IMAGOLOGIA CĂRŢII ŞI CULTURII ROMÂNEŞTI

01.12.11 by


 

 

Ramură a psihosociologiei, cum ne încredinţează dicţionarele, imagologia studiază imaginile pe care comunităţile sau popoarele şi le fac despre ele însele sau despre alte comunităţi sau popoare. Aventura imaginii despre sine sau despre celălalt apare în cultura europeană, în Grecia, acum două milenii şi jumătate, graţie lui Platon, dar cu sens negativ. Imaginile furnizate de poeţi în contul zeilor sunt false, iar conform acestor imagini, poeţii trebuie alungaţi din cetate. Herodot şi-a făurit o imagine a celuilalt pentru a-şi defini identitatea.

Preocupări de imagologie au însoţit istoria umană, dar ca disciplină socială, imagologia a fost oficializată la cel de al XVI-lea Congres Internaţional de ştiinţe Istorice, care a avut loc la Stuttgart (Germania) în septembrie 1985. Dan Amedeo Lăzărescu[1] şi, recent, Ion Chiciudean şi Bigdan Alexandru Halic[2] consideră că imaginea celuilalt, apărută în mentalul individual sau colectiv sub forma unor informaţii sau mesaje, este structurată peste trei paliere de percepţie: 1) „imaginea instinctivă arhetipală pe care o etnie o are, în mod intuitiv, despre ea însăşi”; 2) „autoimaginea preluată de la străini şi însuşită de-a lungul timpului, până la sedimentarea ei în mentalul colectiv” şi 3) „imaginea pe care un popor doreşte să şi-o poată făuri despre el însuşi”[3]. În această accepţiune, „obiectul imagologiei cuprinde şi studiul autoimaginilor grupurilor sociale în raport cu percepţia de sine şi cu sedimentarea în mentalul colectiv a imaginilor preluate de la vecini sau de la popoare mai îndepărtate geografic, dar foarte prezente în viaţa comunităţii respective, prin legături economic, politice, culturale şi de altă natură”[4].

În „Oglinda lui Herodot” (Gallimard, 1980), François Harteg defineşte noţiunile de eu civilizat şi celălalt barbar, ultima noţiune referindu-se la Orient sau Europa de Est, în care erau incluse şi ţările româneşti. Orientul, ca periferie, a constituit pentru Europa, ca metropolă, un loc exotic, cu tradiţii şi obiceiuri cel puţin stranii, dacă nu barbare. Ideea răsturnării perspectivei europene a Orientului a devenit un clişeu îmbrăţişat ab initio de toţi călătorii şi misionarii europeni. Orientul devenise „oglindă în care Europa îşi poate contempla mai bine superioritatea, după ce a învins despotismul şi a îndepărtat tenebrele Evului Mediu”, orientalismul fiind „mai întâi imagine de sine înainte de a fi adevărata cunoaştere a celuilalt”.[5] De aici necesitatea călătoriilor în Orient şi la descoperirea bruscă a celuilalt, orientalismul fiind „mai întâi imaginea de sine” înainte de a fi adevărata cunoaştere a celuilalt, nu întocmai barbar, conform unor idei preconcepute, ceea ce a provocat, deopotrivă, dezamăgire şi dispariţia firească a unui sistem european de identitate complexă şi a unui complex de superioritate.

Imaginea pe care Occidentul a constituit-o despre Orient, prin atribuirea unei negativităţi culturale sau folclorizând spiritualitatea orientală, a suferit modificări substanţiale în urma călătoriei misionarilor catolici, care vroiau readucerea Bisericii ortodoxe, socotită de ierarhii Bisericii catolice schismatică, monifizite sau nestoriene, sub tutela sau influenţa Romei. Aceşti călători, unii chiar erudiţi, nu erau numai oamenii bisericii, ci şi produsul mentalităţilor şi structurilor culturii europene, pe care le „semănau” printre interlocutorii lor din ţările româneşti. Ei pot fi socotiţi primii comparatişti involuntari, sesizând diferenţierile socio-culturale şi confesionale între cele două părţi ale Europei, ceea ce a făcut în sens invers, mai târziu, la jumătatea secolului al XIX-lea, Dinicu Golescu în călătoriile sale în Apus. Sau cum spune acelaşi Georges Corm: „Rasă, religie, cultură, filologie şi moravuri, nivelul ştiinţei şi tehnicii, sistemele politice sunt criteriile eminamente obiective în jurul cărora viziunea raţionalităţii s-a organizat în secolul al XIX-lea, într-un amestec uimitor de prejudecăţi, care influenţa mai întâi imaginea fiecărei naţionalităţi europene despre celelalte, dar determina şi imaginea pe care o crea Europa despre lumea noneuropeană”[6].

Impresiile, notele de călătorie pe care le datorăm călătorilor străini, cu ştiinţă de carte şi, evident, cu posibilitatea comparării realităţilor româneşti cu cele europene constituie o mină de aur pentru istoria românilor şi ele se referă cu prioritate, la descrieri geopolitice şi economice, la modul de viaţă şi mentalităţi, la probleme religioase, organizarea statală. Îi interesează în mod deosebit, biserica catolică din ţările româneşti şi relaţiile acesteia cu cea ortodoxă, mănăstirile, populaţia de rit catolic sau disponibilităţile unor domnitori de a tolera sau îmbrăţişa catolicismul, păstrarea ceremonialului catolic etc. Relatările acestor călători sunt, în general, subiective, în funcţie de scopul urmărit – prozelitist – se referă în special la Transilvania, dar aproape întotdeauna se fac referiri şi la Moldova şi Ţara Românească. Latinitatea limbii şi romanitatea populaţiei româneşti este cvasi-unanim recunoscută, deşi sub diverse interpretări explicative.

