un Huizinga ca o stafie marxistă pluteşte deasupra Euro-lumii: homo ludens. El este acum Tatăl… (pro) creator. Iar prunci ca autorul de faţă ies (yes, chiar!) după chip şi asemănare, mai mult sau mai Putin blasfemici, mai mulţi sau mai puţini sănătoşi! Ave! SNK.”

La acest text am primit zeci de replici. Iată câteva: “Domnule Seneca, ai o straşnica gândire filosofică. Mărturisesc cu admiraţie că m-ai impresionat cu adevărat. Dar am o minuscula clătinare de la logica ilogică: “Jocul” nu ar trebui să fie fecund? Stai, nu vorbeam despre Ion Barbu! Ci despre realitatea noastră de care nu are nimeni nevoie. (Am scris un roman cu titlul ăsta). Felicitari profunde din tot sufletul meu, cât mi-a mai rămas, că secundele mele trec repede. Cu prietenie, Ioan Lilă, Paris.”

Viteza cu care ne îndreptăm spre marele dezastru schimbă valorile şi etaloanele ca pe mănuşile chirurgicale, după fiecare injecţie… aburii sunt tot mai denşi şi numai bisturiul mai poate face faţă, fără anestezie, că suntem în criză… criză de timp, criză de suflet… numai noroaiele mai reuşesc să lase urme… şi palmele peste obrazul ce încă mai se lasă lovit, nedezmeticit de schimbare… poate că aşa trebuie… aşa e acum… sufletul nu mai are aripi, a uitat zborul, acum se târăşte invalid, crezându-se macho… dar oare ce se află dincolo? T.S., Târgovişte, oraşul-cetate de scaun medievală şi urbea-gazdă a asasinatului prezidenţial din decembrie 1989.”

Acesta e mersul omenirii… o noua societate se ridică, poate mai rea decât cea dinainte dar n-avem ce face, nu mai putem să ne împotrivim; tinerii cred că au descoperit lumea când ea există indiferent de opinia lor. Aşa eram şi noi.. aşa vor fi şi urmaşii nepoţilor noştri. Nu trebuie să punem la inimă.. dacă putem! Poezia de avangardă a existat întotdeauna şi ce a fost bun a rezistat… avangardiştii noştri vor să fie cunoscuţi şi recunoscuţi cu orice preţ. S.A.A., Torino”.

No comment! Nici nu mai am timp. Prin curtea campusului Almei mater cu epoleţi e forfotă. Vin sărbătorile după ce au dat de ştire despre acest fapt zăpezile. Gospodarul şef (nea Alecu cel Bălţat) a scos toţi oamenii serviciului (tâmplari, electricieni, fochişti, mecanici, instalatori, şoferi, magazioneri, îngrijitoare) la deszăpezit şi instalat ghirlande cu lumini pâlpâitoare. Acel manager m-anunţă că eu sunt tot pe alt tabel (ştiţi gluma: tu pe alt tabel eşti, adică pe alta… beleşti!) la distribuirea de brazi. „Nu-i bai. Ar fi fost prima excepţie în cei zece ani de când n-am primit nici un folos cuvenit!” „Cum, domn profesor, nu v-am dat acum câtva timp o călimară de cerneală?” „Ba da. Cu dop spart, încât am vărsat-o pe un costum care m-a costat de cinci ori preţul, să-l curăţ! A fost, într-adevăr, o călimară de, nu cu cerneală…” „De ce nu mi-aţi spus, ştiţi doar c-avem curăţătorie în curte!?” „Da, aveţi dreptate şi, până se curăţa puteam să stau în chiloţi. Mă rog, nu în birou, ci în sala de sport…” „Vă arde de glume?” „Cum să-mi ardă la minus zece grade?”

Cu acest Alecu nici nu se poate glumi. Eu o mai fac. La fel ca acum, când s-a prins că e luat la mijloc. Iese din încercuire şi se-apucă să strige la cohorta de lopătari. Şi din înalt, printre plopi şi castani, cei rămaşi neghilotinaţi de acelaşi personaj, se strecoară roiuri mici, subţiri şi indecise de alb rece, pufos şi ferfeniţit. Printre arborii nedecapitaţi, aşa cum au păţit-o fraţii lor, care au acceptat să cuibărească păsările, mai ales ciorile şi coţofenele, în rămurişul lor bogat ori care se lăsau învinşi de vijelii, ameninţând prin dezrădăcinare, trecătorii şi autoturismele de pe alei, se scurg fiori de iarnă rece şi lânoasă. Ninge aiurea, jubiliar şi spăimos, ca-n titlul unei cărţi despre moartea Ceauşeştilor (După execuţie a nins), datorată unui reporter militar (Viorel Domenico). Ninge alb-negru şi, privind, mi se pare că urmăresc programul televiziunii „publice şi naţionale” dinainte de acel decembrie de praf de puşcă militară şi de sânge civil nevinovat, care transmitea realitatea românească şi aventurile dictatorului defunct într-un compendiu temporal pe cât de jalnic, pe atât de rizibil, mai vulgar şi mai îndobitocitor ca serialele asiatice sau telenovelele ţigăneşti transmise cu duiumul şi color astăzi.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*