…În ochi dormind

13.11.15 by

…În ochi dormind

„În medicina românească şi în afacerile japoneze, întotdeauna trebuie să vezi dincolo de aparenţe!…” Nu ştiu cum se face de m-am trezit cu acest gând tocmai când plecasem către Piteşti, pentru un interviu cu doctorul Vasile Stan, managerul Spitalului de Pediatrie. Îl cunoscusem cumva înainte să-l cunosc, aşa mi s-a întâmplat cu toate „întâlnirile admirabile”… Aşa se întâmplă… Tot ce e viu vine de undeva înainte să prindă chip şi nume, se adună dintr-un întreg „bazin hidrografic” precum apele ce formează un râu…
Maşina rula pe autostradă şi eu continuam să-mi urmăresc gândurile ce se înfiripau şi se destrămau precum norii acelei dimineţi de toamnă… „De ce te-ai dus acum la asemănarea cu un râu?!” m-a întrebat cârcotaşul din mine, un fel de alter-ego de serviciu, prezent ori de câte ori pornesc într-o nouă documentare… „Pentru că noi, românii, ne definim prin râuri… Şi dacă ar fi să mă gândesc la doctorii cu adevărat importanţi, care izbutesc să facă o şcoală, să ofere speranţă şi încredere pacienţilor, şi ei pot fi consideraţi râuri…” „Şi la ce îţi foloseşte o asemenea analogie?” „Ştiu şi eu?!… Vezi tu, gând cârcotaş ce eşti, poate că este vorba despre cum poţi să descoperi şi să cunoşti un doctor…” „Adică?!…” „Nimeni nu poate fi privit în ansamblul lui, nici râul nici doctorul… decât dacă ne ridicăm suficient de sus să vedem întregul.” … Că nu poţi să-l rupi de zonele prin care curge, ori de izvoarele şi pârâiaşele şi ploile din care-şi adună apele, puterea… Nu ştii dacă apa lui e curată sau otrăvită… Şi adevărul acelui râu (sau doctor) este mai mereu dincolo de ceea ce se vede… Cum poţi să-l cunoşti?! Pentru doctor voi avea la dispoziţie o oră sau două; răstimp scurt să-l simt ca să-l pot prezenta celorlalţi. Doctorii – cei care vor citi interviul – văd prin prisma propriilor experienţe, trăiri, prejudecăţi…” „Prejudecăţi?!…” „Da. Prejudecăţi!… Pentru mulţi dintre noi, un doctor bun e cel care a plecat din ţară… Cum să trăieşti în România cu salarii de mizerie, cu atâtea suspiciuni în jur…?” „Şi când cineva are un necaz – un copil bolnav, să zicem – şi ajunge la un doctor care-l salvează , tot aşa gândeşte?!” „ Eiii, prietene, iată altă întrebare: Care-i doctorul? Cel care rămâne stâncă, acumulând experienţă, griji, rezultate… pricepere, dăruire… bucuria de a-şi ajuta semenii, care-l văd Dumnezeu, chiar dacă râd pe sub mustaţă că a rămas şi nu s-a dus în patru stihii? Sau cel care purtat de mirajul propriului interes închină steagul la porţi străine?…”

„… Când l-am văzut de departe, muntele era munte.
După ce am început urcuşul,
înaintând cu greu prin păduri de nepătruns ori când am trecut pe buza unor prăpăstii, pe măsura înălţimii la care ajunsesem,
entuziasmul meu s-a potolit, lăsând loc îndoielii, temerilor…
Şi după ore şi ore de mers,
când am ajuns pe vârful cel mai înalt, deasupra norilor, am realizat întreaga măreţie a muntelui. Pentru mine, abia atunci muntele era … MUNTE.”
(Anonim)

O smucitură m-a scos din reverie. Am făcut ochii mari. Aş fi putut să jur că mă aflam în Bucureşti, în faţa Spitalului Budimex – Spitalul Clinic de Urgență pentru copii Maria Sklodowska Curie. Cu diferenţa că deasupra scărilor de la intrare scria limpede, cu litere roşii, SPITALUL DE PEDIATRIE…

S2

– Întâmplarea – sau poate nu – avea să-mi spună doctorul Vasile Stan, câteva minute mai târziu, a creat un tipar comun… Mulţi medici care ne-au vizitat şi cunosc şi spitalul din Bucureşti au fost surprinşi. Şi eu când merg la profesorul Gheorghe Burnei mă simt acasă. Pe lângă amintririle comune – cursuri, profesori, viaţa în cămin – stăteam în aceeaşi cameră – mă leagă, iată, şi modul în care fiind aici în spital, era să zic „aici-acasă”, se leagă toate…

De obicei vorbesc puţin sau deloc. Însă cu această introducere, mi se treziseră în mine amintiri, întâmplări şi gânduri ce veneau aproape de la sine. Şi mai ales, simţeam o dorinţă de a-i povesti tot ce-mi trecea prin minte…
…Te duci în casa altcuiva, – spun eu – te lasă să locuieşti acolo un timp şi ajungi, fără să vrei uneori, să faci exact ce face şi el când este acasă… Nu te poţi sustrage… Mie aşa mi se întâmplă… Faptele, gesturile, atitudinile se cheamă reciproc… E ca şi cum celălalt şi-ar face simţită prezenţa… printr-un „tipar” alcătuit din „piese” distincte, identificabile… Unele sunt la vedere, pipăibile, altele însă, sunt ascunse unde nici nu gândeşti: mentalităţi, amintiri, aşteptări, frustrări, o anumită patologie…
– Cam aşa…, adaugă şi doctorul, uşor suprins. Ceva anume te ancorează într-un univers unde te simţi acasă… Şi descoperi că ai un rost… Nu mai eşti tu dacă nu eşti acolo. E ca şi dragostea la prima vedere…
– „Iubirea, observa un scriitor, nu înseamnă să găseşti pe cineva pentru care să trăieşti, ci să găseşti pe cineva fără de care nu poţi trăi”… Pare să fie aici, în această temă abia atinsă, una dintre nevoile noastre bazale… aceea de a avea un rost… Şi, dacă nu suntem prea grăbiţi, dacă ne luăm răgaz pentru a ne potoli „foamea” – că despre un fel de „foame” sau de „sete” este vorba – vom începe să facem ordine în acel mic univers al nostru – birou, casă, secţie, spital … – şi dintr-o dată simţim că se face lumină… Suntem deja … „la noi…” suntem în noi înşine… Avea bătrânul Noica o vorbă (un poem filosofic!): „când unu şi cu unu fac unu, care dintre cei doi devine unu?!…”
– Aţi dat tonul prea sus…
– Euuu…?! Poate dv aţi dat tonul, aducând în discuţie rostul „rimelor…” în viaţa medicilor. Într-un altfel de poem, structura comună a spitalului din Piteşti şi a celui din Bucureşti, are rolul rimei din poezia clasică… Rima leagă „cuvintele” într-un întreg… Şi asta mă face să caut alte rime ale lumii medicale, locuri comune în care medicii se definesc: cabinetul de consultaţii, blocul operator, sălile de operaţie, etapele unor intervenţii… proceduri, gesturi, trăiri, stări…

În carne şi oase, …motivele
Abia începusem interviul cu dr. Vasile Stan. Apucase să-mi spună că spitalul a aniversat anul trecut 30 de ani de activitate şi că este în funcţia de manager din decembrie 2009 şi că odată cu expirarea mandatului a fost rugat de colegi să mai rămână… N-am mai apucat să mai întreb de ce nu-ţi doresc şi alţii un astfel de post că au venit în cabinet… motivele. Mai întâi a intrat secretara spunându-i că unul dintre colegi are de făcut o operaţie şi că ar dori să meargă să-l ajute. „Ce operaţie are?” Secretara i-a spus cât ştia. „Nu pot acum, am început deja acest interviu, dar am să-l trimit pe doctorul …Spune-i tu, te rog…”
Pentru un observator din afara spitalului, cum eram, răspunsul arăta şi modul tranşant şi profesional în care interlocutorul meu rezolva problemele. Nu era însă cazul să trag concluzii pripite. Eram încă la poalele muntelui şi de-acolo, de unde-l vedeam eu, muntele era încă munte… Nu apucasem să intru nici măcar în primele păduri, desfăşurate mai întâi pe pante previzibil domoale, când deja voi fi pierdut reperele pe care le poţi avea privind de la distanţă.
Şi nu s-a terminat bine dialogul cu secretara şi a intrat hotârât un un bărbat între două vârste… Văzând că uşa deschisă, a profitat şi el de ocazie… „Ce, a venit ziarul pe tine?!…” a întrebat, avansând rapid de la uşă până lângă doctorul Stan. Întrebarea pusă avea rolul focului de acoperire din război; nu trebuia să lase interlocutorului timp să găsească o formulă de a-l opri înainte să spună ce avea de spus… „(…) Două minute te ţin şi eu”, adaugă repede noul venit… (din câte am înţeles membru în consiliul de administraţie )… Uite, primim ameninţări de la radiologi că vor pleca… Nu au asistente pentru tura de noapte… Şi au zis că ei nu vor să mai facă… muncă patriotică… Pleacă! Nu pot să lucreze pe timp de noapte fără asistente…” „Am făcut deja toate demersurile să scoatem trei posturi la concurs… aştept şi eu un răspuns…” „Daaa…,” adăugă celălalt, schimbând tema cu o alta, care ardea şi mai tare…, „noi de ce nu avem grupă…?!” între timp turnându-şi şi o ceaşcă de cafea, răgaz suficient cât să nu poată fi invitat afară, înainte să primească un răspuns. „Ce grupă?!…” „Noi, la spital, chirurgii…” „Ce să avem?!…” „Grupa aceea care să ne ajute la pensionare… să avem, acolo, nişte bani în plus, să ne ajungă măcar de medicamente… „Păi, nu ne încadrăm…” „De ce?!… Daaa… Costeştiul cum se încadrează?!… Câmpulungul?… Curtea de Argeş?…” „Cum adică se încadrează?!…” „Ei au!… Ştiu de la cunoştinţele mele…” „Mai întreabă… Ascultă ce-ţi spun… Şi am verificat, tu ştii că nu vorbesc vorbe… Nici la Bucureşti n-au grupă!… Singurii care erau – a fost o societate… acum câţiva ani – au pierdut grupa şi dau banii înapoi… Au dat în judecată, au vorbit pe nu ştiu unde… Degeaba!… ” „Nu cred…” „Eiii!…”

„Mai ai cafea?!” „Uite-o acolo… Ia-o! Ia-o cu tine!…” şi-apoi repede: „Marine, du-te tu şi-ajută-l S3pe colegul nostru la o operaţie… Am rugat secretara să-ţi transmită…” „Păi, nu mi-a spus nimic…” „Când să-ţi mai spună?! Ai intrat ca acceleratul! Vezi şi tu ce este acolo… Ai mai operat cazuri asemănătoare…” „Nu pot, sunt acum la ecografie… Arde! Am copii la uşă…” „Ştiu …” Şi întorcându-se la prima problemă deschisă, adaugă: „Discuţia cu radiologii este treabă de trei, patru luni de zile… Acum trimit statul de funcţii…” „Daaa… ce se întâmplă cu radiologul de la Bucureşti, am înţeles că nu mai vine nici el…”, îl întreabă repede colegul, între două înghiţituri de cafea. „Eu n-am cunoştinţă de aşa ceva… E piteştean de-al nostru… Oricum, radiologi găsim… E o rezidentă anul III sau…” „Nu mai e… Şi-a găsit post la Pediatrie, în Bucureşti…” „Mie nu mi-a spus dra dr. Petrescu de asta…” „Îmi mai torn o cafea …”, şi întorcându-şi privirile către mine, adaugă: „Când vii la director trebuie să iei… Nu poţi să-l ierţi!” „Ia! Ţi-am zis, poţi să o iei pe toată cu tine…” „Vrei să-mi spui că-ţi stau pe cap… când tu, aici, ai altă treabă!?…” „Daaa, tu nu poţi să te duci totuşi şi să-l ajuţi pe colegul nostru la operaţia asta?!… Câţi mai ai de făcut?” „Mai am cinci… Stau la uşă!” „Păi, vorbeşte cu doctorul de la sală… Vezi cum e cu programul operator… Să-l facă şi el un pic mai încolo… Eu nu pot să plec şi să-l las pe dânsul… Peste o oră avem altele… Ştii bine…”

