„(…) În chip poetic locuieşte/Omul“

03.01.13 by

„(…) În chip poetic locuieşte/Omul“

007 

(…)Am prins zile frumoase, cum rareori poţi să prinzi în zone de munte, am descoperit localnici ospitalieri şi dornici să schimbe în bine mersul lucrurilor, contribuind după priceperea şi puterile lor la însănătoşirea unor sate şi comunităţi vechi, româneşti.  

Şi când se întâmplă şi găseşti oameni după sufletul tău şi când şi tu eşti ori te poţi da după sufletul lor, fără să prinzi de veste, te legi… „Cine-o venit şi n-o mai veni, degeaba a mai venit”, rezuma odată pictorul Ion Nichifor Someşan, român din Năsăud. Şi tot de la o vorbă de-a lui pornisem pe acest drum: „iacă, împlânt şi eu un pocimp în pământul strămoşilor noştri”. O călătorie către obârşii – şi cum să uităm cetăţile dacilor de pe raza comunei Orăştioara de Sus – poate fi şi o cale de a te cunoaşte pe tine însuţi şi de a lăsa un  semn – un pocimp – despre rostul tău în lume…

 

 

 

 

Visând pentru Orăştioara de Sus

 

Ca să faci, după decembrie 1989, un drum către cetăţile dacilor, aflate pe raza comunei Orăştioara de Sus, aveai nevoie şi de perseverenţă, şi de un dram de nebunie. Sarmizegetusa regilor noştri era îngropată în uitare. Blestem? Indiferenţă? Atitudine concertată a unor forţe oculte? Destin? Prostie? Greu de spus.

Oprelişti de tot felul mă împiedecaseră ani buni să ajung la muntele dorit, muntele sacru al românilor. Drumul de acces devenise pe alocuri albie pentru puhoaie ori potecă mâncată de ploi, locuri de cazare decente nu erau, şi situaţia a dăinuit până prin 2000, indicatoarele de altădată  ruginiseră şi se strâmbaseră, „turişti” ocazionali, foarte mulţi veniţi de aiurea, care căutau chipurile tezaurul lui Decebal, au răsucit indicatoarele în aşa fel încât să indice direcţii greşite, „arheologi” români (!) au pregătit grătare şi mici pe altarul lui Zalmoxis. Până şi numele fusese furat. Cetatea ridicată de viniturile romane – mercenari strămutaţi din zona estică a Imperiului Roman de Răsărit, Legiunea a IV-a Flavia Felix – cetate construită dincolo de Haţeg, a fost numită tot Sarmizegetusa (Ulpia Traiana), iar urmaşii lor aşa au lăsat lucrurile.

*

La sfârşit de toamnă, m-am lăsat furat de entuziasmul dlui prof. dr. Dorel Săndesc, fiu al comunei Orăştioara de Sus şi am pornit încă odată pe drumul către adevăratele noastre rădăcini. A fost ca un dar de la Dumnezeu. Am prins zile frumoase, cum rareori poţi să prinzi în zone de munte, am descoperit oameni ospitalieri şi dornici să schimbe în bine mersul lucrurilor, contribuind după priceperea şi puterile lor la însănătoşirea unor sate şi comunităţi vechi, româneşti.

 

Avem potenţial

 

– Cum e structurată comuna? Sate, populaţie…

– Comuna Orăştioara de Sus este destul de mare… ca suprafaţă peste 20.000 ha, 2200 de locuitori, din care cu drept de vot, 1800. Cifrele sunt aproximative. Sunt şase sate plus două cătune, îmi este şi greu să le zic cătune, deşi au o populaţie redusă, pentru mine sunt sate. Începând de la intrarea în comună, cum veniţi dinspre Orăştie, sunt, în ordine: Bucium, Orăştioara de Sus, unde ne aflăm, Ludeştii de Jos, Costeşti, Grădiştea de Munte, Ocolişu Mic, Ludeştii de Sus şi Costeşti deal…

Dl Marian Vasile Inăşescu, primar al comunei Orăştioara de Sus, începând de la alegerile din iunie 2012, vorbeşte simplu şi cu toate astea cele spuse capătă relief, profunzime. A terminat şcoala generală în comună, apoi clasele a IX-a şi a X-a – prima treaptă – la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăştie, a lucrat o vreme ca angajat al  Întreprinderii de metale rare Bucureşti, ocupându-se de prospectarea concentraţiilor de minereu de uraniu din Munţii Orăştiei, pe raza localităţii Grădiştea de Munte, universul copilăriei lui. Apoi a absolvit o şcoală profesională la Deva, a lucrat ca pădurar, şi după altă perioadă de pregătire, ca brigadier silvic, a terminat la seral şi liceul, a urmat un curs de tehnicieni silvici….

001-dl-primar-Marian-V

Se simte că dl Marian Vasile Inăşescu îşi res-pectă semenii. Toată fiinţa dânsului, gesturile, cuvintele şi felul în care le rosteşte – ca şi cum ar semăna în ogo-rul  proaspăt arat – trădează omul şi un anume cult al muncii şi al pământului.

– Ce anume e necesar pentru a avea o comunitate sănătoasă?

– Sunt trei factori de bază, părerea mea: familia, dintr-o familie sănătoa-să şi copii bine educaţi şi crescuţi, nu apar probleme, oriunde s-ar duce ei; după ce iasă din casă spun un bună dimineaţa, un bună ziua, respectă pe oricine şi dacă ei respectă la rândul lor vor fi respectaţi; al doilea factor este şcoala şi-apoi, celălalt, evident, biserica… Poate că biserica este chiar mai importantă decât familia şi şcoala; mi-e greu să spun care e pe primul loc, mai depinde şi de oameni…

– Se mai păstrează tradiţiile?

– La noi funcţionează încă vecinătăţile, un sistem de într-ajutorare. În comună sunt şi sate de deal, încă se mai fac aşa numitele clăci. De sărbătorile mai mici, marcate de o cruce neagră în calendar, nu la cele împărăteşti, se cheamă între ei pe principiul: vecinul, prietenul, neamul… Mai rar, se mai fac clăci la coasă, vara.  Mai demult erau şi şezătorile, din păcate, nu se mai fac… Mai ales în nopţile de iarnă, se adunau mai mulţi la o casă, şi acolo se lucra, se spuneau poveşti, se relatau întâmplări, se juca… La clacă, te duci la muncă în afara casei, când ai de strâns, repede, recolta… La şezătoare, vedeţi, e şi partea culturală: până se torcea firul dintr-un caer şi se făcea ghemul era timp şi de o poveste, şi de o discuţie, şi de o negociere şi de un cântec, o glumă… Se mai lega o prietenie, câte un fluieraş le mai cânta şi ei jucau… Timpul trecea uşor dar şi cu folos.