Un studiu imagologic asupra cărţii în trecutul românesc presupune un gest interpretativ întreprins pe două dimensiuni: una generală, asupra imaginii ca atare despre cultură, limbă, civilizaţie, din toate provinciile româneşti, şi, alta, particular, asupra tiparului românesc şi a produsului său, cartea. Izvoarele pe care le vom opera în demersul nostru imagologic va fi delimitat strict la opiniile călătorilor străini prin ţările româneşti, cuprinse în cele zece volume îngrijite, cu acribie ştiinţifică, de Maria Holban şi colaboratorii săi, dimpreună cu pertinentele note şi comentarii.

Primul european, călător prin ţările româneşti, care vorbeşte despre „ţara ungurilor, a secuilor şi a transilvănenilor”, în care descoperă, pe lângă preoţi, şi „laici cu carte (laici literaţi)”[7] este italianul/arab de Marchia (1436) din ordinul franciscanilor, sosit pe meleagurile noastre în urmărirea şi chiar extirparea husiţilor.

Bavarezul Johann Schltberger (1381 – după 1438), scriind despre prima expediţie a regelui Sigismund împotriva turcilor din 1396, notează că „locuitorii din Moldova şi Ţara Românească păstrează credinţa creştină, ei vorbesc o limbă deosebită”, limbă pe care păgânii o numesc „flok” (?)[8].

Pe un ton pătimaş scrie Tranquillo Andronico Andreis (sfârşitul secolului XV – 1571), secretar al regelui maghiar Zapolya. Dacii şi romanii – zice el, „s-au contopit ca într-un singur trup şi acum îşi zic romani, dar nu au nimic roman în afară de limbă şi chiar aceasta este grozav de stricată şi este amestecată cu multe graiuri barbare”[9].

Mai obiectiv se dovedeşte a fi padovanul Francesco della Valle, călător, între 1532-1534, în Ţara Românească şi Transilvania, care notează: „Locuitorii trăiesc după legea ortodoxă […]. Limba lor e puţin deosebită de limba noastră italiană; ei îşi zic în limba lor romani, spunând că au venit din vremuri străvechi, de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară; şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească în limba lor valahă, ei spun în felul acesta: ştii româneşte, adică ştii să vorbeşti limba română, din cauză că limba lor s-a stricat”[10]. El însuşi mărturiseşte că înţelegea limba, deşi castelanul „nu se ferea de mine, oriunde ar fi fost încredinţat că nu înţelegem limba lui, aşa cum mă prefăceam”.[11]

Castelanul de Lodz şi magistru al Curţii lui Sigismund II August, Petre Opalinski (? – 1551), în trecere prin Moldova, în 1532, pentru încheierea unui tratat cu Poarta şi izolarea lui Petru Rareş, scrie regelui polon, între altele că domnitorul „a vrut ca eu să citesc scrisorile moldoveanului, dar eu n-am putut să le citesc, căci erau [cu litere] ruteneşti”[12], adică chirilice.

Despre acelaşi domnitor scrie Ivan Peresvetov (? – ?), care a stat cinci luni la curtea domnitorului. În scrierea sa, Jalba cea Mare (1537-1538), urmaşul lui Ştefan cel Mare este descris ca un mare înţelept, cunoscător al filosofiei antice, idei pe care le recomandă a fi aplicate în practica războaielor: „ Şi spune Petru, domnul Moldovei: Dacă vrei să ai înţelepciune împărătească, şi să ai cunoştinţe despre meşteşugul ostăşesc şi despre aşezămintele vieţii împărăteşti, atunci să citeşti până la sfârşit cărţile despre luarea Ţarigradului”. Deşi se pare, după unii cercetători, că aceste idei sunt puse pe seama lui Rareş, lituanul Peresvetov se lasă copleşit de înţelepciunea domnitorului român care se mândrea cu credinţa grecilor, constatând, în cele cinci luni cât a stat la Suceava, la curtea voievodală, că „am văzut marea lui înţelepciune şi acele cuvinte le-a spus din învăţătura înţelepciunii filosofice, pentru că, stăpâne, însuşi voevodul Petru era un filosof şi un doctor înţelept şi pe el îl slujeau mulţi oameni înţelepţi, filosofi şi doctori. Şi el, stăpâne, a citit în cărţile sale înţelepte cu doctorii şi cu filosofii săi cei înţelepţi.”[13]

Umanistul ebraizat, germanul Sebastian Münster (1489-1552), în Cosmografia din 1544 socoate că denumirea Valahia îşi are originea în numele generalului roman Flaccus căci „în sprijinul acestei opinii se invocă graiul roman care se mai păstrează până şi acum la acest neam, dar totuşi atât de corupt în întregime, încât abia este înţeles de un roman”[14]

Cavalerul burgund, Walerand de Wavrin (începutul secolului al XV-lea – după 1469), participant la luptele dintre români şi turci din 2 septembrie 1442 remarcă „tălmaciul, învăţat de fiul domnului Ţării Româneşti”[15], fiind vorba probabil, de Basarab al II-lea.