Aşa a fost…
– Când şi unde v-aţi născut?
– 4 martie 1952, în Ulieşti, Dâmboviţa… Este pe Ghimpaţi… Şi-acum am casa unde am copilărit… Facultatea? Admitere – 1972, am terminat în 1978…
– Şi anul lipsă?… Ar fi trebuit să daţi admitere în 1971…
– Am făcut un an de şcoală sanitară… pe urmă, când am devenit doctor, am realizat că mi-a fost de folos acea experienţă… Apoi stagiar, eu am prins momentul acela când s-a dus ministrul Ciobanu la Ceauşescu să-i spună că medicii nu sunt pregătiţi… Doctorul Burnei a rămas intern, eu am renunţat la internat, era taică-meu bolnav, cu gândul să mă duc doi ani la circă şi să mă întorc… Între timp s-a legiferat stagiatura … Nevastă-mea fiind în Argeş, doctoriţă într-o comună, am venit şi eu la Spitalul Judeţean din Piteşti… şi-am făcut trei ani din ăia, „ca la carte”… cu examen din şase în şase luni… Iar cu Ursea aici, iar cu Gavriliu… iar cu… Şi la urmă am da examenul, ştiţi, cum se da atunci… Arc electric! 10 posturi pe ţară… Şi-a fost singura dată în istoria chirurgiei de copii când au apărut nouă posturi în capitale de judeţ… Unul la Mangalia, unde s-a dus doctorul Gheorghe Burnei, două în Bucureşti, două în Cluj, două în Piteşti şi câte unul la Galaţi, Brăila şi din nou Mangalia, unde s-a dus Cătălin Dumitrescu – acum la Grigore Alexandrescu…
– Şi nu v-aţi mai dus înapoi în Clinică…
– A fost la un moment dat o discuţie, insistaseră să rămân în Bucureşti, eu n-am vrut, deja îi promisesem doctorului Capătă, el era aici directorul Direcţiei sanitare şi primul director al Spitalului de Pediatrie Piteşti … Îi spusesem că dacă face o secţie de Chirurgie pentru copii, vin aici… Şi-am venit, în 1985… Spitalul se inaugurase cu un an înainte, mai aveam o colegă, pe doctoriţa Onu, făcea policlinică la Spitalul judeţean, ea fiind însă chirurg de copii, şi-am mai venit eu şi cu doctorul Ionescu şi-am făcut echipă … Şi-am muncit până ne-a ieşit ochii. Eram trei doctori, chirurgi pediatri… şi-acum suntem şapte. Aşa a fost…
Terminând abrupt cu acel „aşa a fost…” , interlocutorul meu mă lăsa să înţeleg că autoportretul abia schiţat era deajuns: un om legat de oamenii din jurul lui, priorităţi clare, ce nu mai lăsau loc pentru ezitări şi regrete. Dorinţa de a fi aproape tatăl bolnav şi apropierea de circumscripţia unde lucra soţia l-au făcut să renunţe la beneficiile statutului de „intern” şi o previzibilă carieră universitară şi să pornească pe un alt drum, pe care, profesional vorbind, nu-l netezise nimeni înainte… Într-un „pui de poveste” se anunţa deja un destin…

Dureri înăbuşite
– (…) Necazul e că nu avem decât doi anestezişti… Am obţinut (cu chiu cu vai) linia de gardă… însă nu e deajuns…

Am pus de la mine acel „cu chiu cu vai”, nu fusese exprimat altfel decât printr-o durere sufletească vizibilă pe chip… Când venea vorba despre spital şi secţia de chirurgie, nu mai izbutea să-şi ascundă gândurile, nemulţumirile…

Şi a continuat de parcă şi-ar fi chiuretat propriile răni…
– Salariile sunt aşa cum sunt… Cine să vină aici?! În Bucureşti sau în Cluj te mai duci, mai lucrezi la o clinică privată… Deşi, nici asta nu-i o treabă… Încărcarea, oboseala… Cine culege mult adună puţin… Pe când aici, unde…?! Ar fi normal să ai un salariu decent, să poţi şi tu ca medic să trăieşti în demnitate alături de ceilaţi… Ne-am obişnuit să-i vedem pe medici un fel de sfinţi sau chiar de martiri… De ce?! Au şi ei familii, copii pe care trebuie să-i crească în respect faţă de muncă onestă… Cum? … Noi facem eforturi… O să vă arăt, la etajul VII am două garsoniere… Nu e deajuns… Ar trebui să facă eforturi şi ceilaţi „actori” – cum se numesc acum – de pe scena socială… Dacă aici, în spital, izbutim să punem lucrurile în mişcare, interfaţa cu cei din afara spitalului rămâne încă o probă de foc – un fel de puntea suspinelor – pentru oricare manager…
– Şi nu vă ajută nimeni?
– Ne ajută Consiliul judeţean, ne ajută Direcţia… însă, dincolo de ele încep oprelişti, amânări… Legislaţie care e aşa cum e, schimbări frecvente, solicitări anapoda… Ce vorbeşti astăzi într-un anume cadru mâine nu mai e valabil… Fie că s-a schimbat un act normativ, fie că undeva într-un post de decizie s-a schimbat „decidentul…” Şi suferă copiii… Nu îndeplineşti normele… N-ai cu ce să faci anumite investigaţii… Şi dacă nu-l poţi opera aici… îl pui pe drumuri, de multe ori cu cheltuieli mai mari… şi astea se întorc într-un fel de cerc vicios şi ne iau din banii şi-aşa prea puţini… Că şi acele cheltuieli mai mari, tot noi, talpa ţării, le suportăm… Vede cineva? Pune cap la cap aceste circuite? Se angajează să facă o reformă reală? Îşi asumă responsabilitatea?!… Bun, se iau nişte măsuri, se lansează programe… Există undeva o asigurare că un astfel de program e valabil şi dincolo de un ciclu electoral? Popescu de astăzi e foarte bun, super-competent… Mâine însă vine Ionescu… pe Popescu l-au schimbat! Pe mine, manager, şef de secţie, doctor mă interesează ce se întâmplă cu programul lansat? Va funcţiona pe mai departe?!… Pentru că în funcţie de programul X, lansat de minister, fiecare unitate şi-a făcut un program mai mic, s-au demarat acţiuni, s-au cumpărat aparate, echipamente, poate ai trimis deja oameni la o specializare… Şi dintr-o dată, tronc… A căzut totul…

O poveste şi două lecţii magistrale
– De la cine aţi învăţat?!
– Hm! Haideţi să vă răspund tot cu un exemplu… Discutam odată cu un tânăr ortoped. Bun, bun… îl ştiam. Un anume concurs de împrejurări îl făcuseră se angajeze într-un spital unde avea toate posibilităţile… Nici nu-ţi venea să crezi că eşti în România. Îl văd peste câteva luni şi-mi spune că pleacă… Unde?! Eu mă aşteptam să-mi spună că pleacă în Anglia, în Franţa, în SUA… Nu, el urma să se mute într-un spital judeţean care abia se târâia… Păi, de ce pleci? Un director ca aici nu mai găseşti nicăieri!… Eiii, doctore! Ai văzut deja jumătate din răspuns. Adică?! îl întreb eu, curios. Mă laşi!… Directorul chiar e bun… Şi ţine tot spitalul, îi ţine pe toţi… Ce se întâmplă însă dacă mâine îl schimbă?! Eşti de acord cu mine că se alege praful?!… Şi dincolo ce faci? E ditamai măgăoaia, plouă cu pacienţi, eşti ca pe front… La judeţean, unde mă transfer eu?! N-au nici un ortoped de valoare… Sunt, ca să iasă la număr pe statul de plată… Jumătate din cazuri le trimit la clinicile universitare… De mai bine de cinci ani, n-am văzut pe la congrese pe nici unul… Acolo, dacă sunt bun – dacă pot dovedi că sunt bun – pot să mă dezvolt…
Dintr-o discuţie în gară, acolo ne întâlnisem, am învăţat două lecţii… Adevăratul manager nu trebuie să strângă hăţurile în mâinile lui… Spitalul trebuie să funcţioneze şi când el nu este prezent… Acolo e echipă! Tu, şef de secţie, tu, manager, azi poţi să fii, mâine nu!… Şi ne întoarcem iar la versurile acelea, din Doina noastră: „Eu mă duc, codrul rămâne!”…
– Şi a doua lecţie?
– A doua e şi mai şi… Când ai părul alb şi lucrezi într-o echipă – şi iar îmi aduc aminte de profesorii noştri – trebuie să ai putere să faci paşi înapoi… Chiar dacă ştii, şi de multe ori ştii ce ai de făcut, îi întrebi pe ceilalţi mai tineri: Oare cum aş putea să rezolv aici?!… Sau dacă unul din ei are o idee bună îl laşi să pună în practică, îl încurajezi… Şi aşa prinde drag de profesie… Se simte util, apreciat… Am ascultat cu mare interes remarca pe care o făcuse profesorul Petru Moroz, de la Chişinău… referitoare la profesorul Burnei… Eraţi acolo şi dv… ştiu că nu v-a scăpat. El, Moroz, un titan în Chirurgia pediatrică din Moldova, de câte ori vine la un congres, la Bucureşti, merge şi asistă la operaţiile lui Burnei… Şi a observat chiar asta… Că un coleg tânăr din echipă a avut curajul să-i spună marelui Burnei cum să depăşească un moment critic şi că la rândul lui, profesorul l-a ascultat şi au depăşit dificultăţile… Omul acesta nu-ţi mai pleacă la Paris sau la Londra… nici dacă i-ar oferi cerul cu stelele… Putea să fie un altul, poate brici de inteligent, însă ne-implicat în operaţie… Nici n-ar fi văzut că te afli într-o situaţie critică sau că nu ştii ce să faci… Dacă-i profesorul în sală, de ce să—mi mai bat capul! Nu le ştie nimeni pe toate… Acum, să n-o fac nici eu pe modestul!… Eu ştiam spitalul unde s-a mutat ortopedul… Şi-aveau ortopezi de mare clasă… E drept, nu se mai duceau pe la congrese, ambiţiile din tinereţe se mai tociseră… Erau însă din categoria aceasta … Burnei, Moroz…, care ştiu să facă un pas înapoi şi să transfere iniţiativa celorlalţi… Mai, aşa, din umbră… Nu când este vorba de a face treabă… Am văzut cazuri rezolvate de ei… Artă! Nu degeabă se spune că chirurgia e artă…