– Mai sunt şi alte tradiţii păstrate?…

– Da. Pot să vă spun că încă se păstrează, cu sfinţenie, nedeile… Fiecare sat are o dată anume stabilită pentru nedee. La Bucium e nedee a doua zi de Paşti, Orăştioara de Sus are nedeea tradiţională de Sf. Ilie, în iulie, Ludeştii au nedeea pe 6 august, odată cu Schimbarea la faţă, … Costeşti – a II-a duminică după Rusalii, …

– Ce înseamnă nedee aici?

– Numai un pic să terminăm… Grădiştea de Munte – la Duminica Tomii (paştele Mici), Ocolişu Mic – de Sfânta Maria, 15 august, Costeşti Deal, fiind acum într-un regres, mulţi localnici au plecat, dar este o zonă cu poten-ţial, are nedeea a II-a zi de Rusalii… Punctează şi sărbătorile religioase şi pe cele din ciclul naturii… Dacă în zona de şes, la Bucium, nedeea e de Paşti, adică primăvara, cu cât urcăm spre munte, unde e alt specific, nedeea se deplasează spre iulie, august… Bătrânii ştiau de ce pun sărbătorile în acea parte a anului: nu era grabă pentru coasă, prăşit sau strângerea recoltei… Şi le suprapuneau cu sărbătorile religioase ca să nu-şi strice o zi de lucru…

– Am reţinut din cele spuse de dv. şi un alt semn de sănătate; v-am întrebat ce înseamnă nedee şi mi-aţi răspuns: „Numai un pic să termi-năm…”. Grăbit, eu v-aş fi oprit pe la jumătatea răspunsului, înainte de a termina să enumeraţi datele nedeilor din comună. Şi cele spuse de dv. erau importante, degajau un anume rost al tradiţiilor. Momentele de sărbătoare – de socializare cum s-ar zice în limbajul modern – erau  stabilite în aşa fel încât să lase în primul rând oamenii „să-şi termine” ce aveau de făcut: coasă, praşilă, transportul recoltei acasă… Şi iată că şi dv, trăind aici, aţi preluat, poate fără să ştiţi, o anumită atitudine: mai întâi terminăm ce am început şi pe urmă trecem la altă întrebare, la altă treabă…

– Nu m-am gândit la asta până acum. Eu aşa am învăţat acasă, din familie, şi aşa sunt: dacă încep o treabă îmi place să o duc la bun sfârşit. Şi numai după ce am gătat cu una, încep alta…

– Poate n-aş fi văzut nici eu, dacă nu aş cunoaşte boli care încet, încet ne macină, ne distrug: ne pricepem mai bine la ce fac alţii şi uităm să ne vedem de propria noastră profesie, nu ducem lucrurile la capăt şi fără să aşteptăm să vedem ce va ieşi sărim la altă treabă, renunţăm la tradiţii (nu înţelegem adevăratul rost al tradiţiilor, rareori şi greu învăţăm câte ceva din ce a fost odată; lucrurile nu se transmit ca atare, ele când sunt, sunt asimilate şi regăsesc într-o altă formă)…

 004-calusari-la-Sarmize

 

– Vedeţi, nu trebuie să ne repezim să le schimbăm şi nici să renunţăm la ele. Dar nu e nevoie nici să le băgăm oamenilor pe gât, vor nu vor, li se potrivesc sau nu… Nu ne îmbrăcăm cu sufletul altora… În alte aşezări, cum sunt cele săseşti, şi-au găsit rostul alte tradiţii…

Văd la noi: sunt diferenţe între un sat al comunei şi altul. Şi ce s-a păstrat se potriveşte cu oamenii, cu locurile, cu natura, cu lucrările din câmp sau de la pădure, de pe şes sau de la munte…Doar înţelegând ce a fost, ce s-a schimbat, ce este potrivit locului vom şti şi ce avem de făcut, şi ce putem păstra… Este ca şi cu mâncarea. Cel care merge la coasă mâncă pită cu slană şi bea gin ars, dar pe urmă lucră şi arde caloriile… Nu pot impune celui care stă la birou acelaşi regim…

Vorbeşte la telefon, îşi notează ceva într-o agendă. Făcuse acelaşi lucru de ori a fost sunat.

– Câte agende din astea consumaţi într-un an?

– Îmi ajunge una. Dacă nu-ţi notezi, uiţi. E firesc să uiţi. Nu uiţi niciodată anumite momente şi trăiri din viaţă…

 

Cei care sunt în stare, ştiu şi pot …joacă

 

– Când eram tânăr erau şi balurile. E altceva. Nedeea însă are alt loc. E sărbătoare şi întâlnire cu fii satului. Eu am urmărit lucrurile astea; la nedee vin aproape toţi cei plecaţi; vin la părinţi, când mai trăiesc, la nepoţi, la verişori… I-aud, de multe ori: „Venim de nedee şi mai discutăm!” Deapănă amintiri. Şi când e nedee, vin toţi, acasă, se strâng… Şi satul atunci se împlineşte prin nedee. E întreg.

– Vin cu mâncare de acasă, stau la masă împreună, se face şi târg sau nu se face târg? Cum decurge o nedee? Povestiţi-ne…

– Eu aş vrea să vă descriu nedeea din satul meu, pe care o cunosc cel mai bine, cea de  la Grădiştea de Munte şi apoi pe cea din Orăştioara de Sus, satul ce dă şi numele comunei…  După cum vă spuneam şi înainte, de nedee se întorc în special rudele… fraţi, surori, cei ce sunt plecaţi – de-ai casei… Rude mai depărtate… Fiecare zice: eu am vărul cutare sau nepotul sau unchiul sau cumnata… Se-ntorc la nedee, se vizitează în familie, stau la masă, discută, iar după masa, spre seară, se duc în sat la căminul cultural, sau cum este cazul la Orăştioara de Sus, aici, în curtea şcolii, este muzică, muzică autentică, nu se cântă manele, se cântă muzică tradiţională: învârtita, bătuta, haţegana… Cei care sunt în stare, ştiu şi pot, joacă, ceilalţi stau şi se uită şi comentează (mai bârfesc…). Se spun încă strigături la nedee. Sunt atâtea lucruri frumoase care se păstrează la noi în zonă.

