În căutare binelui public: note pentru o etică relaţională Sandu Frunză, Ethical Communication and Social Responsibility, Lambert Academic Publisher, 2013

30.05.13 by

Aş subsuma ideile expuse în ultima carte scrisă de Sandu Frunză, Comunicare etică şi responsabilitate socială, printr-o formulă sintetică, care dă seama de întregul arsenal de argumente pus în joc, sub titlul: în căutarea binelui public: note pentru o etică relaţională (o etică, pe care, în câteva rânduri, Sandu Frunză o numeşte şi minimală). Două precizări se impun : mai întâi, un astfel de concept (etică relaţională) urmează logica gândirii postmoderne şi mai ales a „eticii bunurilor” aşa cum o postulează Vattimo şi pe care Sandu Frunză o adoptă în propria-i viziune; în al doilea rând, un astfel de concept reiese clar din accentul considerabil pe care autorul îl pune asupra relaţie, ca factor constitutiv al eticii, ce se instituie între două entități atunci când intră în comunicare (indiferent de statutul entităților respective: indivizi, grupuri, organizaţii, societăţi, etc.). Prin urmare, etica relaţională, pe care o putem desprinde din argumentaţia lui Sandu Frunză, vizează, pe de o parte, abandonul ideilor tari postulate de gândirea teologică (sau metafizică) cât şi, de cealaltă parte, impunerea relaţiei, a comunicării, a dialogului, în ceea ce priveşte construcţia eticii. Toate acestea au în fapt un pandant care le susţine impunându-le firesc :căutarea binelui public. Subsumând, afirm că teza absolută a cărţii de faţă impune ideea conform căreia ar trebui să înțelegem etica ca un proces dialogal, bazat pe tradiţie, care are în vedere căutarea permanentă, procesuală, a binelui public. Şi despre căutarea permanentă a binelui public este vorba atâta vreme cât analizele directe ale lui Sandu Frunză au în vedere probleme precum: instituţionalizarea eticii, codurile deontologice în practicile profesionale, etica – element definitoriu al Relaţiilor Publice, responsabilitatea socială şi globalizarea comunicării, responsabilitate etică şi acțiune publică, expertiza etică şi responsabilitate în sistemul de sănătate etc. Simpla enumerare a problemelor supuse discuţiei, impune, în primul rând, necesitatea unui concept operațional spre care toate acestea tind într-o manieră teleologică şi care poate fi subsumat prin ideea binelui public, precum şi, în al doilea rând, necesitatea decupării spaţiului median, al relaţiei, al dialogului, ca element definitoriu al înțelegerii eticii.
Desigur, cartea de faţă nu este un tratat de filozofie etică, nu are în vedere impunerea unor concepte directoare şi nu-şi propune să soluționeze dileme etice abstracte. Dimpotrivă, demersul său este restrictiv însă, tocmai din acest motiv, operațional. Astfel, cartea de faţă este construită din trei părţi ( I. Comunicare şi Deontologie, II. Etica relaţiilor publice. Două perspective despre Etică şi P.R., respectiv III. Responsabilitatea socială a organizaţiilor) care, deşi pot fi citite separat (fiecare capitol răspunde unei problem strict localizabile), impun fragmentar dar într-un mod direct o etică relațională sau minimală în vederea binelui public.
Fundamentul pe care o asemenea etică poate fi schiţată stă, în ochii lui Sandu Frunză, într-un soi de „transcendență culturală, prezentă îndeosebi sub forma transcenderii pe care o aduce tradiţia”(p.29). Apelul la tradiţie este, în fapt, singura bornă imobilă pe care Sandu Frunză o impune în domeniul eticii. Însă, este vorba despre o bornă imediat condiţionată de înțelegerea faptului că „a fi etic înseamnă a fi o fiinţă relaţională ce acţionează potrivit eticii comunității din care face parte şi care pune în permanenţă în mișcare mecanisme ale reciprocităţii în ceea ce priveşte respectul şi recunoaşterea demnităţii şi valorii celuilalt privit ca asemănător sau ca diferit”(p.30). Tradiţia şi relaţia, iată elementele definitorii ale eticii minimale (sau relaţionale), cadre absolut necesare atunci când, în mod firesc, dorim binele public.