Citesc pe faţa chirurgului ca într-o carte
Lumini şi umbre i se succed pe chip, însoţind vorbele, puţine, la obiect… Dacă interviul s-ar fi desfăşurat la telefon, aş fi pierdut ce era mai important din „răspunsurile” interlocutorului… Şi nu este vorba doar despre limbajul nonverbal, de trăiri şi stări şi atitudini trezite de evocarea unor situaţii… Se adaugă şi o altă dimensiune, pentru care trăirile şi stările şi cuvintele sunt precum frunzele pentru un copac… Medicul – chirug pediatru, şef de secţie, şi de câţiva ani manager – interacţionează cu toţi cei din jur: colegi, copii, aparţinători, cunoscuţi care-l sună şi aşteaptă un răspuns avizat, competent, cântărit. Ca reporter, una este să fii „la telefon cu un doctor”, alta este să fii „în dialog cu acel doctor acolo unde este acasă”. Şi în acest caz „acasă”, înseamnă spitalul, secţia, blocul operator, felul în care priveşte copiii care-i vin la consultaţie sau ritualul intrării în sala de operaţie şi tot ce se petrece acolo până când pacientul este trecut în ATI…
„Sunt grozave reportajele dv”, îmi spusese cu ani în urmă, un coleg mai vârstnic dintr-o redacţie a unui cotidian… „N-am făcut nimic deosebit”, i-am răspuns… „Nu-i adevărat!… Reportajele şi interviurile nu vin singure în redacţie… şi ele nu vin doar din vorbe spuse de interlocutori… Trebuie să fii acolo, să auzi şi să vezi şi să simţi şi pereţii clădirii unde lucrează şi trăieşte cineva…” Scrisem despre acel maistru care lucra pe un trauler numit „Constanţa”, vas construit în Japonia şi dispărut după 1989, cum a dispărut toată flota românească, vândută de escroci. Şi omul îmi povestise că dacă se strica ceva la motor în timp ce dormea, se trezea în clipa următoare şi putea să găsească şi cu ochii închişi unde era hiba.. Nu era doar o poveste… Aparent anecdotic, aparent doar, ea definea un om legat prin toate pârghiile de universul în care trăise şi muncise toată viaţa… Astfel de legături nu le poţi vedea decât dacă eşti acolo… Şi nu e de ajuns doar să fii acolo… E nevoie să fi trăit tu însuţi, să fi trecut prin situaţii asemănătoare, să fi înţeles că orice obstacol este nu numai o probă ci şi o cale pentru a merge mai departe…
Interlocutorul meu a ieşit pentru câteva minute în secretariat… Un răgaz necesar ca să-mi pot aduna gândurile… Cine cu cine face acest interviu? Sunt momente când am senzaţia că mă găsesc în ceaţă, sunt altele când văd cele relatate cu ajutorul întâmplărilor trăite de mine… Şi dacă anumite poveşti mă ajută să văd mă pot gândi că sunt altel de ochi… Aş fi tentat să spun „ochi lăuntric” deşi o experienţă care te-a marcat nu se petrece neapărat în interiorul tău… Şi mă trezesc rememorând cele spuse câteva minute înainte de doctorul Stan… Dai un concurs dur, „arc electric” – cu Ursea, cu Gavriliu, cu tata Pesi (profesorul Pesamosca) şi ai satisfacţia că ai trecut… Asta înseamnă şi experienţă şi, mai mult decât atât, curaj ca să poţi intra apoi într-o operaţie complexă… Întâlneşti situaţii dificile, imprevizibile… Ai deschis pacientul şi nu ştii ce să faci mai departe, te detaşezi o clipă şi-ţi aminteşti cum a făcut profesorul când era într-un impas… Fie că vorbim despre profesorul Pesamosca, trecut deja în lumea celor drepţi, fie că vorbim de profesorul Gheorghe Burnei, liderul Ortopediei pediatrice… ei sunt cu tine acolo, în sală, în sinele tău, un reper sau, cu un cuvânt, poate preţios, un „alter ego”… Şi dacă ai fost un adevărat discipol şi continuator al predecesorilor şi izbuteşti să depăşeşti acel moment, vei rămâne la rândul tău un model pentru medicii mai tineri care te asistă… Şi când ei vor ajunge la rândul lor într-o situaţie ce pare fără ieşire se vor întreba: „Cum a făcut doctorul Stan când opera cazul Y?! Am fost în sală, alături de el…”
Şi-mi aduc aminte de cele povestite despre profesorul Moroz care povestea despre profesorul Burnei, povestind de fapt indirect celor din echipa lui despre cum poţi împleti destinul unor medici, despre cum le poţi da un rost…Nu dăduse sfaturi, nu spusese nimănui ce e bine şi ce nu e bine să facă… Şi totuşi forţa acelei poveşti sau nu ştiu ceva anume din ea îl făcuse pe doctorul Stan să o reţină şi să o repovestească… Eu, de exemplu, o uitasem… Aşa cum am uitat şi interveţiile chirurgicale la care am asistat…

Eu, secţia de Chirurgie…
– Pentru partea strict medicală, pentru consultaţii, operaţii şi urmărirea pacienţilor înţeleg, l-aţi avut pe „tata Pesi”; dar pentru hăţişul adminsitrativ, uneori mai solicitant decât operaţiile grele, de la cine aţi învăţat?…
– M-a învăţat viaţa, sunt într-un fel autodidact… Am învăţat de la profesorul Pesamosca, de la profesorul Burnei… Am învăţat de la colegi, de la pacienţi… Şi-am învăţat de la mine, chirurgul! Şi aici, în biroul managerului, sunt tot eu… tot chirurg …. E acelaşi sistem de gândire… Ba chiar, fiind chirurg de copii, am un avantaj uriaş… Când operezi un copil ştii că el se va schimba, că este în creştere, într-o etapă sau alta şi gândeşti intervenţia şi în funcţie de istoric şi în funcţie de procesul de creştere, de un scenariu sau altul pentru anii care vin… Nu-l operezi şi-apoi te-ai spălat pe mâini… Dacă operaţia nu e reuşită e vai şi amar… Că se întoarce la tine… Şi-l vezi cu un picior mai scurt, strâmb, cocoşat… Ce-ai făcut?! Nu-ţi trebuie o palmă mai dură decât asta. Sau se duce la alt medic şi-l vede…”Cine te-a operat?” „Doctorul Vasile Stan din Piteşti!…” E cartea ta de vizită!… În administraţie e la fel… Toate se schimbă de la o zi la alta… Am chirurgi, sunt buni… Însă nu pot opera singuri, doar cu asistenta de la blocul operator… Dacă nu rezolv cu anesteziştii, v-am spus, nu am decât doi, dacă nu găsesc omul potrivit care să vină aici şi nu-i asigur un minim de condiţii ce fac?! Eu – secţia de Chirurgie, eu – Spitalul – ce fac? Fug repede la acel „alter ego” despre care vorbeaţi dv… Ce făcea profesorul Pesamosca? Ce face doctorul Prună din Constanţa? Şi el are acolo problemele astea… Ne întâlnim cu diverse ocazii: conferinţe, congrese… Vorbim… Ne descărcăm… Ce face profesorul Burnei? Ce-a făcut când s-a desfiinţat specialitatea?! S-a aşezat cu mâinile pe piept?! A fugit din ţară în Anglia unde i s-au oferit salariul de câteva sute de ori mai mare decât în România? Nu! A căutat rezolvări… Şi le-a găsit… Nu numai pentru el şi nu numai pentru Spitalul Clinic de Urgenţă „Marie Curie”… Le-a găsit pentru noi toţi… Am un model… Şi ştiu cum să-l aplic… În străinătate n-aş şti, chiar dacă aş avea zeci de modele ilustre… Bun, acolo n-aş fi manager… Aş fi doar chirurg… Însă şi-acolo, ca să faci o operaţie reuşită, trebuie să cunoşti nu numai patologia specialităţii , trebuie să cunoşti şi copiii şi aparţinătorii, şi echipa, şi mediul în care trăiesc… Să ştii cum să vorbeşti cu ei… Trebuie să fii de-acolo… să te fi născut acolo… Când pleci din ţară ai libertatea frunzelor, toamna… Poţi să-ţi alegi, deşi e tot o iluzie şi asta, culoarea: galben, maro, portocaliu… Aici, fiind frunză sau ramură într-un copac – secţia, echipa, spitalul, ţara, specialitatea – îmi cunosc rostul, mi l-am asumat; mi-l asum… Şi-atunci văd şi rezolvările… Şi când pun un diagnostic sau intru într-o operaţie şi când am ceva administrativ de rezolvat… Şi o problemă nu e niciodată doar chirugicală şi nu e niciodată doar administrativă; sunt o mulţime de interdependenţe între cele două paliere ale activităţii… Şi găsesc soluţii practice… Şi când vin radiologii să-mi spună că nu mai vor să lucreze şi când trebuie să urmăresc finalizarea compartimentului de primre urgenţe, şi când e nevoie să conving un medic tânăr să vină la Piteşti ca să pot dezvolta apoi încă un compartiment… Auzisem odată o vorbă, bună rău: „Fii atent la ce caută un om, dar mai ales la ce găseşte… Şi vezi apoi şi ce face el cu ce a găsit… Unde pune acea sămânţă ca să rodească?!…”

Mielul în burta lupului nu mai e miel
– Una este să preiei o secţie gata făcută – să fii şef – şi cu totul altceva e să creşti odată cu secţia, să înveţi, să descoperi împreună cu ceilalţi cum funcţionează o echipă. O secţie e o echipă în burta altei echipe mai mari, spitalul. Când nu le-ai trăit ca fiind de-acolo, nu le vezi. Într-un fel se scrie istoria când tu descoperi aceşti paşi şi altfel când vii pe un tipar deja făcut, un fel de pat al lui Procust… Plus de asta, 90 la sută dintre salariaţi nu lucraseră cu copii. Era nevoie de timp şi pricepere ca să-i înveţi ce să facă şi ce e potrivit cu situaţia copiilor; chirurgia pediatrică are cu totul alte cerinţe decât cea pentru adulţi. Un copil nu este un adult în miniatură, trebuie să începi de la aţă şi ac…

La început îi solicitasem un CV şi date concrete privind structura unităţii. Mi le-a oferit, însă cu oarece reţinere. Pe măsură ce discuţia avansa, realizam şi eu că astfel de informaţii nu-şi mai găseau locul în interviu. Secţia de chirurgie, pe care o înfiinţase, crescând odată cu ea, blocul operator modernizat, cu cinci săli de operaţie, spitalul, echipa sau acel complex „eu – Spitalul”/„eu – Secţia”, formulă care-i scăpase în meandrele conversaţiei, arătau mai multe decât poate să cuprindă un CV.
– Că dacă staţi şi vă uitaţi aşa, de la Tr. Severin şi până la Constanţa, nu mă refer la Bucureşti, nici un judeţ nu are ce vedeţi în acest spital…
Îl ascultam pe doctor şi mă gândeam la bucuria ce izvora din ochii lui …

Umbrele istoriei la …Piteşti

– Şi totuşi, cum a fost posibil?
Aparent nevinovată, întrebarea lăsa loc interocutorului să opteze pentru un răspuns sau altul, aşezându-se într-o anumită atitudine faţă de istoria fostei regiuni Argeş, cunoscută în anumite cercuri drept „bastionul roşu”, cu pacienţi ce vin încă şi astăzi spre Piteşti. Legea tăcerii din anii anteriori Revouţiei şi frica de a vorbi despre anumite situaţii s-au insinuat treptat şi în comportamentul noilor generaţii. Un scurt popas în istoria recentă a zonei poate fi grăitor.

Regiunea Piteşti, înființată în anul 1952, a existat până în 1956, când a fost reorganizată și redenumită regiunea Argeș. Văd şi acum pe o hartă imaginară vecinii din acei ani, 1952-1956: la est – regiunea Ploiești, la sud – regiunea București, la vest – regiunea Craiova, iar la nord – regiunile Hunedoara și Stalin (Braşovul era oraşul Stalin, Poiana Braşov – Poiana Stalin…) Şi dacă vom enumera şi raioanele din acei ani – Băbeni-Bistrița, Costești, Curtea de Argeș, Drăgănești-Olt, Drăgășani, Găești, Horezu, Muscel, Pitești, Potcoava, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Topoloveni și Vedea – vom înţelege mai uşor de ce majoritatea covârşitoare a populaţiei din aceste zone gravitează şi astăzi în jurul spitalelor şi şcolilor din capitala de altădată a regiunii. S-a mai adăugat însă şi jocul, deloc neglijabil, al conjuncturilor şi intereselor din cealaltă epocă.
„Între anii 1950 şi 1968, scrie George Ungureanu, într-un articol recent (vezi link, aici: http://www.argesplus.ro/trecutul-continuu-si-prezentul-simplu-umbrele-ceausestilor-in-arges/) localităţile de origine ale soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu, Scorniceşti şi Petreşti, au fost ambele arondate Regiunii Argeş (numită, între 1952 şi 1960, Regiunea Piteşti). Din 1955 până în 1968, la conducerea administrativă a Regiunii Piteşti/Argeş s-a aflat Constantin Sandu, naşul de cununie al soţilor Ceauşescu. Printre alte demnităţi publice, tânărul în ascensiune Nicolae Ceauşescu a deţinut-o, începând din anul 1952, şi pe aceea de deputat de Piteşti în Marea Adunare Naţională…”
Istoria este mai lungă şi nu face obiectul acestui material, decât în măsura în care ar putea să lumineze şi condiţiile în care Spitalul de Pediatrie Piteşti, înfiinţat în 1985, şi-a definit identitatea şi, cu timpul, renumele. Pe lângă contribuţia medicilor, care şi-au legat viaţa de spital şi de zonă, unii făcând apostolat, se adaugă, fie că o recunoaştem sau nu, amprenta familiei Ceauşescu, „prezenţă marcantă în imaginarul colectiv românesc” … „ce continuă să-i fascineze şi să-i divizeze pe români, inclusiv pe locuitorii Argeşului”. „…După reforma administrativă din 1968, localităţile de naştere ale soţilor Ceauşescu au rămas în afara Argeşului, dar în proximitatea hotarelor sale administrative, în a căror fixare sensibilităţile cuplului Nicolae-Elena au avut un rol deloc neglijabil. Astfel, ambiţia Elenei Ceauşescu a cântărit greu în decizia de reînfiinţare a judeţului Dâmboviţa, care includea şi comuna ei de origine, dorinţa naşului Constantin Sandu, desemnat prim-secretar de Olt, de a avea în «parohie» şi comuna sa natală, Vitomireşti (nu numai Scorniceştii finului Nicolae!), a condus la o delimitare ciudată a teritoriului argeşean, în partea de sud-vest, iar judeţul Muscel nu fost reînfiinţat, oraşul Câmpulung fiind privit de regim ca un «bastion al reacţiunii», spre deosebire de Piteşti, reşedinţa de judeţ, care avea vocaţia unei citadele muncitoreşti şi avea să devină, în anii următori, «cea de-a patra platformă industrială a ţării».” (George Ungureanu)
Rareori s-a mers dincolo de cuvinte şi sintagme, unele din limbajul de lemn… Nu ştim de exemplu dacă în spatele formulei „a patra platformă industrială a ţării” se afla şi Institutul de Tehnologii Nucleare (ITN), înfiinţat în 1971 (cu 14 ani înaintea Spitalului de Pediatrie!), şi adus în subordinea Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară (CSEN), institut asociat după 1990, cu locul unde s-ar fi pus la punct şi tehnologia pregătirii uraniului pentru „bomba atomică a lui Ceauşescu” (într-un colectiv condus de chimistul Iulian Şerban). După 1990, fostul ITN, încorporat în RENEL, s-a restructurat sub diverse denumiri, devenind din octombrie 2013, Institutul de Cercetari Nucleare Pitesti (ICN), sucursală a Regiei Autonome “Tehnologii pentru Energia Nucleară (RATEN)”…
„Atenţia specială acordată de Ceauşescu Argeşului, după 1965, transpare nu numai din amplasarea pe teritoriul judeţului (în special în zona Piteşti-Mioveni/Colibaşi) a unor obiective industriale de importanţă naţională, ci şi din numărul mare de vizite de lucru efectuate aici (peste 30, în decurs de 24 de ani) – Todor Jivkov (1967, 1975) sau Gustav Husak (1977), Charles de Gaulle (17 mai 1968), preşedintele Turciei, stat membru al NATO, Cevdet Sunay (1970), lideri politici africani, ca zambianul Keneth David Kaunda (1970), preşedintele chilian Tomas Pablo (1969) – ca şi prin alegerea Elenei Ceauşescu în calitate de deputat de Argeş (circumscripţia Piteşti-Sud), cu unanimitatea specifică regimului respectiv, în anii 1975, 1980 şi 1985.”
„(…) În timpul loviturii de stat din 1989, soţii Ceauşescu doreau să se refugieze către Piteşti”, intenţionând, după unele mărturii, să ajungă „la un centru de comandă din zona Argeş-Muscel”… zonă care, concluzionează acelaşi George Ungureanu, „nu reprezintă doar spaţiul de origine al unor mari personalităţi politice ale secolului 1848-1948 (Goleştii, Brătienii, I. Mihalache, I. Antonescu ), leagănul liberalismului şi ţărănismului românesc, ci şi o regiune de mare sensibilitate pentru N. Ceauşescu, un lider … care nu a putut concepe viitorul ţării sale în afara sistemului comunist.”