– Strigăturile înseamnă şi dezvăluiri despre practici pe care comunitatea le condamnă?

– Sunt de mai multe feluri… Vă invit la o nedee şi o să vedeţi.

– La masă sunt invitate doar rudele, în vizitele care se fac în familie?

– Da. Dar în satul meu, eu îmi amintesc, eram tânăr, de Paştile Mici (Duminica Tomii) lumea se aduna în biserică, niciodată n-a lipsit preotul de la biserică în acea duminică.

Vine preotul, vin la biserică şi cei plecaţi din sat, care se întorc de nedee, participă la Sfânta Liturghie, la terminarea slujbei, asta era mai demult, fiecare din sat îşi aducea de-acasă, în săculeţ, mâncarea.

– Alimentele aduse de acasă erau sfinţite în biserică în timpul liturghiei?

– Se făcea o binecuvântare. Alimentele rămâneau în săculeţe şi se cânta stolnicul pentru vii, cum se spune al Păştenilor.

– Erau aduse în săculeţe sau în desagi?

– Asta era în funcţie de numărul participanţilor, fiecare ştia câţi o să fie din familie la masă. Şi dacă era un număr mai mare puneau totul în desagi, de fapt nişte desagi mai mici, li se spune desăguţi.

– Şi desagii cum erau aduşi la biserică? Cu spatele?

– Dacă erau desăguţi, în spate, dacă erau desagi – familiile erau numeroase, aveau nevoie de mai multe alimente la masă – le aduceau pe cai… Se aducea şi fân, caii erau legaţi în apropiere…

– Veneau şi cu căruţele?

– Nu. La Grădiştea suntem într-o zonă de munte. La şes, la Orăştioara de Sus, veneau într-adevăr cu căruţele…

– Era într-un fel şi o etalare a familiilor, a cailor, a costumelor populare…  Eu îi şi văd în faţa ochilor: oamenii, îmbrăcaţi în cele mai frumoase costume populare, caii, împodobiţi şi ei, probabil cu ciucuri, ca să nu fie deocheaţi, ţolurile din lână, bătută la piuă… Era într-adevăr sărbătoare.

– Da, era… Erau împodobiţi şi caii… şi pe cai se punea câte un ţol… prin asta îşi etalau poziţia, cât erau de puternici… Chiar ziceau: „Doar e nedee!” Puneau ce aveau mai bun, mai frumos. (…) Se deplasau apoi dincolo – biserica la noi este aşezată lângă şcoală – aveau de mers doar 30 de metri, în poieniţa dintre şcoală şi biserică se aşezau jos pe câte un ţol, veneau în costum tradiţional şi cum ţolul face parte din costumul tradiţional (din fir de lână şi ţesut în război), se aşezau pe ţol – dacă ploua ţolul ţinea loc de umbrelă, dacă nu ploua aveau pe ce să se aşeze…

– Mai vin sătenii la nedee îmbrăcaţi în costum popular?

– Mai vin, dar mai puţini…

– Se mai fac şi acum costume populare şi ţesături ca altădată sau este vorba doar de ce se mai află în lăzile de zestre?

– Costume mai sunt, cu partea tehnică e mai greu; la noi nu mai este nici o piuă, mai sunt doar prin părţile Sibiului, nu mai sunt atâtea războaie de ţesut câte erau odinioară…

– Mori de apă?

– Mai sunt în cadrul comunei, una din ele este chiar activă şi se poate vedea. Este în Ludeştii de Jos la familia Gavriloiu Antonie, murar din tată-n fiu, renumit. Revenim la nedee: oamenii ştiau câţi fraţi, nepoţi, unchi, mătuşi sunt, câţi vin din alte părţi, se aşezau frumos, scoteau o băutură, o mâncare – o puneau acolo – mâncau împreună după care începea nedeea propriu-zisă, acolo…

– Adică?

– Începea să cânte fluierul şi o vioară, se ridicau la joc, spuneau stri-gături… Nedeea se păstrează şi astăzi, puţin în altă formă… Eu ţin foarte mult la păstrarea tradiţiilor…

 

„(…) În chip poetic, locuieşte/Omul pe acest pământ”[1]

 

– Şi celelalte proiecte ale Primăriei?

– Vă spun, sunt necesare, sunt tot felul de proiecte – alimentare cu apă, canalizare, drumuri – tot ce este de strictă necesitate. Dar mai sunt şi celelalte lucruri, care ţin de suflet… partea nevăzută din viaţa unui sat. De acolo pleacă şi sănătatea – dacă ne îngrijim de suflet – de-acolo pleacă şi bolile, când nu facem ce trebuie…Dacă nu ne păstrăm şi nu ne îngrijim rădăcinile, degeaba propunem şi realizăm proiecte şi facem investiţii şi modernizări. E ca şi cum am vopsi un gard care e putred… Punem vopsea peste el şi un timp nu se mai vede. Şi la prima furtună se prăbuşeşte… E nevoie să gândim lucrurile astea din interior, să căutăm rădăcinile, să asigurăm sănătatea lor. Şi păstrarea tradiţiilor este una din sursele de sănătate… Multe obiceiuri vechi sunt în cumpănă, nu numai la noi, peste tot… Dar dacă ştim să le păstrăm, să oferim oamenilor motivaţii, atunci, mai avem o şansă… Dacă mă duc undeva şi reprezint comuna la o festivitate, la un eveniment, iau cu mine şi un grup de fluieraşi, mai avem câţiva, sunt ei mai bătrâiori, dar sunt… Pot să iau cinci, şase perechi de dansatori, fete şi feciori, jocurile exprimă ceva specific zonei, vor juca o învârtită, şi doar aici se joacă aşa, spre Alba şi până spre Făgăraş, sau joacă o bătută, specifică zonei de munte… sunt îmbrăcaţi frumos, în costume populare… Acolo nu se mai văd drumurile, nici terenurile de sport acolo se pot vedea tradiţie, gust, armonie, ritm… Un fel anume de a trăi.