Enea Silvio Piccolomini (1405-1464), viitorul Papă Pius al II-lea (1458-1464), vorbeşte în discursurile sale, despre românii în lupta lor antiotomană, iar în Cosmografia sa (1501) descrie regiunile locuite de români, atribuind greşit originea latină a românilor, ca descendenţi din Flaccus, idee preluată apoi de alţi călători, dar şi de Ovidiu (în Epistolae ex Ponto, liber, IV, elegia IX) sau de cronicarii moldoveni: „Acest pământ [Valahia n.n.] a fost locuit odinioară de geţi, care l-au pus pe fugă ruşinoasă pe Darius, fiul lui Histaspe şi au pricinuit multe înfrângeri Traciei. În cele din urmă au fost subjugaţi şi zdrobiţi de forţele romane şi a fost dusă acolo o colonie de romani, care să-i ţănă în frâu pe daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus, după care a fost numită Flacchia. Apoi, după o lungă bucată de timp, alterându-se numele, aşa cum se întâmplă, a fost numită Valahia, şi în loc de flaccuri, [locuitori] au fost numiţi valahi. Acest popor până acum are un grai roman, deşi schimbat în mare parte şi abia putând fi înţeles de un om din Italia.”[16]

Celebrul umanist italian, Antonio Bonfini (1434-1503), secretar, din 1486, al lui Matei Corvin şi lector al reginei Beatrice, scrie, din însărcinarea regelui, o istorie a ungurilor, în care sunt consemnate şi evenimentele din Dacia şi mai ales îndârjirea cu care apăra limba: „Deşi năvălirile barbare de tot felul s-au revărsat asupra provinciei Dacia şi asupra poporului roman şi asupra regiunii geţilor, împreună cu Panonia, totuşi s-a văzut că n-au putut fi răpuse coloniile şi legiunile romane care se dezvoltaseră de curând. Înecate sub valul de barbari, ele totuşi mai exaltă limba română şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii (sublinierea noastră, n.n.). Căci cine nu s-ar minuna – dacă ar sta să socotească desele puhoaie ale sarmaţilor şi goţilor, şi de asemenea ale hunilor, vandalilor şi gepizilor şi incursiunile germanilor şi longobarzilor – că s-au mai păstrat încă până acum la daci şi geţi rămăşiţele limbii romane?”[17] Bonfini remarcă filonul puternic al romanităţii românilor de pe ambele maluri ale Dunării, deşi trăiau între alte neamuri: „Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturiseşte până în vreme de acum limba lor, care, deşi se află în mijlocul unor neamuri barbare atât de felurite, nu a putut fi răpusă. Ei au locuit de partea cealaltă a Dunării pe care odinioară o populau dacii şi geţii, căci partea de dincoace au ocupat-o apoi bulgarii care au venit din Sarmaţia”[18].

De altfel, înaintea sa, Nicolaus Olahus (1493-1568), din viţa Drăculeştilor şi nepot de soră a lui Ioan Corvin de Hunedoara, crescut sub influenţa umanismului laicizat, scrie în Hungaria (1536-1537), capitolele XII (Despre Dacia), XII (Despre Moldova) şi XIV (Despre Transilvania) că „moldovenii se folosesc de aceeaşi limbă, acelaşi rit şi aceeaşi religie ca şi cei din Ţara Românească”, iar graiul lor şi al celorlalţi români a fost odinioară cel roman ca fiind colonii ale românilor”; şi românii din Transilvania „după cum este tradiţia, sunt nişte colonii ale romanilor. Dovada acestui lucru este faptul că au multe puncte comune cu vorbirea romană”.[19]

De altfel, conştiinţa originii latine a limbii şi poporului român în spaţiul matrice, remarcată de umaniştii sau de călătorii străini[20], a constituit un fapt de nobleţe şi mândrie a acestor locuitori. Chiar înainte de consemnarea în scris a acestei origini, dacii şi urmaşii lor au sesizat legătura între etnogeneza proprie şi istoria celebră a Romei, dovada elocventă constituind-o existenţa şi persistenţa unor evenimente istorice a „bădicăi Traian” în baladele şi colindele româneşti[21].

Din secolul al XVI-lea, afirmă Mircea Eliade, „tema centrală a istoriografiei române a fost şi principalul motiv al orgoliului naţional: descendenţa latină. Roma şi ideea latinităţii ocupă primul loc în formare a culturii româneşti[22]. Şi dacă acest „orgoliu naţional” este sesizat şi de călătorii străini, faptul este cu atât mai demn de remarcat şi onorant.

Primul care foloseşte termenul „romani” pentru locuitorii Daciei şi pe bizantinii „Romei” este Constantin VII Porfirogenetul (912-959), urmat, apoi, de alţi cărturari: Katakalon Kekaumenos, persanul Gardizi, anonimul prezbiter din Dioclea din Muntenegru, Ioan Kynmanos, secretarul lui Manuel Comnenul.[23]

Prima atestare documentară a legăturii dintre vlahi/valahi şi romani o găsim în corespondenţa dintre Papa Inocenţiu al III-lea şi Ioniţă Asan, conducătorul Imperiului vlaho-bulgar: „Am auzit şi noi [Papa, n.n.] că din nobila viţă a Romei îşi trag originea strămoşii tăi şi că de la ei ai moştenit nobleţea sângelui”, iar împăratul Asan, în răspunsul său din 27 noiembrie 1202, se referă şi el la „amintirea sângelui şi a patriei noastre din care coborâm”[24]

Umaniştii italieni: Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea), Nicolaus Machinensis (trimisul Papei, la 1463), Antonio Bonfini Buonacorsi etc. menţionează şi impun în conştiinţa europeană latinitatea românilor. Astfel, Brocciolini scrie, în „Disceptationes convivialis” (1451) despre latinitatea limbii şi continuitatea elementului romanic în Dacia Traiană. Flavio Biondo, într-un discurs adresat regelui Alfons de Aragon (1453), confirmă latinitatea şi faptul că românii din vremea sa erau conştienţi şi mândri de originea lor romană (valahii „arată originea lor prin limba cu care se mândresc ca de o podoabă şi pe care o proclamă romană”). Piccolomini, informat de Nicolas de Modrusse,  care cunoscuse la curtea lui Matei Corvin pe umanistul Ioan Vitez şi Vlad Ţepeş, răspândeşte ideea originii noastre romane[25].