– Şi totuşi, cum a fost posibil?
– Eu, unul, nu doresc să ascund istoria… Ba chiar, vă mărturisesc, imediat după 1989, m-am pornit să citesc şi eu istorie adevărată… Mulţi se întreabă: „ce importanţă mai are că a fost cândva ce-a fost?” Ei bine, are… Vă dau un exemplu din altă sferă… În perioada interbelică, se ştie, armata avea autoritate… Era ceva să fii militar, ofiţer… Şi mai vezi şi azi pe stradă, pe câte un vârstnic, nu neapărat bătrân, că ia poziţie de drepţi când trece un militar… pe lângă el. Sau instinctiv îşi îndreptă spatele… Respectul pentru valori şi pentru instituţiile statului nu se se obţine prin vorbe sau prin talk-show-uri televizate… El se naşte şi se transmite prin altfel de mecanisme, mai subtile… Fără respect pentru armată nu se făceau cele două războaie, nu se făcea nici România mare… Aşa e şi cu medicii şi cu spitalele: că ne place sau nu ne place unora dintre noi, doar cunoscând istoria vom înţelege şi cum de a fost posibil să se construiască la Piteşti un spital de copii de această anvergură… Şi odată construit era normal să se caute medici, să fie încurajaţi şi la rândul lor, medicii, să se simtă cumva… chemaţi, doriţi… Altfel faci şi faci degeaba, ca în legenda mănăstirii Argeşului (n-am căutat exemplul, mi-a venit pur şi simplu)… ce construim ziua, se dărâmă noaptea… Până nu e ceva de dincolo de fapte, şi de cifre, şi de cărămizi şi mortar, nu se leagă nimic… Nu vedeţi, în viaţă, cazuri simple… Fraţi din aceeaşi familie… Unul mănâncă şi nu se pune pe el, altul ia te miri ce şi creşte precum Făt-frumos din poveste… Sigur, exagerez… Însă în spatele acestei exagerări e ceva care dă rost unui spital, şi din rostul acela mare, vag, aproape nedefinit, se naşte rostul nostru, medici, asistente, toţi cei care punem umărul şi sufletul… Când eşti de la început, cum a fost şi cazul meu aici, când tu creşti împreună cu ceilalţi vezi şi lucrurile astea… Dezastrul din jur are multe cauze… Aţi auzit însă pe cineva să vorbească de nevoia de avea un rost? Poate Dan Puric în acele conferinţe-spectacol care fac deja săli pline pe unde merge… Oamenii au nevoie de aceste lucruri: şi de conferinţele lui Puric, şi de spitale, şi de jurnalişti adevăraţi… Aduc speranţă, stabilitate… Dacă ştii că ai medici buni îţi vezi şi tu de treburi, ai alt randament. În schimb, dacă eşti doar cu trupul la lucru, dar te gândeşti la necazurile de-acasă s-a terminat… Dacă mi se îmbolnăveşte copilul sau dacă mai cade dintr-un cireş… unde-l duc? Cu ce bani?… Şi asta macină prin interior precum igrasia…
– Mă gândeam, venid către Piteşti, că ar fi fost necesar să mă uit pe o hartă a oraşului – accesibilă pe net – ca să văd cum e poziţionat spitalul faţă de artrele principale, faţă de localităţile din jur… pentru că o astfel de raportare se poate insinua şi în mintea celor care vin aici, aducând-şi copiii bolnavi… Şi iată că dv mi-aţi luat-o înainte: nume, oameni, fapte… Şi-mi vorbiţi despre o altfel de hartă, mult mai subtilă, cu întâmplări recente sau mai îndepărtate, cu lumini şi umbre, mentalităţi, legende, poveşti… Nu putem şterge cu buretele nici datele concrete ale istoriei, bune sau rele, aşa cum au fost, şi nici felul în care oameni dedicaţi, cu har, s-au înscris în această curgere… Destinul se toarce din fapte şi gesturi aparent mărunte… oamenii se întâlnesc şi curg apoi împreună… Precum din pârâiaşe şi izvoare se face râu… şi-apoi din mai multe râuri un fluviu…

„Domn doctor, dau zece milioane pe garsonieră, două la întreţinere, două la malpraxis…. două milioane pentru educaţie medicală continuă, mă îmbrac de la second hand şi mănânc de la tata…”

– Eu, unul, nu sunt nostalgic (de altfel etichete de felul acesta sunt folosite pentru manipulare). Însă nu pot să mint… Sub Ceauşescu, în patru ani s-a făcut Transfăgărăşeanul… Ceauşescu!… Se înainta cu un metru pe zi… Şi-acum, în ce hal am ajuns? Şi la mâna cui?… Nu mai întreb cine făcea Bicazul, dacă nu era făcut? Sau cum s-ar fi făcut Transalpina, legătura între Gorj şi Transilvania, dacă nu era în secolul trecut ideea şi iniţiativa gorjeanului Dumitru Brezulescu… şi a inginerului Aurel Diaconovici; ei au văzut că au acolo în munţi infrastructura – un vechi drum al dacilor, pe care-l mai foloseau la momentul respectiv doar ciobanii din zonă… Astăzi un kilometru de autostradă este de zece ori mai scump decât oriunde în lume! E strigător la cer… Vă daţi seama în ce hal am ajuns?!… Şi cu medicina e la fel? Toate depind una de alta… Nu avem drumuri, nu ajung bolnavii la timp la urgenţă… Ce facem cu învăţământul? Ce facem cu viitorul medicinii româneşti?! Ce-i spun eu unui neurochirug tânăr…? Vine la mine, să zicem că a rămas încă un visător, se mai întâmplă, tot mai rar… Vrea să fie deschizător de drumuri… Să facă ştiinţă înaltă aici la Piteşti… Îl văd, e tânăr, cu pregătire serioasă, a lucrat alături de medici valoroşi… Ce-i spun eu lui?! Îl pun să dea examen şi eu trebuie să lupt să ia peste nota 9,00, ca să-i pot da salariul 1790 lei… Că cerinţe am: să vină la servici – aici ştii când ai venit dar nu ştiii niciodată când pleci – să vorbească frumos cu pacienţii, chiar dacă ei, i-aţi văzut prin spital, sunt cum sunt, să nu ia şpagă, să nu facă aia, să nu facă ailaltă… Da’ eu, managerul spitalului, ce-i ofer? Cum îl motivez? Ce spune el acasă în faţa nevestei, părinţilor, socrului? Sau ce le spune copiilor? Staţi, luaţi hainele de la cel mai mare ca să mergeţi la şcoală îmbrăcaţi?!… Dacă se împrumută de la bănci, până îşi achită datoria mai plăteşte încă odată banii împrumutaţi… Vrea şi el să-şi cumpere o carte medicală, să meargă la un congres în străinătate sau chiar în ţară, altfel nu-şi adună punctele EMC necesare… Cu ce? De unde bani? E normal să-l obligi să trăiască la 28, la 30 de ani pe spatele părinţilor ca să facă el medicină de performanţă? Şi dacă el nu vede lucrurile astea, îl întreabă „curtea cu juri”: nevasta, soacra, socrul, copiii… Am avut o oftalmoloagă care a venit la mine să-mi spună: „Domn doctor, dau zece milioane pe garsonieră, două la întreţinere, două la malpraxis…. două milioane pentru educaţie medicală continuă, mă îmbrac de la second hand şi mănânc de la tata…” Ce să-i spun? S-o leg de moşie?! Cum să trăiască?! …Şi-a plecat în India… Vedeţi?! Că eu le-am spus şi celor din minister: „Domnilor, nu-i puteţi lega pe medici de glie, atâta vreme cât ei nu au cu ce trăi!…” Eu, managerul, ce să fac?! Să-i trimit la produs?! Să le cer să fure?! Cum să fac asta?!… Mie mi-ar conveni dacă aş fi în locul lor?!… Ca să mergi la un congres cum sunt, iată, congresele ARTOP te costă pe puţin 20 de milioane în lei vechi (banii s-au schimbat, însă gândim tot pe vechiul tipar!…); dacă eşti din altă parte a ţării şi mergi cu maşina ta, ai nevoie de benzină, apoi: cazare, taxă de participare, alte şi alte cheltuieli… Şi pentru asta primeşti 18 puncte… EMC… Şi ca să-ţi aduni toate punctele trebuie să mergi la 11 manifestări… ori 2.000 lei fac 22.000 (220 de milioane în lei vechi) în cinci ani… Plus malpraxisul… Ca chirurg trebuie să dai iar nu ştiu câte milioane… Pentru societăţile de asigurări o fi o afacere… Da’ pentru noi cum e?! Nu spun că nu e necesar… Da’ nu s-a ocupat nimeni să asigure o balanţă între veniturile unei bresle şi alteia…