– Cele spuse de dv. mă duc cu gândul la versuri scrise cândva de Hölderlin: „(…) în chip poetic locuieşte omul”… Viaţa adevărată, în armonie cu oamenii din jur şi cu natura se confundă cu poezia…

 

Medic de familie în …Rai

 

Născut 14 februarie 1952, la Simeria, dl dr. Cornel Fulga Codreanu, medic primar de Medicină generală în comuna Orăştioara de Sus, a  terminat Facultatea de medicină la Craiova(1978), a lucrat apoi ca stagiar  la Spitalul Municipal Hunedoara şi după trecerea prin alte specialităţi a mers pentru ultimul stagiu prevăzut în programă la dispensarul unde l-am găsit după 32 de ani de activitate neîntreruptă.

 002-b-dl-dr-Cornel-Ful

– De ce tocmai la Orăştioara de Sus?

– Păiii…, am primit nişte informaţii că este un loc deosebit şi, pe ultimul stagiu – trebuia să fie la o circumscripţie (circă) – am venit aici. Am ales!

– Ca şi Adam în Rai! Dumnezeu i-a spus: Adame, alege-ţi femeia care te va iubi… Şi Adam, ce să facă?!…

– Spre deosebire de Adam, care a fost alungat, eu am rămas în Rai. Chiar e Raiul…

– Ştiaţi că pe undeva nu departe de Orăştioara de Sus, de la Cugir spre munte, există un loc care se numeşte Porţile Raiului?

– Mi-e cunoscut toponimul, dar n-am fost acolo… Din câte ştiu, e în amonte de Cugir, pe valea Râului Mare…

– Ce era aici în momentul venirii dv.?

– Dacă faceţi o fotografie se vede clădirea veche şi alături clădirea nouă… Pe atunci era doar clădirea veche şi în ea era un cabinet, o cameră de locuit cu bucătărie. Am stat mult timp acolo… Mai târziu, prin 1987 – 1988, da, înante de Revoluţie, cu sprijinul primit de la Banca Mondială, am intrat într-un program de reabilitare a dispensarelor medicale. Şi atunci s-a făcut această nouă construcţie, jos are cabinet, sală de aşteptare, sală de tratament, grup sanitar pentru pacienţi şi altul pentru personalul cabinetului, vestiar, tot ce trebuie ca să fim în rândul cabinetelor medicale adevărate. Vreau să spun bine dotate şi în care să-ţi poţi îngriji pacienţii în condiţii cât de cât civilizate.

– Pe vremuri, în dotarea dispensarelor şi în schema organizatorică se aflau un cal şi o căruţă, sanie pentru iarnă, vizitiul, evident plătit… Şi dv, ca să vizitaţi un pacient de la Grădiştea de Munte sau de la Ocolişu Mic sau Ludeştii de Sus, aveţi nevoie de un mijloc de transport… Nu aveţi timp să mergeţi pe jos să vă vizitaţi acasă bolnavii cronici…

– Poate în noua lege a sănătăţii să se prevadă şi posibilitatea finanţării unui serviciu de ambulanţă pe lângă cabinetele medicale care se găsesc în zone izolate, poate aşa… Este şi problema personalului însoţitor… Eu sunt bărbat, dar pot fi şi colege; primesc un telefon şi sunt chemate, nu ştii cine te cheamă sau ce probleme de sănătate are, nu poţi să mergi fără însoţitor… Gândiţi-vă că pacientul poate avea o tulburare psihică şi e agitat… Ce faci de unul singur cu el?

– Câţi înscrişi aveţi pe listele dv?

– 1750.

– Toţi sunt din comună?

– În mare parte, da.

– Asistentă?

– Virginia Cimporescu, e asistentă medicală; era deja aici la sosirea mea, am preluat-o şi lucrăm împreună, cunoaşte localnicii, îşi cunoaşte meseria…

 

Acolo unde-i orizontul

 

– Rezistaţi în condiţii de criză, cu restricţiile impuse de CNAS, cu dificultăţile financiare?

– Bine m-aţi întrebat: rezist. Ca omul pe cale să se înece, doar cu nasul afară; când şi când mai primesc câte un val de apă şi iar mai trag o gură de aer şi-apoi alt val…

– Cu cât mai rămâneţi, după ce achitaţi toate celelalte costuri ale cabinetului?

– Cu 1500 – 2000 de lei.

– Cazuri deosebite?

– Am fost chemat să merg pe munte, acolo unde-i orizontul, la Costeşti-Deal, e un drum de vreo opt ore până acolo, nu, nu era iarnă,  o mamă ce urma să nască şi, fireşte, nu putea să aştepte după mine, în cele din urmă au reuşit ei să coboare, călare, şi salvarea i-a preluat de la Costeşti. Toată aventura s-a terminat cu bine… Sunt cazuri şi cazuri. Veneam cu salvarea de la spital şi am fost oprit pe drum că e o mamă care naşte sau o altă urgenţă, uneori au născut pe salvare, asistam naşterea, împachetam copilul, îl îmbrăcam cu ce aveau acolo şi-i trimiteam, mamă şi copil, la Maternitate… În 32 de ani de activitate, vă daţi seama, te întâlneşti cu fel şi fel de situaţii…

– Aţi avut cazuri de muşcături de viperă? Viperele sunt în lumea lor…

– Nu. Nici un caz. Şi eu umblu pe munte. Din 1975, sunt şi vânător, cunosc toate potecile…

– Şi dacă s-ar întâmpla totuşi, e o zonă viperigenă, aveţi ser antiviperin?

– Nu. Şi nici nu ştiu dacă Spitalul Judeţean de Urgenţă Deva are aşa ceva.

– Şi ce faceţi dacă apare un astfel de caz?

– Garou şi trimitere de urgenţă la spital… Ce altceva să fac?!

– Cât de sănătoasă este alimentaţia? Sunt şi boli generate sau/şi întreţinute de alimentaţia specifică zonei?