Anton Verancsics (Veranţio, 1504-1543) este autorul lucrării Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, apărută după 1549, care impresionează, pentru acea epocă, prin detaliile descrierii acestor provincii: „Poporul care locuieşte aceste pământuri în vremea noastră este acel al valahilor care îşi trage originea de la romani, deşi cu un nume mult schimbat[26]. Autentic erudit, Verancsics aduce argumente logice în susţinerea ideii sale: „Însă pentru ca să se lămurească această îndoială prin argumente mai sigure şi să se arate hotărât că valahii îşi trag originea de la romani, voi aduce două argumente, iar judecata va fi a cititorilor şi anume a acelora care cunosc mai multe limbi. Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: „Oare ştiu româneşte?”, sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă dacă este român. Totuşi, ei mai rostesc şi multe cuvinte pe ungureşte şi pe limba slavă, dar aceasta din cauza diverselor schimbări ale ţării lor”[27].

Prin „descrierea” celor trei provincii româneşti, Verancsics întreprinde şi un studiu comparativ „arătând în ce legătură stau între ele [cele trei provincii româneşti, n.n.], ce obiceiuri au oamenii, ce reguli, ce oraşe, ce râuri şi altele de acelaşi fel”, ajungând la concluzia, tristă, dar reală, că „oraşe nu sunt deloc în acele ţări şi nici o civilizaţie orăşenească”; în schimb, „limba e aceeaşi pentru amândouă popoarele, ca şi credinţa creştină de rit ortodox”.[28] Operând distincţie între secui şi unguri „aproape în toate obiceiurile, legile şi felul lor de a trăi afară de religie, şi nu se aseamănă nicidecum nici ca limbă când vorbesc după chipul strămoşilor”, Anton Verancsics aduce în discuţie o scriere primară, răbojul, atribuită de B.P. Hasdeu şi de Theodor Burada, doar românilor: „În loc de litere, sapă în chip de răboj un fel de semne pe beţe cu patru muchii şi trag crestături de la dreapta la stânga, ca evreii, egiptenii şi turcii; dintre care una sau cel mult două, la care se adaugă unele puncte, înfăţişează mai multe înţelesuri decât ar fi după numărul semnelor. La băştinaşi e îndeobşte cunoscut că hunii s-au folosit de ele”[29]

Pertinent şi obiectiv în privinţa istoriei românilor (pe Vlad Ţepeş îl numeşte „prea viteazul lor principe Dragula”[30]), autorul interpretează critic, izvoarele, luând atitudine împotriva celor care confundau pe geţi cu goţii (Strabon, Plinius), şi considerau regatul lui Burebista divizat: „Au împărţit statul în două şi unii s-au numit daci, alţii geţi, şi unul şi celălalt neam de oameni [fiind] socotit odinioară ca neam de robi. Iar geţii erau negreşit aceia care, acum [ca] moldoveni se întind cu Istrul în răsărit până la Pontul Euxin. Iar davii, apoi dacii, azi se numesc transilvăneni şi munteni, dintre care aceştia ajung la miazăzi până la Istru, iar aceia se îndreaptă către apus spre Ungaria şi se întind până la Tisa, care era odinioară marginea întărită a Daciei[…]. Dar, în veacul nostru li s-a dat acelora alt nume, căci aproape toţi apusenii numesc pe moldoveni dani şi pe munteni draguli, măcar că nici românii înşişi nu folosesc [aceste nume], căci ei îşi zic romani şi nici vecinilor nu le sunt destul de cunoscute, ci numai doar din auzite, şi nu tuturor, ci doar acelora care se îndeletnicesc cu literele”[31]. Între umaniştii apuseni, Enea Silvio Piccolomini este primul care confundă dacii cu danii.

Secretar al Cancelariei regelui Maximilian de Habsburg, trimis în Moldova în 1562 spre a-l înlocui pe Ioan Belcius, (care l-a ponegrit pe un alt trimis, Schreiber, adversar al lui Despot-Vodă), Martin Literatul (? – după 1563) încearcă reconstruirea acestui caz. Schreiber înmânase lui Despot scrisoarea baronului Ungrad Hans, prin care propune tălmăcirea şi tipărirea textelor religioase în limbile popoarelor. Martin Literatul scrie împăratului că Ioan Belcius a „trecut sub tăcere propunerea făcută de Schreiber de a se executa tălmăciri în limba moldovenească, menţionându-se decât tipăriturile de texte”[32], contestându-i-se acestuia orice rol cultural editorial.

Într-o scriere de propagandă pentru Vatican despre Transilvania, Giovan Andrea Gromo (1518 – după 1567) este nevoit să admită în faţa unor realităţi istorice incontestabile, că „a treia naţiune [din Transilvania, n.n.] este a românilor, care e răspândită în toate părţile acestui stat. Limba lor este alta şi deosebită de cea maghiară. Dar cum ei susţin că se trag dintr-o colonie romană, care a fost adusă mai întâi de Tiberiu [confuzie cu Traian, n.n.] contra regelui Decebal, apoi lăsată de împăratul Hadrian ca pază a acestei provincii, ei folosesc şi astăzi încă o limbă asemănătoare cu limba veche a romanilor, dar barbară, după cum folosesc şi obiceiurile şi portul lor […]. Religia lor este cea ortodoxă, practicată şi în Ţara Românească, patria lor firească”[33]).

Ecleziastul Giovani Francesco Commendone (1523-1584), sosit în Valahia, în 1574, cu misiuni procatolice, lasă şi el mărturie despre originea romană a Moesiei, ale lexicului limbii române („care au primit cele mai multe cuvinte ale limbii latine în vorbirea lor care este slavă”), despre ţinuturi stăpânite în vechime de „misii, dacii şi roxolanii iar acum moldovenii sau valahii, care se închină lui Hristos, după ritul ortodox şi recunosc pe patriarhul Constantinopolitan drept capul religiei lor”[34].