O sticlă de rachiu cu dop de cocean
Le-am spus, la minister, în felul următor: „Domnilor, câţi doctori au rămas în România? Mă refer la cei care lucrează în spitale de stat (din reţeaua publică)… Câţi sunt?”
„21.000!…”
„Faceţi-le salariul 1000 de dolari… atât … Şi dacă omul mai face gărzi ori are şi altă sursă de venit, ajunge la 1000 de euro… Eu vă garantez că la un venit de 1000 – 1500 de euro nu mai pleacă nimeni. Pentru că are aici părinţi, are copii şi orice om ţine pentru copiii lui să înveţe aici, în limba română, aici are prieteni, are un rost…”
„De unde bani?!”
„Luaţi câte un milion, doar atât, de la cei care au mult peste medie… Când iei un milion din 90, e una… când îl iei din două milioane e cu totul altceva. Sunt şi asemenea categorii: serviciile secrete, justiţia… Ei nu vor simţi efectul, în schimb la medici se vede…”
„Ooo, nu putem… nu-i constituţional…”
„Dar e constituţional să-i ţii pe amărâţii ăştia pe un venit lunar în bătaie de joc?!”
*
– Salariul meu tarifar după 37 de ani de muncă este de 21.670 lei … Eu vorbesc acum în calitate de chirurg… nu vorbesc despre mine ca manager; mai sunt şi sporurile şi gărzile, care presupun muncă în plus, răspundere, nervi… Să lămurim lucrurile însă… Eu sunt total împotriva celor care condiţionează actul medical, acel „nu te operez până nu-mi dai atât…” Nu vorbesc de cazurile când omul simte nevoie să-l răsplătească pe doctor şi se supără dacă îl refuzi… A venit o bătrânică la mine cu o sticlă de ţuică astupată cu un dop de cocean. „Atât am reuşit să rup de la nenorocitul de bărbatu-meu, vă rog să o primiţi…” Ce să-i zic?! Am luat-o să nu se supere şi pe urmă, după ce-a plecat, am aruncat-o la chiuvetă… Se zice – fitile! – că doctorii, unii, sunt şi ei interesaţi să păstreze această debandadă… O fi, nu neg… Eu vorbesc despre situaţia unei mase mari de medici tineri, împinşi să plece din ţară din cauza salarizării în bătaie de joc… Şi dacă pe aceştia – schimbul nostru de mâine – îi hăituim, ce facem cu marea masă a pacienţilor a căror venituri, dacă-şi găsesc un loc de muncă, ajung în cel mai bun caz pe la 1000 de lei… Ce fel de politică este aceasta?!…

– Şi ca manager?…
– Nu mi-am dorit această funcţie, am refuzat-o, apoi am pus condiţii şi-am acceptat… Însă e bătaie de cap… Că nu sunt doar problemele din spital… Nu suntem într-un sistem cu o legislaţie corectă, echitabilă, şi-atunci … ce am de făcut? Mă zbat… pentru posturi, pentru oameni, pentru salariile lor… pentru dotări, reparaţii, echipamente… şi toate celelalte… Aţi văzut, aşa în mic, mai devreme ce probleme se pun într-un dialog de câteva minute… Şi trebuie să fii acolo, să cunoşti situaţia, situaţiile, să ai răspunsuri … Tu eşti unul… ceilalţi îs zeci, sute!… Şi fiecare dintre ei a pritocit problema pusă pe tapet…
– Într-o discuţie mai veche cu profesorul Burnei, ca să mă ajute să înţeleg care sunt diferenţele între ceea ce se întâmplă în spitalele din România şi cele din străinătate, a făcut o paralelă…
„În străinătate, când îţi vine o urgenţă, cazul e deja intrat pe un anume circuit, informaţiile preliminare sunt preluate de la echipa de pe ambulanţă, i se fac analizele, totul merge şnur… Doctorul căruia i s-a încredinţat cazul, primeşte toate datele, decide asupra procedurii şi îl trimite în blocul operator unde, toate sunt pregătite, conform cerinţeleor… Tu, chirurg , nu te ocupi decît de operaţie… La noi însă, vezi dacă aparatul de imagistică funcţionează, dacă laboratorul are kiturile necesare, dacă ai oxigen, dacă şi dacă şi dacă… De când ai văzut cazul şi până ajungi cu pacientul pe masă, pregătit pentru intervenţie, tu trebuie să faci o mulţime de combinaţii, eventual să vezi şi dacă anestezistul este sau dacă nu a avut cine ştie ce problemă şi dacă poţi găsi pe cineva care să-l înlocuiască… Şi nu mai vorbesc de costurile unui fixator sau a unui implant… Până începi intervenţia ai trecut deja printr-un infern… Eşti epuizat…”
– Aşa este… Nu e nici o exagerare… Şi dacă nu-ţi organizezi bine lucrurile, dacă nu ştii de unde să-ţi aduni oamenii şi cum să-i mobilizezi … eşti terminat…. Un medic de la noi ar putea opera cu succes în străinătate, unul venit din străinate aici ar fi legat de mâini şi de picioare…
– Care este radiografia unei zile de muncă în spital?
– Eu, toată viaţa mea, începând de la ora 7,00 am fost în spital, obligatoriu … Văd reanimarea, secţia, merg să văd pe cei care lucrează, aici, afară… Când mi s-a propus să preiau conducerea unităţii, eu am pus nişte condiţii de genul – eu politică nu fac, nu mă interesează, n-aş avea timp şi pentru asta, şi de ce să strige ăştia pe aici: „Să ne dea PSD-ul!… Să ne dea liberalii…” Eu îmi fac treaba mea de medic, de manager şi-atât… Pe urmă vin telefoane privind angajările … Am şi eu pe unul care-i prieten cu … sau l-a trimis nu ştiu cine… Nu, aşa ceva nu ţine… Ştie meserie, intră, nu ştie, se duce şi mai învaţă… Într-un spital nu e loc de muncă de mântuială… Ai greşit instalaţia electrică, ia foc,… Ce fac?… Am copii pe masa de operaţie, am copii în ATI… Nici îngrijitoarea nu are voie să greşească… Nu şi-a făcut treaba cum trebuie, mă pot trezi cu o infecţie intraspitalicească… Îţi mor pacienţi.. Nu e glumă… Şi-atunci, am eliminat din start toate aceste condiţionări… Altfel e Jale! Şi vin …şi-i refuz… De ce să nu fie legal, concurs, verificări…?! Şi ştiţi, dacă le spui că eşti corect nu vor să creadă… A fi onest şi responsabl în ziua de azi e suspect… Nu te crede nimeni… „Fugi, Domnule! Joacă teatru de ochii lumii…” Nu se uită nimeni că eu am făcut aici în spitalul ăsta o mulţime de lucruri în timp ce alţii n-au putut să facă… Ei judecă la grămadă, din afară… fără să cunoască bucătăria de zi cu zi de dincoace de poartă… Ei judecă din istoric, uită că este istoricul lor… Şi dintr-o dată se ciocnesc de o altă situaţie… Ce să creadă? Ce văd acum la Spitalul de Pediatrie din Piteşti sau ce-au văzut ei, toată viaţa… Ca şi Sucă la grădina zoologică… „Aşa ceva nu există!” Tot acest istoric al nostru – pile, cunoştinţe, relaţii, şpagă, neîncredere, ascunzişuri, furt… – tinde să se perpetueze… se transmite peste generaţii cum urcă igrasia prin ziduri… Sunt aşteptări, cele mai multe negative, comportamente viciate… Uitaţi-vă în ce mocirlă ne scăldăm… Ziarele, acum mai puţin, pentru că nu se mai citesc la fel de mult cum s-a întâmplat după Revoluţie, dar televiziunile … Procesele se fac la televizor, miniştrii fură, parlamentarii fură, şefii de partid fură…. Fără să vrei începi să generalizezi… Jurnaliştii, mai nou, se feresc să mai facă generalizări… ei doar aleg cazurile… dar când vezi zile de-a rândul pe toate canalele bălăcărindu-se oameni importanţi, fără să vrei te gândeşti că toţi sunt la fel… Aici nu mai e prezumţie de nevinovăţie, lege, nimic… Noi culpalizăm din start pe toţi… Şi-atunci – iată, mă întorc la tiparele despre care povesteaţi – majoritatea acţiunilor se iniţiază pe aceste „tipare” pe care am ajuns să le considerăm deja specific naţional… E o povestioară, păcat că nu le adună cineva… „O muiere privea din bucătărie către rufele vecinei de peste gard, întinse la uscat… «Ia, uită-te, nu ştie să spele … Toate rufele sunt murdare…» Şi peste câteva zile, tot ea: «Uite ce rufe curate are acum vecina pe sfoară!… A învăţat să spele ca lumea…» «Nu, ştia de la început să spele… i-a răspuns bărbatul… Am şters eu geamurile de la bucătărie…»” Dacă noi, n-am scăpat de tarele acestea şi privim prin „ferestre” murdare, n-avem cum să vedem în jur decât hoţie, şpagă, minciună, manipulare… duplicitate… rea intenţie, frustrare…