– E alimentaţia omului sărac: mănâncă pâine multă şi ce are prin gospodărie. Cartofi, grăsimi – pită cu slană, oriunde şi oricând li se face foame… Venind eu, tânăr absolvent de facultate, mă pornisem să controlez tensiunea şi să le recomand un regim alimentar… le tot spuneam despre slănină, despre mâncare, cum? când?… cum să respecte o dietă… Şi ei îmi răspundeau: „Domnule doctor, dv credeţi că eu la coasă, o zi întreagă, rezist cu mere şi cu zarzavaturi?! Păi, dacă nu mănânc o bucată de slănină şi nu mănânc ca lumea, să mă satur, eu nu pot lucra!” Şi-aveau dreptate. (…) Ce să vă spun?! Generaţia a treia – bătrâni şi pensionari – sunt acasă; ei lucrează pământul şi ţin gospodăria. Generaţia a II-a, care şi unde mai sunt, sunt angajaţi prin oraş, unii la Orăştie, alţii la Cugir… Apoi sunt copiii. Pe cei bătrâni, care au apucat şi au trăit cu obiceiurile lor, nu-i mai poţi dezvăţa… Cum să vă spun? Medic te poţi face în şase ani de facultate, arhitect în şase ani de arhitectură, inginer în cinci ani. Dar să ai conştiinţa muncii pământului – ei au un cult pentru pământ – asta este foarte greu. Eu sunt aici de 30 de ani, dar nu am conştiinţa pământului. E aproape un dat. Ei, bătrânii, îl au. Ei ştiu: trebuie să pun sămânţă, să lucrez pământul, dacă am avut cartofi anul trecut acum pun nu ştiu ce, trebuie să merg la coasă, să chem vecinii sau neamurile la o clacă, să nu mă prindă ploaia şi să-mi strice fânul, să adun la timp recolta, să păstrez ce-am adunat peste iarnă, să-mi ajungă pentru oi, pentru vaci, pentru ai casei, câte guri sunt de hrănit… E un circuit întreg între natură, oameni, animale, familie şi el, cel care simte pe umerii lui, toate aceste responsabilităţi, el pune în mişcare tot acest circuit… Este prima lor prioritate: să-şi lucreze pământul ca să-şi întreţină, familia, animalele din ogradă, să-şi asigure, cum făceau altădată şi bucatele, şi hainele şi casa… Indiferent ce-i voi spune eu, doctorul, poate să fie spre binele lui: nu te du, nu fă aia, nu mânca grăsimi ori prăjeli, el se mişcă doar în ciclurile agricole anuale:  pământ, oi, vite, pomi, semănat, lucrat, cules… Nu vine la mine decât în zilele de sărbătoare, când nu poate munci. „Dumneata mă chemi, îmi spune, dar azi am prins o zi cu soare… Şi dacă nu cosesc acum, rămân cu fânul ăla plouat şi n-am ce da la ghite (vite).”  E o muncă ce trebuie făcută, de ea depinde existenţa lor, viaţa. Când vara sunt 39 de grade şi eu abia rezist în cabinet şi pe drum până acasă, ei sunt în ţarină, în păşune cu grebla, cu coasa, cu furca… Şi lucră! Şi riscă să facă un accident cerebral şi să-şi piardă viaţa… Pământul şi conştiinţa muncii pământului sunt coloana vertebrală a existenţei lor. E formidabil…

 

Urşi şi …metale rare!

 

– Sunt urşi?

– Sunt. Destul de mulţi. Mai coboară spre sate în căutare de hrană. A fost, câţiva ani în urmă, o ursoaică agresivă…

– Ce s-a întâmplat?

– Au mers după ciuperci şi s-au întâlnit cu o ursoaică întărâtată… Nu, nu era cu pui, ne-a terorizat şi pe noi, n-o puteam împuşca pentru că nu aveam autorizaţie. A alergat un coleg, paznicul de vânătoare de atunci, au fost întâmplări mai deosebite… Şi s-a întâmplat să dea peste cei cu ciupercile… Au luat-o la fugă când l-au văzut, dar pe unul l-a prins ursoaica şi i-a rupt o ureche. Pe urmă, a dispărut…

– Ce fel de bolnavi aveţi?

– Predomină afecţiunile cronice, sunt mulţi de vârstă înaintată. Iată de pildă, situaţia pe luna august 2012: diabet zaharat adulţi – 68 cazuri, epilepsie – 3 copii şi 29 adulţi, HTA  adulţi – 441 cazuri, cardiopatie ischemică adulţi – 141, boli cerebro- vasculare – 69, B.P.C.O. adulţi – 66, boală ulceroasă, 58, ciroză hepatică, tot adulţi – 19, insuficienţă renală cronică – 7, tumori maligne – 33, TBC adulţi – 1, tulburări mintale  adulţi – 49, guşe endemică – 3 copii şi 16 adulţi, malformaţii congenitale – 1 copil şi 2 adulţi… se conturează deja un profil al patologiei din zonă, fluctuaţiile de la un an la altul sunt mici… Populaţia e în general îmbătrânită în zonă, predomină bolile reumatismale, artrozele, spondilozele, hipertensiunea arterială, accidentele vasculare cerebrale, bolile pulmonare…. Natalitatea negativă este o constantă a ultimilor 20 de ani: mor în jur de 40 – 45 pe an, se nasc doar 5 sau 6 copilaşi. şi liste – Când s-a trecut pe asigurări(CNAS) şi liste, am început cu 2000 de pacienţi înscrişi. Şi am ajuns  acum la 1750!

– Există sau au fost mine de minereu de uraniu pe raza comunei?

– Nu. Au fost exploatări de pământuri rare.

– Ce fel de elemente?

– Zirconiu şi… nu mai ştiu. Au fost deschise nişte mine (galerii) pentru a face prospecţiuni şi a se stabili concentraţia unor minereu radioactive… S-a dorit să se vadă dacă e posibil şi e rentabil să se exploateze.

– Şi a fost rentabil?

– Nu. Au rămas la stadiul de explorare… Şi s-a terminat…

– La Sarmizegestusa Regia, chiar în cetate am văzut nişte fagi cum nu prea se văd în alte zone ale ţării…

– Au rezistat mai mult, au fost longevivi…

– Au fost longevivi sau au crescut mai înalţi datorită nivelului de radiaţii?