Constatări şi afirmaţii relativ asemănătoare găsim şi în [Descrierea Moldovei] din 1564 a lui Antonio Maria Graziani (1537-1611). Valahia, locuită de daci şi geţi, foloseşte o limbă „prea deosebită de cea latină” adusă de colonii romani, dar care, stricându-se „cu trecerea vremii şi din amestecul cu barbarii, ei rostesc cuvinte latine aşa fel, fie schimbând literele, fie cu acelaşi sunet, dar mai aspru, încât acestea nu sunt înţelese de ai noştri decât punând sârguinţă şi luare aminte, dar îndată ce se deprind puţin, urmăresc uşor limba în întregime. Păstrează cu multă însufleţire ritul credinţei creştine aşa cum l-au primit de la greci „[35].

În acelaşi fel comentează şi Pierre Lascalopier (după 1550 – după 1597), călător prin Ţara Românească şi Transilvania în 1574: „Locuitorii acestei ţări se socotesc drept urmaşi adevăraţi ai romanilor şi-şi numesc limba lor «românească», adică română; limba lor este pe jumătate italiană şi pe jumătate latină, amestecată cu greacă şi cu fel de păsărească”[36]. De asemenea, Giulio Mancineli (1537-1618), autor de lucrări religioase şi de asceză mistică, are aceleaşi constatări despre limba vorbită în Moldova şi Ţara Românească: „aproape toţi vorbeau limba latină, iar limba ţării [Moldovei] şi a Valahiei este pe jumătate latină şi vulgară, corcită cu unele cuvinte greceşti, aduse de călugări, de negustori şi de principi”.[37]

Trimis în Transilvania de către Papă spre a trata înfiinţarea unui seminar iezuit la Cluj pentru a pregăti preoţii pentru toate cele trei provincii româneşti şi, în ultimă instanţă, pentru reinstaurarea catolicismului, Antonio Possevino (1533-1611) scrie volumul Transilvania, finalizat în decembrie 1583 şi trimis Vaticanului. Descrierea Transilvaniei este conformă misiunii încredinţate, autorul ei insistând asupra religiei românilor transilvăneni, religie considerată de trimisul Papei schismatică, iar preoţii ortodocşi sunt cei care comit multe erori: „Cât despre români, cum ei nu au vreun ţinut anume al lor, ci trăiesc amestecaţi printre unguri şi saşi, ei atârnă în orice privinţă, afară de religie, de aceia în a căror jurisdicţie locuiesc. Acest fel de oameni, deşi sunt umili în ceea ce priveşte traiul, îmbrăcămintea şi locuinţele […] au totuşi câţiva nobili printre ei, dar nu cu atâta vază cum sunt [nobilii] unguri, şi, deşi câteodată se arată mai viteji la război decât ungurii, sunt totuşi socotiţi mai prejos când sunt răsplătiţi de principe”[38]. Dacă din punct de vedere comportamentul, descrierea românilor transilvăneni este, într-o oarecare măsură, obiectivă, în privinţa practicării ortodoxiei iezuitul-călător îşi dovedeşte cu asupră de măsură, complexul de superioritate confesională prin construirea unei imagini subiective despre ortodoxie, asimilând-o semibarbariei: „Şi cu toate acestea este uimitor cât au fost de îndărătnici până acum împreună cu cei din Ţara Românească şi Moldova în schisma lor şi în ritul lor grecesc. Aceştia au un mitropolit[39], care îşi are reşedinţa la Alba Iulia şi care a întemeiat aproape toate bisericile lor pe care le au acum în cuprinsul Transilvaniei. Principele îl întăreşte în această demnitate; trebuie doar să aducă scrisoare de la orice patriarh sau episcop, prin care să se facă dovada că este episcop. Un alt episcop al lor se află în ţinutul Dejului [Episcopia Vadului, condusă de episcopul Spiridon, 1576-1599]. Al treilea este la Şimlău. Ei slujesc liturghia în limba rasciană sau sârbă [slavonă, n.n.], în care spun că a tradus-o Sfântul Ieronim [traducătorul Bibliei în latină, cca. 331-420, n.n.]. Şi preoţii lor care se numesc popi, aşa cum se obişnuieşte în Rusia şi Moscovia, nu înţeleg nici măcar ceea ce citesc, deoarece de cum au abia cunoştinţa buchelor sunt ridicaţi la preoţie. Ceremoniile şi cuvintele liturghiei sunt aproape aceleaşi ca la catolici. Păzesc foarte mult posturile şi sărbătorile. Dacă totuşi vreun nobil, sub a cărui jurisdicţie se află ei, vrea să-i silească la erezia sa, şi ei fac plângere la principe (cum se obişnuiesc), principele nu poate să folosească altă pedeapsă decât în cuvinte [de dojană] şi în mustrări, căci orice fel de sectă este liberă după cum am spus. Aşadar, pricinile duhovniceşti ale românilor sunt îndeobşte hotărâte de episcopii lor; de altfel, ei împărtăşesc multe din acele erori pe care le urmează alţi schismatici şi care sunt cuprinse mai pe larg în comentariul pe care l-am trimis din Moscovia Sanctităţii Voastre”[40]. Am lăsat să curgă această amplă relatare tendenţioasă despre ortodoxie şi slujitorii ei, întrucât, implicit, este adusă în discuţie limba şi cărţile de cult pe care le folosesc preoţii români din Transilvania, remarcând, totuşi, similitudini între ceremonialul religios, precum şi textul Liturghiei, la catolici, ca şi la ortodocşi.