Să te mândreşti cu doctorii
– Citisem odată, dacă nu cumva într-un articol de-al dv, că o doctoriţă de familie observase, după mai multe vizite acasă la pacienţi, că femeile începuseră să se îmbrace la fel cu ea… Lansase o modă! …
– Da, la Galbenu, undeva prin judeţul Brăila…
– Da, Galbenu… Şi femeia aceea se bucura… Avea încă un motiv să rămână acolo… Aşa ceva nu se învaţă la facultate… Asta îl obligă pe doctor… îl face mai responsabil… Sunt multe, multe subtilităţi aici… Dacă nu ai acel „ceva”, te-apuci: „N-a fost în stare să înveţe mai mult… Un ratat, s-a dus nu ştiu pe unde, la Cocoţaţii din deal, s-a îngropat acolo… Tu, din fotoliul tău, în care nu mai încapi, n-ai de unde să ştii că medicul acela a avut motive să refuze „avantajele” unei clinici universitare … Din astfel de poveşti adevărate trăieşte medicina românească, din astfel de poveşti se naşte încrederea în doctori… şi, ca răspuns, dorinţa doctorului de a se perfecţiona…
– Din experienţa dv… în Sănătate, pe unde o să scoatem cămaşa?
– Nu ştiu unde o să ajungem… Nu ştiu cum fac alţii, eu pornesc de la acest spital pe care încă-l conduc…de la ce cunosc şi ni se întâmplă aici zi cu zi… Nu suntem spital mare, nu suntem clinică universitară… Dar acest spital, aşa cum este el, dacă l-ai oprit, nu-l mai porneşti… Gata, s-a terminat!… Ce faci?! Iei asistente de pe stradă şi le bagi în blocul operator?!… Hai să operăm!… Pot să fie ele tobă de carte… Aţi asistat la discuţia despre radiologie… Trebuie să găsesc trei asistente de Radiologie pentru că nu se mai face specialitatea… Pe de altă parte, la polul opus cumva, vin şi întreb: Pentru ce producem 600 de asistente numai în judeţul Argeş? Vin aici la mine, organizez concurs, se face coadă… şi nu ia niciuna… În celelalte părţi ale ţării sânt şi mai multe… Pentru ce le iei banii la copiii aceştia? Ca să termine şi să lucreze unde?!… Şi dacă le-ai luat banii, de ce nu-i pregăteşti cum trebuie?! E incredibil… Şcolile de asistente îs private… Însă ele nici nu dau pe acolo… Nu ştiu să facă o clismă… Am organizat un concurs, acum, recent, la Urgenţă… N-a luat nici una… la scris. „De ce-ai venit?” am întrebat pe o fată din asta. „Am crezut că merge!” „Ce să meargă?! Să-ţi fac eu teza?!…” Şi pe cele care sunt foarte bune şi care ştiu teorie, trebuie să le dai apoi pe lângă o asistentă mai în vârstă, cu experienţă… Măcar o lună sau două să fie sub tutelă… Şi dacă le spui se uită la tine ca la preot în biserică… Am primit odată un copilaş, născut de o oră, de la Câmpulung-Muscel… Torsiune de testicul intrauterină… Maică-sa rămăsese în spital şi pe copil l-au trimis cu salvarea aici… Eu aveam anunţat un examen, eram preşedintele comisiei… Ca să nu mă reclame nimeni că nu sunt la examen, m-am dus şi i-am spus secretarei – se ănscriseră la concurs asistente, toate cu facultatea de asistente terminată… – „Măi, dă-le o coală ştampilată şi să scrie fiecare câte o procedură de îngrijire a copilului bolnav… Una pe care o ştiu ele mai bine…” M-am dus, l-am operat pe ăla micu şi m-am în sala unde era examenul… Şi-i zic secretarei: „Hai, Liliana să terminăm şi cu examenul…” „Păi, nu mai e niciuna, au plecat!” „Cum aşa?!” „N-au scris nimic şi au plecat…” Şi să ştiţi, n-am mai primit după nici un telefon … De nici o culoare… Nici măcar să mă întrebe cineva – tată, mamă, soră, unchi, mătuşă – ce s-a întâmplat!… Păi, e posibil?!… Unde trăim? Cum s-a aprobat curricula acelei facultăţi? Ce-au învăţat în atâţia ani? Eu le-am cerut o procedură doar, fiecare se putea opri la ce cunoaştea mai bine… Ce să faci? Asta nu mai este treaba spitalelor… E vorba de planificarea cadrelor, despre cunoaşterea nevoilor din spitale, care se schimbă în timp… Noi, trimitem periodic statistici… Ni se cer… De ce să scoţi absolvenţi pe bandă rulantă? Ce să facă?!… Sau alta … Dacă aş avea timp aş aduna sute de întâmplări… Vine aici cu aplomb câte-o absolventă „model 2014, 2015…” şi-ţi arată un teanc de diplome… Dă bine la CV!… Crezi că-i tobă de carte… Şi scrie, cu mânuţa ei: „Domnule Manager, Vă rog să-mi aprobaţi paişpe zile de concediu de odihnă…” „Paişpe”! Cu două facultăţi şi un masterat!…
– De unde vine respectul pentru valoarea unui doctor?
– Bună întrebare, greu răspunsul…
– De ce e greu?
– Pentru că eşti tentat să dai un răspuns, cum să zic, „de gata” (vorba de pe vremuri, „şi-a cumpărat haine de gata”, că nu mai erau bune cele de-acasă… ) Ne-având timp, fugăriţi, hătuiţi, cu tot felul de griji, de multe ori care nu sunt ale noastre, probleme peste probleme, nu ne putem permite să gândim cu mintea noastră, să ne detaşăm de unele situaţii ca să le vedem din afară… şi din altă perspectivă… Cele mai multe răspunsuri, aparent inteligente ne vin din massmedia – ziare, televiziuni, vecini, anturaj… – şi dacă nu suntem atenţi le folosim, elaborăm raţionamente cu ele… Răspunsul obişnuit este „un doctor serios, care-şi face treaba, este şi respectat…” Dacă rămân aici în perimetrul spitalului, între doctori care şi ei îşi văd de sarcinile lor eşti tentat să crezi că acesta e răspunsul corect… Când am ieşit din spital şi dau nas în nas cu realităţile, concluzia este alta… Dacă vorbesc cu un borfaş, el se uită la mine şi mă cântăreşte în priviri, că minte nu ştiu dacă are: „ăsta, cât a furat?!…”
Ca să respecţi valorile trebuie să fii tu însuţi o valoare, să vezi cum funcţionează lucrurile, să înţelegi că oamenii depind unii de alţii, că formăm cu toţii un singur organism…
Dacă am plecat dimineaţa nervos şi pe stradă înjur pe unul, îl stropesc din viteza maşinii pe altul, care are ghinionul să treacă tocmai atunci pe lângă o groapă din asflat cu apă murdară, dacă zvârl chiştoacele de ţigări pe unde apuc generez un întreg lanţ de atitudini, gesturi negative… Ajung unde lucrez şi mai cătrănit faţă de cât eram când am plecat de-acasă, mă uit chiorâş la ceilalţi… Şi nu mă gândesc nici o clipă, că din cauza atitudinii mele, în ziua următoare alţi zece sau douăzeci de oameni vor pleca dimineaţa de-acasă nervoşi… Şi toată această stare care deja bate deja către o formă de patologie se întoarce asupra mea, asupra copilului pe care, la şcoală, un profesor nervos îl bate sau îi vorbeşte urât, asupra soţiei … asupra părinţilor care au o vârstă, mai ies şi ei să facă mişcare şi sunt apostrofaţi şi se întorc cu tensiunea mărită… asupra asistentei din sala de operaţie care, tracasată, scapă din mână o trusă sterilizată sau pune aiurea o branulă… Şi dacă nu înţeleg ce se întâmplă, sar la gâtul lor…
Rezultatul? Debandadă totală… Şi-acum, după procesele astea aduse la televizor, nimeni nu mai îndrăzneşte să dea ceva scris… Toţi te roagă …telefonic! „Cum să semnez aşa ceva?!…” „Hai, te rog, …” „Nu, nu!…” „Păi, de ce?!” „Eu trebuie să semnez, că am organizat concurs, că a luat nu ştiu ce notă bună, că îl angajez… Şi dumneata doar mă rogi?!… Cum vine asta?!” „Hai, domnule, că nu se întâmplă nimic…” „Nu?! Dă-mi scris dacă vrei să fac aşa şi fac!…” Toată lumea te roagă… Câţi n-au intrat la puşcărie pentru un telefon … „onorat”?!…
– Şi aceste solicitări vin din sistem?
– De peste tot… şi din extrasistem. Să nu credeţi acum că sunt un nebun… Poţi să ai din familie doctrină liberală, ălălalt să aibă în cap doctrina social-democrată, poate să fie şi membru de partid, n-am nimic cu ei, fiecare om are dreptul la opţiuni politice… Însă când îl pui într-o funcţie, trebuie să te mândreşti cu el… Între Tr. Severin şi Constanţa, spitalul acesta este singular; mai sunt doar cele două spitale din Bucureşti, ar putea să decongestioneze şi Budimexul şi Gr. Alexandrescu… Nu trebuie decât să-i dăm „statut de spital regional”. Însă e nevoie să ai oameni… Toţi pacienţii din Teleorman, Olt ,Vâlcea … ar trebui să fie aici, la Piteşti…
– Adică vechea regiune…
– Exact, tiparul despre care vorbeam mai înainte şi care este prezent încă în mintea oamenilor… Spitalul este gata făcut… Mai trebuie să ai şi personal … Pregătit! Că nu-i iei la grămadă să-„i verşi” aici… Să ai secţie de terapie intensivă ca lumea, să ai linii de gardă… Urgenţa (CPU) e deja făcută, este una dintre cele mai moderne… Am găsit finanţare, tot ce era necesar… Pe o structură preexistentă, funcţională, dacă ai şi oameni, lucrurile astea le poţi dezvolta… din mers; poţi să primeşti şi arşi, dacă aduci un chirurg plastician… care ar putea aici să-şi facă vad mai repede decât într-un centru universitar, n-ar avea pe nimeni în coastă… care să-i zică: „Mai stai, acolo… Mai aşteaptă…” Oftalmologie avem, oftalmolog de copii, da’ e unul singur… ORL-iştii nu vor să opereze… Aici e linia frontului… oameni pe care-i avem sau nu, motivaţi sau nu… pe o infrastructură activă, funcţională… Fără oameni nu faci nimic… Şi, peste toate, bau-baul… Din cauză de „malpraxis” mulţi fac medicină defensivă.
– Cum a apărut fenomenul? Este o nouă tendinţă în medicina modernă?
– La suprafaţă explicaţia e simplă „Decât să risc, mai bine trimit cazul mai departe!” Nu ştiu ce se fac medicii din Bucureşti, acolo e ultima staţie…
– O să vă rog , pentru această situaţie, să prezentaţi pe scurt un caz…
– Pieloplastia, de exemplu… Este vorba despre „stenoza de joncţiune pielo-ureterală”, o obstrucţie în calea evacuării urinii, când, în multe cazuri, poţi să ajuţi copilul şi să-i salvezi rinichiul… Nu poţi în toate… Deşi se face şi diagnostic antenatal, mulţi copii sunt diagnosticaţi tardiv şi se impune un tratament rapid, bine coordonat… Nu te apuci să faci nefrectomie decât dacă nu ai de ales… Ce te faci însă când, după ce ai discutat cu părinţii şi după ce le-ai vorbit şi de riscuri, se întâmplă că prima intervenţie nu ţine şi la a doua eşti obligat să faci nefrectomie?!… Şi părintele începe: „Aaa, a greşit operaţia!…” Oricât i-ai fi explicat, nu are cum să înţeleagă nici eforturile tale, nici bunele intenţii, nu ştie că sunt şi cazuri în care lucrurile nu merg, mai şi aude la televizor sau citeşte la gazetă despre „medici criminali şi corupţi şi cine mai ştie cum…” – sunt cazurile mediatizate anapoda – cazurile astea mediatizate şi… te trezeşti dat în judecată… Experienţa ta chirurgicală, dorinţa de a ajuta copilul te duce, mai rar, e drept, da’ te duce, şi la nevoia unei operaţii radicale… Şi-ajungi să te confrunţi cu atitudini create şi de massmedia … şi-ajungi în instanţă!… cu şanse discutabile de a ieşi onorabil sau de a-ţi primi banii de la asigurator dacă pierzi procesul… Şi atunci, nu-i mai simplu să trimiţi omul mai departe?! Mulţi, cei mai mulţi, aşa gândesc… De ce să te legi la cap dacă nu te doare? Ce contează că banii de pensie ai bunicului nu ajung nici să plătească drumul până la Bucureşti?! Ce contează că e aglomerat Budimexul sau Gr. Alexandrescu?!…
Aici, în provincie, ai avantajul că poţi să-l trimiţi mai departe… Dar academicianului Ioanel Sinescu mai poţi să-i spui ceva?! Sau profesorului Gheorghe Burnei?!… Acolo-i ultima staţie… Unde să te mai duci?!… Vorba unui coleg de la Grigore Alexandrescu… „Băi, nu-i că suntem mai buni!… E firma!…”

„Orice scrot acut se deschide…”
– Ce anume face diferenţa între chirugii mari şi cei mediocri? Că nu întotdeauna e mare cel care zbârnâie de inteligenţă sau are replică sau dă bine în talk-show-uri televizate…
– Nu prea există reguli, dacă e aşa, e mare, dacă nu ne mai gândim… Nu poţi să dai criterii… La fel e pentru scriitori, pictori, compozitori… „singura regulă e că nu este nici o regulă”… Eu am reţinut şi am verificat în practică o recomandare făcută de părintele urologiei de copii, un englez, Sir David Innes Williams, care spunea aşa: „orice scrot acut se deschide…” Nu contează că e traumatic, că e tumoral, că e infecţios… Contează situaţiile de risc ascunse de un scrot acut, cum ar fi o torsiune de testicul… că dacă ai scos-o după şase ore, la revedere… e negru şi-l laşi pe ăla fără… Şi i-am dat dreptate de-a lungul timpului… când deschizi şi vezi ce e, rezolvi… Par nişte reguli aparent simple, însă numai cei cu adevărat mari pot ajunge la ele… Mulţi se pierd în amănunte, nu văd pădurea din cauza copacilor…
– Cum vă descurcaţi cu jurnaliştii?!
– Putem discuta pe tema aceasta şi o săptămână… Ei ar trebui să se ghideze după un principiu opus celui formulat de Sir Williams: „orice situaţie medicală acută, nu trebuie deschisă de un ageamiu…” Că nu poţi şti niciodată ce iese şi pe cine nenoroceşti…Vin, prind câte ceva din zbor şi-apoi, câteodată mai stau şi te întreabă… Jalea e că sunt şi cei care scriu ce aud prin piaţă sau pe stradă fără să verifice…Venise unul, nu de mult, un tinerel… „I-aţi scos un testicul unui copil… Povestiţi-ne, să scriem şi noi. E un caz senzaţional.” „Băi, staţi cuminţi!… Cum să scrii că i-am scos testiculul?! Vorbeşte cu părinţii, vezi dacă sunt de acord…. Că dacă află cei din bloc, din anturaj, vor începe să-l ironize. Băiatul Y nu mai are un testicul! Cum să faci aşa ceva? Dacă ai fi în situaţie, ţi-ar conveni să ajungi ciuca glumelor?!” „Aaa, nu!” „Păi vezi?!” A insistat şi l-am trimis la un părinte. Şi i-a luat omul la trei-păzeşte de nu s-au văzut. Nu ăsta e rolul presei… Ei vor senzaţie… Nu se gândesc la un om a cărui viaţă poate fi distrusă…
……………………………………………………………………………………….

„Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate”
(Glossă, Mihai Eminescu)
– Haideţi să o luăm altfel… Când am venit manager, le-am spus aşa: „Domnilor, eu n-am venit să dezgrop morţii…” Fiind aici de la început, vă imaginaţi, îi ştiam pe toţi… Şi dacă te-apuci să te răfuieşti cu ei, totul stă pe loc… „Principiile mele sunt astea … şi lucrăm împreună…” Şi n-am dat pe nimeni afară… Pe toţi i-am adus pe făgaş… Nu faci nimic plătind poliţe. În loc să-şi vadă de ce au de făcut oamenii încep să stea la pândă; să se apere, să se ascundă, să atace în aşa fel încât să nu-ţi lase timp să te gândeşti la alceva. „Zi-i tu, slută, să nu-ţi zică el ţie…” Ori aici suntem într-un spital… În ambulatoriul de specialitate, la uşa fiecărui cabinet e coadă. Copii, copii, copii… Cu fel şi fel de probleme. Nu ai timp nici să te duci la o cafea, alături în cabinetul colegului… Ce faci, îi laşi la uşă să aştepte?! Până te întorci mai vin încă vreo cinci… Şi lăsându-i să aştepte la uşa cabinetului tău îi încurci şi pe ceilalţi… E un circuit: consultaţii, analize, apoi operaţii, tratamente…
– Nu pot să cred că lucrurile au funcţionat doar aşa, de la nişte vorbe bine gândite şi spuse într-un moment, într-un anume fel…
– Nu spun că toate au mers şi merg perfect. Însă dacă tu ca manager ai o viziune bine structurată şi o atitudine corectă, lucrurile o iau pe calea cea bună şi cu timpul, dintre colegi, se mai alătură unul, încă unul… Aici ne întoarcem la acel „dacă vrei, poţi!” Nu ajunge să vrei, nu ajunge să ştii ce vrei, este nevoie să ştii şi cum anume să faci… De unde să începi? Unde să pui „acel punct de sprijin” în aşa fel încât cele făcute să nu se năruie… Baţi un pociumb, faci un cofraj şi-apoi aştepţi să se întărească…
– ?!!!…
– Nu zâmbiţi, e valabil şi în pat. Degeaba vrei, degeaba poţi… Dacă femeia ta nu ştie cum să te pornească, să te încurajeze … poţi să fii tu şi Priap… Sunt nişte paşi, e o anumită succsiune… La fel ca şi într-o operaţie… Deschizi copilul şi de multe ori descoperi altceva decât scrie în carte sau decât te-au învăţat profesorii… Fiecare boală e altfel şi fiecare copil e altfel şi la fiecare etapă de creştere e altfel… Şi când toate cele trei „de altfel” se întâlnesc dacă nu le simţi nu le mai dai de capăt… Ceea ce face diferenţa între medicii obişnuiţi şi cei mari, că m-aţi întrebat mai înainte, stă câteodată în nişte lucruri atât de mărunte că nici măcar nu le vezi… Şi le descoperi lucrând lângă un Pesamosca – norocul noastru al chirurgilor de copii formaţi lângă el – le descoperi lucrând lângă un Burnei, sau lângă doctorul Prună de la Constanţa, sau lângă un Petru Moroz de la Chişinău, lângă profesorul Gabriel Aprodu de la Iaşi… i-aţi văzut în congresele ARTOP de anul trecut, de acum doi ani, trei ani… Mulţi, habar n-au ce înseamnă asta… Se duc unde şi-a înţărcat dracul copiii şi se trezesc acolo că nu ştiu nimic… Şi-apoi nu ştiu cum să se întoarcă să mai prindă pe undeva pe la vreun congres vreun bătrân din aceştia, care şi-au sacrificat viaţa lucrând în ţară şi-au suportat bătaia de joc a politicienilor, a guvernanţilor, îmbogăţiţii de peste noapte… „Când dai, la început dai din ce ai, apoi din ce eşti…” spunea părintele Arsenie Boca. Iar noi, cei care facem Chirurgie pediatrică, Traumatologie şi Ortopedie pediatrică , suntem abia în această zonă … cum aţi scris şi dv, „suntem abia dincolo de noi…”
– Râul începe aparent de la izvor – de la izvoare, că-s sute, mii … – însă de fapt şi de drept, apa vine din cer… Nori, ploi, pânză freatică şi-abia după parcurgerea tuturor canoanelor şi încercărilor apar în anumite locuri izvoarele… Poţi să trimiţi la export apă… îi faci analize, o îmbuteliezi, pui o etichetă… Şi?!!… Esenţialul rămâne aici, …acasă. Eu aşa pot traduce tot ce mi-aţi spus… Cum au reacţionat ceilalţi când aţi venit cu această abordare?
– Nu se aşteptau. Una e să spui, alta e să faci. Important e să demonstrezi în zi de zi că te ţii de cuvânt. „Mergeţi cu mine, bine! Nu mergeţi, treaba voastră… La revedere!…” „Ştiţi, da’ eu fac prea mult pentru banii pe care-i primesc…” „Dacă eşti atât de capabil, o să-ţi găseşti altceva cu un salariu mai bun… Nu te ţin eu aici! Salariul tău ăsta e, nu pot să-ţi dau de la mine… Nu-ţi convine, te duci şi cauţi… Sunt şapte la uşă, abia aşteaptă să vină!…”
– Şi mai sunt situaţii din astea?!
– Au fost, sunt şi-acum. În fiecare zi. Ai ceva de făcut şi vine unul cu un motiv sau altul şi te întrerupe. Nu se uită că eşti într-o altă discuţie, într-o consultaţie, operaţie… Te încearcă, doar, doar pot să te prindă…
– Şi cum reacţionaţi?
– Cum aţi văzut… Vorbesc fiecăruia pe limba lui, îi dau de înţeles că sunt tot acolo, cantonat în aceleaşi principii… Nu merg lucrurile ca pe bandă… Învăţ şi eu, din mers… Nu te poţi duce nici la toate gesturile mărunte să le interzici… Înţepeneşti o rotiţă colo, alta dincolo …şi ai stricat tot… Scot afară pe cineva care m-a întrerupt din altă activitate şi-apoi peste ceva timp îl aud: „Am venit să-ţi spun că ardea nu ştiu unde!…” Că şi ei e deştepţi!… Vedeţi?! Am văzut şi ce-a făcut colegul, am văzut şi reacţia tacită a dv – este limbajul nonverbal … E nevoie să cântăresc rapid variantele… Şi dacă nu am în vedere ce e cu adevărat important, stric tot. Nici pe cel care, cu sau fără motive, a greşit nu-l schimb şi nici eu nu-mi mai fac treaba…
– Asta-mi aminteşte de de o scenă din filmul Zorba Grecul… Amanta lui Zorba, care în tinereţe fusese metresa marinarilor, era pe moarte; o babă stătea lângă ea şi o bocea, celelalte ciotcă pe la gard, pe le la ferestre… Şi-a fost deajuns ca să dea una semnalul că a murit şi s-au năpustit toate, ca hienele… Să ia!… Au lăsat casa cu pereţii goi şi cu … moarta!
– Aşa şi cu spitalul …Nu se gândesc: „Staţi, băi!… De aici, mâncăm şi noi!… Bine c-avem pe unul care să se lupte cu morile de vânt…” Şi ce mă miră?! La Revoluţie – aşa-zisa Revoluţie – n-a fost la fel?!

„M-am resemnat; atât a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele-n apus
Şi-aştept răspunsuri care n-or să vie
La întrebări pe care nu le-am pus.”
(Otilia Cazimir, Lumini şi umbre)

– Voi reveni la o întrebare… A fost prezentă şi până acum în conversaţie, chiar dacă mai puţin explicit… În parte, dv mi-aţi răspuns deja… Şi totuşi, simt nevoia să vă întreb, abrupt: ce v-a ţinut aici?!
– Comunitatea română din New York organizează la anumite intervale de timp o serie de acţiuni… Şi la una dintre acestea, în 1996, ne-au invitat şi pe noi acolo la… un curs de chirurgie plastică la copii, chirurgie cranio-facială…

S4

Şi dacă au văzut că am viză pentru zece ani, m-au întrebat: „Unde o să lucraţi?!” Se speriaseră că nu o să mă mai întorc în ţară… „Cum adică unde o să lucrez? La Piteşti!…” Au trecut rapid pe partea cealalătă: „Cum?!… Sunteţi nebun? Cu viză pe zece ani şi vă întoarceţi în România?!…” „Si-gur, mă întorc!” Nu m-au crezut. Şi-au încercat… „Nu faceţi prostia asta! Nu mai prindeţi aşa o ocazie!” Şi le-am spus: „Domnilor, poziţia mea socio-profesională din Piteşti nu poate fi plătită pe banii voştri…” Se uitau la mine ca la felul 14… „Asta-i nebun!” Ei nu puteau înţelege… Nu-i totul banul!… Esenţialul rămâne pe dinafară… Mai era şi altceva… însă gândurile acestea nu le-am împărtăşit cu ei. Eu am ajuns la concluzia că oricât de talentat ai fi ca chirurg, asta-i părerea mea, echilibrul familial, ca să ne oprim doar la acest aspect şi nu mergem acum pe toate laturile sociale ale fenomenului, echilibrul familial îţi depăşeşte cu cel puţin 60 la sută din valoarea ta…aproape îţi dublează valoarea… Şi mă întorc iarăşi la doctorului de la Târgovişte… vă povestisem mai înainte… Cum să-l aduc aici fără să-i rezolv şi problemele de familie? Nevastă, copii – patru!, casă şi, mergând mai departe, grădiniţă, şcoală, loc de muncă pentru nevastă… Doctorul nu-i doar el… mai sunt şi alţii jurul lui … copii, părinţi, socri, prieteni şi duşmani, puneţi apoi în ecuaţie şi deprinderi, bune sau mai puţin bune, dorinţe, vise, aşteptări… Şi toate acestea se mişcă odată cu doctorul cum se mişcă electronii pe nişte orbitale în jurul nucleului… vorbim despre o dinamică… Şi-apoi, aducându-l aici, îl desprind deacolo de unde vine … şi trebuie să fiu atent… şi ce fel de rădăcini are…
– Odinioară când „vrăjitoarea” unui sat – o femeie care ştia şi plante şi ceaiuri şi descântece, o tămăduitoare de fapt – se ducea şi scotea din pădure mătrăguna ca să o folosească pentru tratamente empirice, nu numai că mergea la anume momente (când, ştim noi acum, principiile active erau la concentraţia maximă) însă punea şi ceva în loc… mămăligă în unele părţi, lapte sau „lapţi” în alte cătune… Ori dv aţi rezumat toate lucrurile acestea într-o formulă, un concept: „statutul socio-profesional al doctorului”… După mine, e părerea mea, vă regăsiţi în continuarea abordărilor „bio-psiho-sociale” iniţiate la noi de Constantin-Rădulescu Motru… Pe aproape de ceea spuneţi acum, „prin preajmă”, ca să zic aşa, se regăseşte şi profesorul Gheorghe Burnei, iniţiatorul şi primul preşedinte ARTOP, care a refuzat să plece în Anglia pentru un salariu incredibil faţă de veniturile din ţară…
– Şi eu le-am spus aşa: „Domnilor, poziţia mea socio-profesională din Piteşti n-o schimb cu banii voştri. Nu-i totul banul!…” Nu vă spun cum se uitau la mine… În sinea lor, probabil, îşi spuneau: „Săracul… doctorul Stan, iată ce-a făcut sistemul din el!…” De ce profesorul Bunei n-a plecat în Anglia pentru 65.000 lire?! Adică să te duci acolo pentru bani şi să dai cu piciorul la tot ce-ai construit tu în spate?! Nu ştiu dacă se face! Când eşti medic adevărat ai o poziţie socială, eşti respectat. Mă refer la colegi, la oamenii oneşti… Nu la borfaşi şi nici la cei cu limuzine, care au pus să fie tăiate şi au vândut jumătate din pădurile ţării, ca să dau doar un exemplu. Nu întotdeauna dictează banul… Degeaba dai din coate, nu merge… Etapele sărite se întorc împotriva ta… Şi le-am mai spus medicilor tineri: „Aveţi grijă, cariera se face piatră cu piatră… Şi trebuie să ai grijă şi ce mortar pui între pietre… Că dacă nu pui ce trebuie şi cât trebuie, ce ai construit ziua, se dărâmă noaptea … După ce mi-aţi spus, după ce mi-aţi tradus cele spuse, aducând la vedere legături văd şi eu că am făcut cărare bătută până la legenda cu mănăstirea Argeşului… Să ştiţi, n-am realizat până acum cât de profund e acel vers al lui Eminescu: „Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii” (Venere şi Madonă). O altă componentă a acelui tipar în care ne mişcăm toţi cei care vorbim şi simţim româneşte. Da’ să revin la discuţiile mele cu câte un doctor… „Degeaba îl obligi tu pe bolnav să vină la tine. Că şi el dă telefon şi întreabă: «când e de gardă doctorul cutare?» Şi-atunci vine. Chiar în situaţii de urgenţă extremă, bolnavii ajung la anumiţi doctori, ştiu ei că sunt buni. Îi cunosc, au auzit de la alţii. Sunt observaţii proprii.” Pentru că aici intră şi istoricul. Tu, tânăr medic, foarte bine pregătit degeaba vrei dintr-o dată toţi pacienţii; dacă celălalt a operat-o pe mamă-sa ori i-a operat un alt copil şi s-a făcut bine, tot pe el îl caută… Se stabilesc legături afective… Te legi, într-un spital fiind, şi de colegul de salon, cu suferinţa lui, chiar dacă nu l-ai văzut niciodată înainte… Cum să nu se stabilească legături profunde cu medicul… omul care ţi-a salvat copilul… sau în alte specialităţi medicale mama, tata, sora!?… E cunoscută trăinicia prieteniilor în armată, sau altădată între cei de pe front… Când oamenii sunt oameni, situaţiile dificile pot lega destine… Aşa ceva nu prea găseşti în vest, unde lucrurile sunt mai degrabă robotizate… Şi mai vezi pe câte unii care se străduiesc să aducă aici modele vestice… Prind la noi ca …nuca în perete!
– Iar vă rog, un exemplu…
– A venit de curând, câteva săptămâni, o doamnă la mine – lucrează pe la nu ştiu ce policlinică privată… Şi când m-a văzut s-a luminat la faţă: „Aaa…, dv m-aţi operat acum 15 ani!…” Femeia aceasta, între timp ajunsese doctoriţă, o femeie superbă, îmi tăia respiraţia doar privind-o, se va duce ea să-şi opereze copilul la alt medic?! Dacă are un necaz, la mine vine. Are încredere. Îşi amintea şi de cel mai simplu gest pe care l-am făcut atunci, în salon, lângă patul ei…
– Ce contează un zâmbet, o încurajare, o glumă spusă la timp?!…
– Contează!… Ai aşa ceva dincolo, unde se lucrează pe bandă: Next! Next! Next!?! Vezi doar fişa. Tu nu ştii cum îl cheamă, el nu ştie cine l-a operat… Îl găseşti în sală gata anesteziat, faci operaţia, pleacă, ţi se aduce alt pacient…
– Ce sfaturi aţi da unui manager tânăr?
– Să se implice, să nu se schimbe odată cu noul statut. Eu nu m-am purtat cu ei ca un şef de secţie, mai degrabă ca un coleg cu responsabilitate…
– Concret, cum se traduce „m-am purtat ca un coleg cu responsabilitate”?
– Ne-am ajutat când unul sau altul ne aflam prima dată în faţa unui caz altfel decât cele deja cunoscute, nu ne-am luat bolnavii unul altuia… Şi pot să spun că am un colectiv de oameni foarte serioşi. Nu se uită că e copilul mai brrunet, aşa… sau că maică-sa a venit desculţă la spital… Aţi trecut prin saloane şi i-aţi văzut… Te gândeşti că şi tu, că dacă nu ai fi avut anume oportuniţăţi ai fi putut fi în locul celuilalt… Mai sunt şi care sar peste cal…
– Ce faceţi cu turnătorii? Au fost şi au rămas… Lupul îşi schimbă părul…
– Tactica descurajării… Un şef înţelept nu se repede să muşte… Nu mi-au plăcut şi nu-mi plac cei care vin la mine cu fitile: „Ăla a făcut nu ştiu ce…”, „Ălălalt a zis aşa…” Nu mă simt bine… Faptul că vii şi-mi spui aşa ceva, implicit înseamnă că mă crezi prost… sau că la vârsta mea nu sunt în stare să văd… sau să iau măsurile necesare… Şi mai toţi ăştia cu ticuri de turnători mai şi spun: „pentru binele dv”… Când de fapt el vrea să-şi ascundă prostiile lui…