Însă o astfel de conceptualizare, oricât ar părea de abstractă, soluţionează problemele concrete, intrinseci, pe care dinamica societăţii contemporane, postmodernă şi postindustrială, înţeleasă ca şi societate a comunicării, le ridică. Atât „comunicarea etică” cât şi „responsabilitatea socială” nu sunt, în ochii lui Sandu Frunză, concepte abstracte sau construcţii ideatice. Dimpotrivă, demersul său vizează planul concret al existenţei umane.
Prin urmare, cum am putea construi o etică a responsabilității sociale în contextul comunicării generalizate, sau, invers, cum comunicarea etică poate produce un spaţiu al responsabilităţii sociale, sunt întrebările prin prisma cărora Sandu Frunză lucrează asupra domeniilor ştiinţele comunicării, relaţiilor publice şi a organizaţiilor. Genul proxim sub care toate aceste domenii pot fi unite, fără a fi atenţi la diferențele specifice, este acţiunea directă asupra spaţiului public. Aici intervine în fapt interesul lui Sandu Frunză şi necesitatea postulării unei etici minimale. Maniera în care înțelegem, implicit, acest tip specific de acţiune ca cel al comunicării, impune atât responsabilizarea agenţilor acţiunii cât şi responsabilitatea mesajului propagat (mesaj, de cele mai multe ori, pândit de capcanele manipulării şi propagandei). Din acest motiv Sandu Frunză pledează pentru necesitatea codurile deontologice în practicile profesionale specifice ştiinţelor comunicării. Dincolo de necesităţile interne care reclamă coduri deontologice – înăuntrul trusturilor media (a relaţie dintre jurnalist şi angajator) înăuntrul Relaţiilor Publice (ca domeniu distinct) înăuntrul organizaţiilor (a relație dintre specialistul relaționist şi structurilor de conducere ) – în fapt, acestea sunt văzute de către Sandu Frunză ca şi instrumente necesare construcţiei etice a spaţiului public. Responsabilizarea agenţilor acţiunii comunicative (prin instituţionalizarea eticii) conduce, fie şi într-un mod indirect, către responsabilitatea socială. Cum am putea înţelege relaţia dintre profesioniştii în relaţii publice şi jurnalişti, sau înăuntrul profesiunii de jurnalist, între cerinţele editoriale şi valorile subiective ale fiecăruia, sau, între jurnalişti şi publicul pe care-l deserveşte sau, mai departe, între dorinţele organizaţiilor axate spre profit şi așteptările consumatorilor ? Mai mult chiar, cum am putea înţelege Relaţiile Publice (subiectul central al analizelor lui Sandu Frunză) nu numai ca şi „structură de mediere între organizaţii şi publicul lor” , „factor activ în transformarea socială, în schimbarea mentalităților şi în înnoirea practicilor instituţionale şi culturale” precum şi ca participant activ al „construirii sociale a semnificaţiilor” sau ca „factor al modernizării societăţii” fără a presupune o etică minimală.
În această carte este vorba despre permanenta căutare a binelui public înăuntrul spațiul public ca spaţiu locuibil în care coagulează atât interesele trusturilor media, a organizaţiilor publice sau private cât şi a dorinţelor şi nevoilor subiectului uman. O permanentă negociere între aspiraţii atât de diverse nu poate fi postulată fără a presupune o etică minimală cu rol mediator. O etică cerută de fiecare participant înăuntrul spaţiului public. Şi nu este vorba despre o perspectivă utopică, ci, dimpotrivă, despre o perspectivă cât se poate de concretă. Într-un fel, Sandu Frunză preia adagiul lui Petre Singer conform căruia „oricare persoană care se gândeşte la ceea ce trebuie sau nu să facă este, în mod conştient sau nu, implicată în etică”, şi încearcă, în căutarea binelui public, să ne ofere elementele necesare pentru o etică relaţională.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*