Capitolul IX al lucrării sale, intitulat „În ce fel şi pe ce căi ar putea Societatea lui Iisus să ajute Transilvania şi, prin mijlocirea ei, Moldova, Ţara Românească şi Ungaria”, Antonio Possevino cuprinde şi mijlocul de convertire la catolicism nu numai a românilor transilvăneni trăitori printre catolici, ci şi a locuitorilor celorlalte două provincii (deşi în Ţara Românească şi Moldova nu călătoreşte): anume prin biserică şi carte: „Deocamdată ar fi un act de mare prevedere şi caritate dacă am sustrage pe câţiva români de sub influenţa părinţilor lor , fie sub cuvântul de a-i da în serviciu, ceea ce ar putea face câţiva laici buni, ca să nu dea de bănuit, fie în alt fel”[41]. Transformându-i într-o primă etapă în laici, ecleziastul italian are convingerea că aceştia „se vor putea dedica convertirii părinţilor şi a cunoscuţilor lor”, admiţând, totuşi, că se pot ivi „alte două chestiuni: una cu privire la ritul lor, cealaltă la cărţile trebuitoare în acea limbă; pentru cărţi suntem în aşteptarea acelor tipărite în limba sârbească, pe care sanctitatea Voastră le-a făgăduit pentru a vedea cum vor reuşi”[42]. „Procedând cu rânduială” pentru reuşita misiunii prozelite, Antonio Possevino dă speranţă Papei astfel încât „să putem începe de acum înainte să punem piciorul cu oarecare succes în alte părţi [Ţara Românească şi Moldova, n.n.]., trimeţând cărţi bune prin ragusanii din Oradea şi Timiş […], de a introduce religia catolică în Moldova şi Ţara Românească, la principii acelor provincii”[43].

Trimisul Papei spera, astfel, în sprijinul domnitorilor Petre Şchiopul şi Petru Cercel, convertiţi sau simpatizanţi ai catolicismului. Possevino subliniază importanţa majoră, decisivă a tiparului în vehicularea ideilor procatolice: „este nevoie apoi de tipar […] Cu acestea va putea fi propovăduit binele mai uşor”[44]. Recomandă regelui să cumpere de urgenţă „literele [care] se aflau la Cluj în mâinile unei văduve” (văduva renumitului tipograf Gaşpar Heltai). Însoţitorul lui Possevino, un iezuit rămas necunoscut, afirmă că aceasta a lăsat acolo „o carte religioasă – măcar că în acest capitol era doar un singur catolic – dar pentru ca prin această carte să fie ajutaţi ceilalţi, care se abătuseră încă de mai înainte de la credinţa adevărată”. [45]

Trimis tot în scopuri prozelitiste, Franco Sivori (? 1560-1589) întocmeşte un memoriu despre Ţara Românească, în care îl elogiază pe acelaşi Petru Cercel, cunoscător a mai multor limbi străine, stimulat în intenţia sa de catolicizare a ţării. Cât despre locuitori, „sunt oameni foarte atenţi la lucruri mărunte cred: în visuri şi în prevestiri; nu se îngrijesc prea mult de conştiinţa lor, deoarece trăiesc mai curând după legea firii decât după religie. Şi ca oameni sunt lipsiţi de ştiinţă de carte şi care n-au cine să-i înveţe cum trebuie să trăiască creştineşte”. Preoţii sunt „oameni cu prea puţină carte, care îşi păstrează ritul lor mai mult prin tradiţie decât prin carte”. Cu toate acestea românii „sunt un neam care învaţă repede orice limbă şi se găsesc mulţi dintre ei care vorbesc patru sau cinci limbi”, iar la Petru Cercel semnalează „minunata inteligenţă”, „care vorbea minunat şi scria limba latină, italiana, franceza, greaca, turca, sârba, polona şi româna”[46]

Imaginea de barbarie atribuită Orientului, pe care încearcă s-o introducă în lumea occidentală Franco Sivori, are ca obiect însăşi limba română. „Limba lor este ca şi aceea din Moldova, ţara vecină. Este un amestec în parte de latinească, în parte de italiană, în parte de greacă şi în parte de slavonă, totul împreună făcând o limbă barbară. Ei scriu cu litere sârbeşti, adică slavone şi actele cele mai importante le scriu în limba sârbească, aşa cum le scriem noi în limba latină”.[47]

„Barbaria” în viziunea lui Sivori este contrazisă de însăşi consemnarea sa despre existenţa unor mănăstiri de prestigiu, instituţie care se constituie într-o dovadă a nivelului spiritualităţii unui popor: „Au multe mănăstiri foarte frumoase, de călugări din ordinul Sfântului Vasile, cu venituri din moşii şi mori. Între altele, este o mănăstire numită Argeş, împodobită cu marmură frumoasă şi de o mândră arhitectură, care poate fi asemuită cu frumoasele mănăstiri din Italia. Au, de asemenea, multe biserici îngrijite de preoţii lor”[48].

Pentru pregătirea viitoarelor elite româneşti sub influenţa catolicismului şi renunţarea la „ritul grecesc”, călătorul autor nu numai constată, ci face şi o propunere: „ţinerea tinerilor boieri la Roma şi trimiterea şi a altora”; astfel pot fi folosiţi cu eficienţă la „păstrarea în credinţă şi în statornicie faţă de alteţa sa, a părinţilor lor, căci ştiind ei că fii lor sunt în mâna sa în Italia, acest lucru ar fi fost o frână de orice năzuinţă de schimbare; aceasta o spun din cauza firii nestatornice şi schimbătoare a românilor”.[49] De altfel, se observă, mai ales la domnitorii boieri din Ţara Românească, o anumită tendinţă (dacă nu chiar un program cultural) de a-şi trimite fiii în Occidentul catolic, unde cultura şi civilizaţia le erau benefice.