Alte componente ale tiparului formativ
– (…) Şi eu şi profesorul Burnei – am muncit de ne-au sărit capacele… Noi am fost şi colegi de cameră… Locuiam la un moment dat la un cămin studenţesc din Drumul Taberei, 15 inşi în camera 15, aflată la etajul I, în corpul B, zona Ho şi Min … Pe trei rânduri erau paturile, un rând la perete, altul pe mijloc, altul lângă peretele celălalt…, lângă uşa dinspre coridor era soba; Gigi – profesorul Burnei acum – era pe rândul de la mijloc, în primul pat de la intrare era Prună (acum chirurg pediatru la Constanţa), în următorul Gigi… Căminele astea erau în spate la hotel Vulturul, unde era şi armata… Îi ştiu pe paturi, aşa, cum eram – dintre cei care am stat în camera aceea, zece sunt azi chirurgi şi doi, anestezişti… Este Burnei, eu, Prună (doctorul Prună din Constanţa), este doctorul Litră Mihail, nu mai ştiu pe unde este acum… Pe urmă ne-am dus – ne-au dus – la Belvedere… şi-acolo erau mulţi dintre cei care mai târziu vor ajunge chirurgi: Mihai Toma, Mitulescu…
– Rădăcini comune… locuri unde oamenii se întâlnesc!… Dintre acei 15 studenţi medicinişti, din camera 15, câţi sunt plecaţi definitiv în străinătate?
– Niciunul!… Din ce ştiu eu, niciunul!…
– Ce fenomen e acesta?!…
– Nu ştiu… Au mai plecat medici şi în cealaltă perioadă… Poate că e vorba şi despre acel „tipar”, vedeţi, mă întorc mereu la el…
– Sau poate că dv şi alţii, alcătuiţi un copac – o specie, alta decât cele identificate şi descrise în tratatele de specialitate… Aveţi aceleaşi rădăcini: camere din căminele studenţeşti în care aţi locuit şi învăţat, cursuri şi examene, aceeaşi profesori, amintiri împărtăşite de câte ori vă regăsiţi foşti colegi…
– Când ne-am întâlnit la 25 de ani de la absolvire am avut şi eu patru sau cinci colegi din anul nostru, plecaţi în străinătate: Statele Unite, Elveţia, Germania, Franţa… Nu erau însă dintre cei cunoscuţi, colegi de cameră, de palier … În cămine era altă atmosferă, eram uniţi… Şi-apoi, rolul cel mai important l-a avut profesorul Pesamosca – „tata Pesi”, cum îi spuneam noi… Sub pretextul zilei lui de naştere, în fiecare an ne chema pe toţi lângă el… Ne ştiam şi familiile şi necazurile… Toţi chirurgii de copii, indiferent unde eram prin ţară… pe 14 martie eram toţi prezenţi… Numai cei care erau de gardă în spitale rămâneau… pe poziţii.
– Prin ce anume a fost important profesorul Pesamosca?
– Da’ prin ce n-a fost?! …El a ţinut şi a ştiut să ţină sus steagul chirurgiei pediatrice… Şi ne cunoştea, ştia pentru fiecare ce poate să facă, unde a ajuns cu experienţa profesională, în ce operaţii se poate băga… Erai rezident/secundar anul I, II, III… Împărţeai aceeaşi cameră de gardă, ştiai din culise fiecare caz, se discuta… eram ca o familie… Şi astea nu s-au schimbat… Eu dacă plec acum undeva şi mă opresc la Braşov ştiu unde să merg, la Arad – ştiu, la Constanţa – ştiu, la Brăila – ştiu… la Bucureşti la fel… La Constanţa e Gabi, e Tica, e doctorul Prună… La Cluj, la fel… sunt alţi colegi… La Iaşi e Gabi Aprodu… Ne mişcăm într-un spaţiu cunoscut… Ne întâlnim la congrese, la şedinţele ARTOP…
– Şi-acum, când nu mai e?!…
– Ce nu mai poate să facă acum „tata Pesi”, pe linie de Ortopedie, face profesorul Burnei… A demarat programul acesta privind depistarea şi tratamentul şoldului displazic, am trimis şi eu doi colegi la cursurile de formare organizate de profesorul Burnei, când a venit doctorul Graf, am cumpărat ecograf. Colegul care venise înainte şi spunea că are copii la uşă, cu asta se ocupă – sau şi cu asta – şi lucrurile merg… Şi în judeţul Argeş, iată, infirmitatea aceasta atât de gravă se va rezolva… Altfel, ce facem? Ajungem o ţară de şchiopi?!… Că dacă nu o rezolvi cât e copilul sugar, n-o mai rezolvi niciodată… Mai auzi pe câte unul: Aaa…, „programul de screening, depistare şi tratament al displaziei de dezvoltare a şoldului”… Şi ce-i cu asta?! Ce a făcut Burnei?! Păi, este!… A făcut! Era nevoie de cursuri de formare, a fost nevoie să-l aduci în ţară pe doctorul Reinhard Graf , o somitate mondială în domeniu, care i-a învăţat pe toţi cum să depisteze şi cum să rezolve problema aceasta, şi pe americani, şi pe chinezi şi pe japonezi… Cine să ştie de asta? Cine să poată discuta cu el de la egal la egal?… Una e când se duce un doctor obscur să-l invite pe Graf şi alta este când se duce profesorul Gheorghe Burnei, având la rândul lui priorităţi mondiale în Ortopedia pediatrică… Pe urmă, se întorc: „Aaa, uite, a făcut… E uşor… Pregăteşti acolo câţiva medici, faci un registru naţional al cazurilor şi gata!…” Nu mai vede nimeni cealaltă faţă a monedei… Ca să poţi face o reţea la nivel naţional trebuie să ai oameni, să pleci de la ceva… Şi acel „ceva” nu se face peste noapte… Cu totul altfel stau lucrurile când noi, câţi suntem, ne cunoaştem, încă de la zilele de naştere ale lui tata Pesi, şi mai de înainte, din studenţie, din cămin, din nopţile de gardă… Cum să-l uit eu pe profesorul Burnei când ştiu că, student fiind, ca să înveţe în cămin, se întorcea cu spatele spre uşă, să nu-i distragă atenţia nici unul dintre ci care intrau şi ieşeau din cameră… s-au când unul sau altul dintre noi îi aduceau şi lui mâncare de la cantină ca să nu piardă timp şi să întrerupă din studiu… Erau perioade încărcate, învăţam în asalt în sesiune, ne verificam între noi; sau când, rezidenţi fiind, făceam seminarii ad-hoc privind unele cazuri mai deosebite, la care ne chema profesorul în sală…

Ce poveste ar putea să ţină, dincolo de cele văzute sau intuite, interviul cu doctorul Vasile Stan?!
Am asistat odată, undeva pe lângă Aiud, într-un august, la altoirea piersicilor pe trunchi de prun, „altoire în ochi dormind”…
Îmi amintesc ca dintr-un vis. Până în zonă, m-a dus un prieten din Alba, oameni ai locului m-au purtat din aproape în aproape, bucuroşi că mă dusesem acolo să scriu despre ei, zâmbindu-mi prieteneşte… Şi-apoi nu mai ştiu…
Se făcea că eram într-o livadă cu pruni, pruni micuţi, obişnuiţi cu terenul, şi piersici, deja pe rod. Şi se făcea că era acolo, în livadă şi una din fetele meşterului. „Şi-avea o fată, – fata lui -/Icoană-ntr-un altar s-o pui/La închinat.” (George Coşbuc – Nunta Zamfirei). Pe toate le-am uitat numai chipul şi formele fetei, care m-a ispitit cu pârguirea de sub bluză, nu… Nu mult a lipsit să mă altoiesc şi eu „în ochi dormind”, acolo, pe trupul satului acela – sat vechi, românesc – aproape stins… Spre deosebire de mine, care mă dusesem atunci în inima Transilvaniei doar pentru un reportaj, doctorul Vasile Stan a rămas la Piteşti, a înfiinţat Secţia de Chirurgie şi a crescut odată cu ea, identificându-se cu Spitalul, cu oraşul, cu zona… Şi-a găsit rostul… Şi, poate mai important decât asta, a izbutit şi izbuteşte să dea un rost celor din jurul lui.

octombrie 2015, Bucureşti
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Dr. Cornelia Stancu

    In acest reportaj scriitorul cauta rimele in vietile doctorilor si a gasit una care se numeste Dr. Stan Vasile. Medicul gandeste medicina ca si copilul ,in functie de procesul de crestere.Situatiile dificile au legat prin prietenii traince medicii din diverse spitale din tara.. Dr Stan asemeni multora dintre noi a ales sa ramana aici unde are radacini , sa sadeasca iubire si responsabilitate in sufletele tinerilor care lucreaza in spitale. Daca ma gandesc la miile de medici care si-au sacrificat ani din viata cu cartile de medicina in maini, cu ochii nedormiti dar fericiti de multe ori de bucuria altora de a trai, nu pot decat sa urez scriitorului cat mai multe articole despre destine umane. Tinerii de astazi entuziasti, dornici de a lucra cu aparatura performanta , de a se afirma, citind mai multe despre medicii romani ,poate isi intorc pasii spre spitalele noastre si accepta sa aiba in primul rand respectul comunitatii.

Leave a Comment

*