– Nu cunosc problema şi nici nu e domeniul meu. Dar eu nu cred că este vorba de mutaţii. Pentru cei care lucrau la prospecţiuni, angajaţii, lor vreau să spun, veneau în fiecare an medici – o echipă medicală – din oraşul Dr. Petru Groza (acum s-a revenit la vechea denumire: Ştei) şi făceau o examinare – microradiografie, analize… – şi  primeam şi eu în fiecare an un exemplar din acea fişă medicală făcută angajaţilor. În acelaşi timp, de mai multe ori pe an chiar, tot ei, veneau şi recoltau: apă din fântâni, apă din râu, legume, zarzavaturi, vizau tot ce era cultură, cartofi, grâu, porumb, mere, prune, pere…

– Cine venea cu ei? Dl Dincă? Dl Traian Peic? Ei se ocupau de laboratorul special de la Ştei…

– Nu mai ţin minte cum se numeau. Ştiu doar că mereu veneau şi tot ne spuneau că nivelul radiaţiilor în zonă este în limite normale şi nu e nici o problemă.

– Şi dacă erau în limite normale, de ce reveneau şi încă de mai multe ori pe an, să facă analize?!… Cât de drastică era în acei ani legea tăcerii?

– Ce să vă spun? Nu am avut o frecvenţă alarmantă a cazurilor de cancer sau să fi înregistrat o incidenţă mai mare decât în celelalte zone, n-am avut malformaţii congenitale, n-am avut leucemii… Dacă ar fi fost aşa, atunci s-ar fi putut vorbi de un preţ al tăcerii… Nu mi-a cerut nimeni să nu divulg secrete, nici nu aveam ce divulga.

– Dacă doriţi să transmiteţi un mesaj al dv.?

– Aş dori să spun că este extrem de importantă colaborarea cu primarul. Numai prin înţelegere şi colaborare putem depăşi dificultăţile şi putem ajuta oamenii, comunitatea…

 

„Cuvântul” tămăduitor

 

Într-o altă zi, urcasem la Sarmizegetusa Regia, cetatea sacră a regilor noştri daci. Mă oprisem în preajma unui muntean. Venise pe jos mai bine de 20 de km să-şi caute „cânele” – o căţea în călduri – care fugise de-acasă.  Avea cu el un alt câine, holtei (!), şi un lanţ… Să o lege pe căţea, dacă ar fi găsit-o. Nu-i acordasem atenţie, nu mai ştiu ce-l întrebasem… nici nu asculta-sem ce-mi spunea… Pluteam cu gândurile duse aiurea. Şi dintr-o dată, o vorbă de-a lui, m-a făcut să mi se ridice părul.

Dumneata vezi mai mult decât alţii, dar nu auzi…

– Cum adică? am sărit eu.

Omul mi-a zâmbit blând.

– V-am urmărit cum priveaţi cetatea – ruinele, locul, împrejurimile… Dv. nu ştiţi, dar eu v-am mai văzut la cetate. Azi aţi privit către mine, ceva v-a determinat să vă apropiaţi, deşi nu eram ceea ce căutaţi acum. Şi-ajuns aproape, v-aţi rătăcit… Aţi pierdut reperele. Mi-aţi vorbit doar aşa, din vârful buzelor şi nici n-aţi auzit ce am răspuns…

– Ce-ar fi trebuit să aud? am insistat.

– Cuvântul cel adevărat, tămăduitor!…

– De unde să ştiu care cuvânt e de leac?

– Cuvintele tămăduitoare – şi a silabisit, apăsat: tă-mă-du-i-toa-re – izvorăsc din suflet. Celelalte… vai de cel care le rosteşte…

 

008 

 Şi cum să deosebesc „tămăduitorul” de celelalte?

– În sfârşit, aţi venit acasă. Cuvintele tămăduitoare sunt vii, celelalte sunt moarte. Se desfac de pe vârful limbii, ca şi crengile uscate din cuiburile de ciori pe un copac încă verde… A lăsat, parcă anume, o pauză.

Aşteptam lângă el, simţeam că mai are ceva de spus. Şi după minute de tăcere, timp în care scrutase atent trunchiurile fagilor din jur, fagi uriaşi, cum n-am văzut nicăieri în alte parte în ţară, a continuat…

– Vedeţi dumneavoastră, ruinele cetăţii…?! Şi olanele din vechi conducte, ce aduceau apa aici pe vârf de munte? Fiecare este la locul potrivit. Dacă ar veni cineva să le facă dispărute peste noapte, un om al locului ar putea să le aşeze din nou pe toate exact unde sunt şi acum. Pietrele astea se potrivesc cu locul cum se potriveşte câteodată bărbatul cu femeia!

– Şi nu e la fel şi în Haţeg, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa?

– Nu. (…) Dincolo, în Haţeg, unde legiunile romane, mercenari strămutaţi din Asia Mică, au ridicat altă cetate cu acelaşi nume, nimic nu se potriveşte… Ei nu erau de aici. Barabe! Uscături!.. Cum plimbă vântul pleava erau şi ei…

– De ce credeţi că au dărâmat cetatea? Nu era mai simplu să o folosească?…  Deja cuceriseră o parte din Dacia, mai puţin de o treime…

– Bună întrebare, domnule. Dv. de ce credeţi că istoria noastră a fost falsificată? De ce credeţi că sovieticii şi interpuşii lor i-au forţat pe oameni să-şi abandoneze tradiţiile? De ce credeţi că i-au mutat la oraş? Vă spun eu, după mintea mea de om simplu: ca să-i facă să-şi uite rădăcinile. Să uite cine au fost, de unde şi din cine descindeau… Cetăţile astea, dacă rămâneau întregi, dacă ar fi fost îngrijite cum se cuvine şi cum fac alţii, ar fi păstrat amintirile. Memoria noastră. Nu stârpeşti o pădure dacă tai copacii. Trebuie să scoţi din pământ rădăcinile… Asta au făcut cei veniţi peste noi… Ne-au falsificat istoria, ne-au schimbat credinţa, ne-au făcut să ne temem de moarte. Şi să ne împrăştie prin toată lumea. Cum fac azi cu savanţii noştri, cu medicii, cu tinerii… Aşa au desfăcut piatră cu piatră din zidurile Sarmizegetusei…

 

Către seară, pe drumul Orăştioarei

 

Coboram către Orăştioara de Sus, venind dinspre cetatea Blidaru. Nu se întunecase încă. Rareori întâlneam câte un localnic. Câteva văcuţe cu ugere-le pline se întorceau şi ele spre casă. Ştiau drumul. Observasem că au un mers elegant, majestuos. Am ajuns din urmă şi o femeie în vârstă cu un cal…

– Bună seara! Cum vă spune dumneavoastră?