Călugărul franciscan Jeronim Arsengo (? – 1610), călător şi el prin ţările româneşti spre a observa evoluţia catolicizării locuitorilor noştri, scrie o Vizitaţie apostolică (1581), care cuprinde însemnări şi consemnări de „cele auzite de la câţiva negustori catolici despre starea catolicilor din Banat şi Ţara Românească”. Nefiind un simpatizant al ţării, evident că observaţiile sale trebuie reţinute cu multă precauţie, el însuşi recunoscând că „mai spuneau” unii negustori catolici că „mergând dincolo de Dunăre, în Transilvania, ei găsesc în Ţara Românească mulţi luterani de naţiune germană care întotdeauna încearcă să discute asupra credinţei şi oferă în dar cărţi ale credinţei lor perverse”.[50]

Orgoliul etnic şi mândria descendenţei romane a românilor o constată şi veneţianul Georgio Tomasi (? – după 1621), secretarul personal al principelui transilvan Sigismund Báthory. Deşi raportul său se referă la descrierea Transilvaniei, Tomasi observă şi realităţile lingvistice şi religioase ale locuitorilor din Ţara Românească şi Moldova, a căror credinţă este „greacă, schismatică”. Limba pe care o vorbesc românii din Ţara Românească („unde locuiesc puţini oameni de alt neam”) este un melange dintre „latina şi italiana coruptă, semn adevărat că aici au fost colonii ale românilor”.[51] Aceeaşi locuitori „socotesc de acasă numele de valah, nevoind să fie numiţi cu alt cuvânt «romanischi» şi mândrindu-se că se trag din romani”. Între etnic şi religie există o relaţie indestructibilă: „În religie s-au purtat cu atâta statornicie, încât n-au îngăduit niciodată să pătrundă în ea vreo erezie şi nici n-au lăsat ca alţii decât creştinii să fie domnii lor, cu toate că deseori sultanul încercase să aşeze aici cârmuirea paşalelor sale”.[52]

Într-un raport privind iezuiţii din Transilvania, expediat, la 10 martie 1585, lui Girolomo Piatti, Ferranti Capeci (1549-1587) descrie o procesiunea catolică la Oradea, unde „au venit şi unii din părţile de sub turci, aducând cu ei un tinerel şchiop în vârsta fragedă, rugându-se de noi să-l sfinţim pe acel copil. El nu cunoaşte literele, dar era de o mare neînfricare şi le ţinea piept ereticilor şi, de aceea, după părerea comună şi a noastră şi a ereticilor, era socotit ca un nou Daniel. Şi nu mă îndoiesc deloc că, fără a cunoaşte literele, putea realiza mai mult decât mulţi literaţi fără însufleţire”.[53]

În călătoria sa prin Transilvania şi Ţara Românească din 1585, în drum spre Constantinopol, Jacques Bongars (1554-1612) constată că românii folosesc în actele publice şi religioase alfabetul şi limba sârbească [slavonă]. Transilvănenii îi numesc «block» şi «blocksland». Credem că este acelaşi lucru ca «welschen» sau «wallen»; alţii spun ai lui Flacus despre care vorbeşte Ovidiu din Pont”[54].

Francesco Pastis din Candia (? – după nov. 1596), călugăr franciscan, „gardian” superior al mănăstirii conventuarilor franciscani din Târgovişte timp de şapte ani, oferă informaţii preţioase Papei Clement al VIII-lea despre felul de viaţă şi despre obiceiurile din Ţara Românească şi Moldova: „Şi în primul rând, locuitorii lor trăiesc şi observă ritul grecesc şi sunt supuşi bisericii orientale, adică Patriarhului de la Constantinopol. Dar slujesc în biserici în limba slavonă, iar cititul şi scrisul se face aproape pretutindeni tot în limba slavonă. Limba lor cea veche  era latina, dar acum au corupt-o atât de mult, încât abia se distinge câte un cuvânt; aduce totuşi cu limba latină”.[55]

Tot despre originea limbii şi religia românilor notează Szanto Arator în „Despre Transilvania” (1600): „Românii au fost odinioară colonii de ale românilor care vorbesc o limbă italiană săracă, sunt oameni aspri şi rustici”, care îşi păstrează religia („nu au putut niciodată fi abătuţi de la credinţa lor schismatică, nici de eretici, nici de catolici”)[56].

O imagine strălucită, oarecum exagerată, despre Petru Şchiopu, ne parvine de la mitropolitul Ieroteu, însoţitorul Patriarhului de Constantinopol, Ieremia al II-lea, în călătoria acestuia prin Ţara Românească şi Moldova din 1588. Domnitorul moldovean era, în viziunea acestuia şi în ton cu cronicarii moldoveni, „om dulce la cuvânt, sever la purtări, îndemânatec la fapte. Ştia limba turcească, cea grecească şi cea românească […] şi nu numai aceste daruri le avea, dar era şi foarte încercat la orice meşteşug şi la litere, şi-i plăcea de oameni învăţaţi, şi-i întreba în tot chipul despre astronomie, despre zodii şi alte lucruri supţiri”[57]).

În raportul din 1603 despre Descrierea luptei de la Braşov, ragusanul Aloisio Radibrat (1570-1610) aminteşte de „moara de hârtie a cetăţii”[58].