– Romoşan Sofia, vă foarte mulţumesc de întrebare.

– Câţi ani aveţi?

– 76.

– Mulţi înainte!

– Aţi fost vreodată la medic?

– Numai când am născut băiatul al III-lea…

I-am cerut permisiunea să-i fac o fotografie. A fost de acord. Am privit-o preţ de câteva clipe. Faţa ei, parcă dăltuită în piatră, exprima mai multe decât tot ce văzusem în acea zi.

 

Amintirile

 

– Atunci când am chert boii s-o tâmplat, grăieşte muierea lui Dalca. Veneau tăt singuri şi nu brodeam să ştiu ce-i. Era de Sânziene. N-am închis ochii. Tătă noaptea m-am sucit şi răsucit. Îi tăt visam prin văgăuni, mă trezeam, da nu ştiam locu. Omu îmi era plecat la Simeria, la târg, să vândă ceva vite. Aveam de făcut nuntă la fecioru cel mic. Către zi, când o izvorât soarele, eram colo sus, la Feţele Albe. Să-mi caut boii…

– Şi i-aţi găsit?

– Pân o ajuns soarele pe cumpănă, m-am tăt învârtit. Auzeam talanga, da nu-i găseam neam. Şi către amiaz, numa ce-i văd. Atunci am călcat pe nenorocire. Eram aşa supărată că nu mai vedeam unde pun opinca. Şi-odată m-a ars. M-am tras mai departe de chetre, am legat picioru’ mai sus de muşcătură ş-am început: „Ce mă fac? Ce mă fac?…”

Până la urmă, mi-am amintit: Eram cu moşu’ pe plai. Nu se mutase încă în livadă. Mă ţineam de iţarii lui, de parc-ar fi avut miere. Ieşise la coasă şi l-a muşcat vipera. Şi-a tăiat o bucată din poală şi s-a legat strâns de picior, pe urmă cu mine în braţe a umblat pe la margine de pădure. Până a găsit el o buriană, ce ştia, i-a rupt frunzele, le-a zdrobit şi le-a pus colo pe rană. Da eu nu mă uitasem de ce păţise moşu’. Mă luase ameţeala, mi se părea că se învârt munţii cu mine. „Amu, îs gata! zâc. Mă duc să povestesc cu moşu’, sub pruni.”  Şi numa ce-l văz lângă mine pe moşu’. Ca un nor albăstrui de ceaţă. Era ca şi cum m-ar fi luat cineva în braţe. M-a prins de mână şi cu el, mergând încet, m-am dus până lângă o tufă, cu frunzele păroase. Asta era. Moşu’ ori vedenia, ce-o fi fost, dispăruse. Am cules frunze şi, aşa cum am putut, am căutat două pietre şi le-am zdrobit, storcând zama pe muşcătură. Pe celelalte, le-am mestecat.

– Şi pe urmă?

– Atât mai ştiu că m-am tras lângă un copac. Cred că am leşinat. Când m-am trezit, unul din boi mă lingea pe faţă. Şi el fusese muşcat de viperă.

– Cunoaşteţi planta sau arbustul care v-a salvat viaţa?

– Nu ştiu cum îi zice, dar n-o mai uit. Creşte tăt în locuri unde sunt vipere! Nu tre să cauţi departe. Tăt are leac. Numa că nu tre să umbli de te-a muşcat. Şi uite, domnule, până şi boul ştie! Pe unul din boi l-a muşcat, a mestecat frunzele celea şi au stat colo, la Feţele Albe, amândoi. Cine crede că animalul nu are minte greşeşte.

 

„Să învăţăm oamenii să producă, nu să cumpere!”

 

A fost doar un gând surprins la dl primar Marian Vasile Inăşescu.

Îl rostise mai mult pentru sine, prins într-o discuţie telefonică… Când ocupi o funcţie publică nu poţi închide telefonul. Dar gândurile din atari dialoguri, paralele interviului, nu sunt chiar departe de temele aduse în discuţie. Remarca, reţinută şi de mine, era profundă.

„Ca să înveţi oamenii să producă trebuie să-i ajuţi să-şi redescopere şi să renască tradiţiile pentru că şi ele au un rost…”

Un alt localnic, ce-şi făcuse o pensiune cu vad, se întreba, retoric: „Ce rost are să cumpărăm cartofi de nu ştiu unde când îi putem cultiva aici pe lunca Grădiştei?  De ce să cumpărăm brânza şi laptele din ţările vecine când putem creşte noi oi şi vaci?…”

„Ce rost are să importăm tradiţii, când le putem dezvolta pe cele moşte-nite din bătrâni?” îmi spusese dl Marian Vasile Inăşescu. Şi a continuat cu gândurile lui: „Să învăţăm oamenii să le producă. Să le redescopere, să le cultive…”

„Dv, în reportajele publicate, nu aduceţi doar informaţii”, observase un medic. „Îl ajutaţi pe cel care vă citeşte să pătrundă într-o lume până atunci mai puţin cunoscută, îl învăţaţi cum anume să găsească informaţii folositoa-re lui, îl ajutaţi să vadă… să i se nască altfel de ochi…” 

I-am răspuns cu acel proverb din ţara soarelui-răsare: „Dacă  îi dai unui om un peşte, îl ajuţi să trăiască o zi sau două, dacă însă îl înveţi să pescuias-că, îl ajuţi să trăiască o viaţă.”

Într-un interviu şi mai ales într-un reportaj, importantă nu este cantitatea de informaţii, multe conjuncturale. Încerc, scriind, să-l ajut pe cititor să va-dă, să discearnă, să-şi culeagă singur informaţiile de care el are nevoie şi în acelaşi timp să cunoască prin mijlocirea celor scrise o zonă, o aşezare… şi oameni, oameni adevăraţi.

Primarul, doctorul, dascălii şi profesorii, preoţii, cum se întâmplă acum la Orăştioara de Sus, îşi fac datoria acolo unde sunt şi ajută o zonă impor-tantă pentru istoria noastră să se dezvolte armonios… Prin astfel de oameni, comunitatea îşi păstrează sănătatea, chiar dacă multe din zonele sociale de la noi continuă să fie bolnave… O recunosc mulţi: trăim într-o societate încă bolnavă. Şi fără astfel de modele şi fără să le facem cunoscute celorlalţi, riscăm să ducem noi înşine mai departe o boală gravă, cu cele mai diverse şi parşive forme de manifestare…

 

Am visat de noi…

 

Urcam pe munte. Nu aşa cum se urcă în mod obişnuit… Eram, tu şi eu, ca o spirală ADN; tu erai, cum urcam, braţul din stânga, eu, cel din dreap-ta… Nu eram noi aşa cum suntem, eram …imagini, stări întrupate o clipă…

 troita

Pe stânga, într-o anumită poziţie a spiralei – tu – o imagine, apoi alta – eu – pe partea dreaptă. Dreapta şi stânga era doar un fel de a spu-ne sau, mai degrabă, de a vedea; spirala fiind răsucită, fiecare lanţ ajungea să fie când pe dreapta, când pe stânga… Urcam, o pantă domoală, precum drumul dacilor. Poate către Sarmizegetusa, vatra sacră a străbunilor daci…

În răstimpuri, cele două braţe ale elicei se descolăceau – tu, inimă, eu, gând – apoi ne înfăşuram la loc, unul după celălalt, ca într-o îmbrăţişare a vieţii.

Ştiam că aşa trebuie: ca să fim împreună – gândeam în vis – e nevoie din când în când să ne îndepărtăm şi pe acea porţiune a drumului să ne împlinim un destin individual, regăsindu-ne apoi în aceeaşi îmbrăşiţare: noi doi redevenind UNUL!

Troiţă din Orăştioara de Sus (detaliu)

 

Discutam când eram la distanţă şi tot atunci ne arătam unul altuia, când pădure, când cer sau apă curgătoare, când lup alb ca neaua, când izvor…

– Uite-mă-s, mătrăgună, mă iţeam eu într-o poiană, pe jumătate în umbra fagilor înalţi, pe jumătate în lumină…

Zâmbeai. Şi te prefăceai în chip de copilă cu flori prinse în păr. Aidoma unei zâne, alergai, desculţă, prin pajiştea cu margarete. Aveai flori în braţe şi ochii îţi erau floare albastră…

– Te măriţi cu mine? te-am întrebat…

Erai departe, într-o altă margine a acelei poieni.

– Ooops!

Ai scăpat florile din braţe. Şi florile s-au prefăcut în mere risipite prin pajişte… Alergai către mine, alergam spre tine, desculţi, călcând pe covorul de mere, pe iarbă… Era un freamăt în jurul nostru, în noi… Şi alergam şi mi se părea că merg prea încet, tot mai încet… Ne-am întâlnit la mijloc de poiană, îmbrăţişându-ne, sărutându-ne…

Ne înălţam spre cer. Foc aprins, trei culori: roşu, galben, albastru.

Un măr unic, majestuos, rotat, cu ramurile încărcate de rod.

Dragostea nostră ne preschimbase în început de lume…

 4 octombrie 2012, Bucureşti

O versiune a acestui text se regăseşte pubicată în CODEX AUREUS, anul III, nr. 5, decembrie 2012, coperta fiind realizată de Mirona AFTANACHE

coperta-CODEX-AUREUS,-

[1]  „(…) în chip poetic, locuieşte/Omul pe acest pământ”, citat din Hölderlin, versuri comentate de Heidegger în Hölderlin şi esenţa poeziei;

3 Comments

  1. Dr. Virgil Ionesco, USA

    Excelentă coperta revistei. Felicitări, Mirona AFTANACHE! Poate fi un brand al României, poate fi un drapel… E realmente de expoziţie! Lucrarea merită premiată. E o bucurie să văd că sunt români care fac un astfel de site şi găzduiesc creaţii de valoare.
    Dr. Virgil Ionesco, USA

  2. Teodor C

    Visul din final – Am visat de noi – aparent fără legătură cu textul principal – este un poem. O capodoperă! Ca şi detaliul de troiţă (care-l însoţeşte, sporindu-i misterul). Ca şi coperta realizată de Mirona AFTANACHE. Mi-au înluminat anul abia început… Theodor C.

  3. sora Maria, mănăstirea Tismana

    „Unde ne sunt povestitorii?!…”

    Eu, una, aş zăbovi mai mult asupra fragmentului „Amintirile”, cel cu vipera şi cu leacul aflat nu departe… Este mult şi dens subtext în acest fragment (ca şi în întreg textul, ca şi în alte postări ale aceluiaşi autor…) Întâmplător sau nu, locul este aproape de Feţele albe… Rog alţi eventuali cititori să gândească atent la succesiunea momentelor ce alcătuiesc întâmplarea:
    – pierderea boilor;
    – căutarea lor şi un anume amănunt, ce defineşte un bun cunoscător al pădurilor şi al munţilor; cu toate că boii erau aproape, nu izbutea să localizeze acel loc: „…Pân o ajuns soarele pe cumpănă, m-am tăt învârtit. Auzeam talanga, da nu-i găseam neam…”
    – şi, intervenţia viperei(!!!): „Şi către amiaz, numa ce-i văd. Atunci am călcat pe nenorocire…”

    Femeia – cea care povesteşte – nu a călcat pe viperă nici înainte să-i găsească, cât timp a tot umblat căutându-i, nici după ce i-a găsit; a fost muşcată de viperă în clipa când i-a văzut (şi-a regăsit!) boii… Povestea, dacă poveste este, e antologică. Întemeiază ceva profund… Şi transferând întrebarea asupra întregului text: pe ce „viperă” a călcat autorul „regăsindu-şi” obârşia?!… Şi putem înţelege, abia după această întrebare, şi ce rost avea discuţia, altfel banală, cu medicul de familie, despre vipere şi serul antiviperin inexistent în zonă… (sora Maria, mănăstirea Tismana)

    sora Maria, mănăstirea Tismana

Leave a Comment

*