Teologul şi cosmograful calabrez Gion Lorenzo d’Anania, scrie Sistemul universal al lumii sau Cosmografia (Neapole, 1573), ediţia a II-a din 1582 fiind adnotată de Torquato Tasso. În „sistemul universal al lumii” găseşte loc şi pentru Valahia, nume care cuprinde Ţara Românească şi Moldova, despre obiceiurile şi religia locuitorilor valahi, asemănătoare cu religia ortodoxă a grecilor „dar care nu oficiază slujbele bisericeşti pe greceşte, cum se face în toată Grecia, ci se folosesc de limba sârbească, aşa cum se slujesc şi de slovele lor. Din firea lor sunt foarte nestatornici şi dispreţuitori ai limbii care dovedeşte originea lor, ea fiind pe jumătate latină, folosind şi limba slavonă, care e oarecum comună în toate părţile acestea”[59].

Giovanni Botero (1533 sau 1540-1617), fost iezuit, apoi membru activ al Congregaţiei de Propaganda Fide, intercalează o Descriere a Transilvaniei în lucrarea sa Le relationi universali (Benese, 1596). Ca şi alţi erudiţi occidentali, el observă just că sub numele de Dacia sunt cuprinse toate cele trei provincii româneşti, care, „după limbă dovedesc că se trag din romani, pentru că păstrează limba latină, dar mai coruptă ca noi italienii […]. Pentru cultul divin folosesc limba slavonă, care, pentru slavi, e ca şi toscana pentru italieni”[60]. În Moldova înregistrează 150 case şi multe târguri şi sate, locuite şi de unguri şi saşi, care „şi unii şi alţii sunt la fel de lipsiţi de carte şi învăţătură religioasă. Băştinaşii folosesc limba ruteană [slavona, n.n.] şi ritul ortodox”[61].

Geograful, cartograful şi astronomul Giovanni Antonio Magini (1577-1617), colaboratorul lui Kepler, trecător pe meleagurile noastre între 1593-1594, face referiri la români în lucrarea sa fundamentală; Geografia sau descrierea universală a pământului (Veneţia, 1596). După pierderea Daciei, „cu trecerea timpului şi a vicisitudinilor lucrurilor, locuitorii romani au decăzut şi şi-au alterat limba lor bine şlefuită, drept care nu au mai fost numiţi romani, deşi acest nume se mai păstrează, ci valahi”[62]. Contestând etimologia Flaccus → Valahia, asimilând pe Venus cu Sfânta Vineri, vorbind despre scrierea  pe răboj a secuilor (diferiţi de unguri), Magini vorbeşte şi despre religia şi unele obiceiuri păgâne ale băştinaşilor: „Religia lor este cea greacă, schismatică […]. Pe deasupra ei mai au multe lucruri în comun cu păgâni, cum sunt eresurile, ghicitul, descântecele, jurămintele pe Jupiter şi pe Venus, pe care o numesc Sfânta”[63].

Misionarul catolic Andrei Bogoslavič (? – după 1649), venit în Ţara Românească în anii 1611-1616 şi apoi în 1624, iar în Moldova, după 1616, scrie o Relaţie despre Ţara Românească (1623), în care găseşte o explicaţie naivă a lipsei de aderenţă a locuitorilor acestei ţări la catolicism: „În vremurile trecute – după cum ni s-a relatat de persoane foarte bătrâne, care sunt pe lume de 120 de ani (!) – catolicii noştri aveau multe locaşuri şi biserici, ca în oraşul numit Bucureşti şi la Craiova şi la Argeş; dar din cauza marei uri pe care o nutreau schismaticii şi [lumea] ortodoxă în acele vremuri mai mult ca acum, împotriva catolicilor şi din cauza războaielor necontenite, călugării s-au retras în Ungaria şi Polonia. Astfel, cu trecerea vremii, schismaticii au luat în stăpânire acele biserici şi, golindu-le de toate bunurile, până şi de clopote, le-au lăsat cu totul în paragină, iar catolicii din acea vreme neavând preot, au urmat schisma greacă”.[64]

Scriitorul maghiar David Frölich (1595-1648), cunoscut în epocă, menţionează, în capitolul X al lucrării sale Despre Transilvania (1629-1639) existenţa unor tipografii şi concurenţa uneori neloială, între acestea. La Sibiu, de pildă, „bisericile şi unele porţi poartă inscripţii romane. Tipografia acestui oraş a fost pângărită în chip ruşinos mai anii trecuţi de Marcus Pistorius [tipograf sibian, între 1629-1657, n.n.), gură rea şi suflet negru, care şi-a tipărit nepedepsit câteva cărţi în ea”[65]. La Cluj, „la poarta cetăţii se poate vedea o inscripţie a lui Traian. Aici se afla tipografia fotinienilor (?)”, iar la Alba Iulia, în locuinţele lui Báthory, „se afla mai înainte tipografia şi monetăria”.[66] Este printre singurii călători străini care este interesat, în mod deosebit, de existenţa şi funcţionarea tipografiilor.

Contrar afirmaţiilor lui Giovanni Botero despre lipsa de cultură a intelectualilor români, Joan Kemény (1607-1662), militar, om politic şi memorialist, după ce vizitează Ţara Românească în ianuarie 1637, iar Moldova în 1645 şi 1648, scrie o Călătorie în Ţara Românească şi Moldova (1637). În Moldova îl remarcă pe mitropolitul Petru Movilă al Kievului, din familia domnitoare a Movileştilor: „Mitropolitul acesta era şi un bun cărturar şi tot aşa erau şi ceilalţi ierarhi de religie românească sau grecească ce se aflau cu el; n-am crezut mai înainte să se afle oameni atât de învăţaţi în rândul preoţimii. Acest mitropolit era şi foarte cinstit şi blând; el n-a cununat în biserică decât după ritul românesc”.[67] Şi boierul român din împrejurimile Dejului, Gheorghe Raţ, oştean de curte este remarcat pentru cunoaşterea „mai multor limbi şi era de lege ortodoxă”.[68]

O opinie contrară, subiectivă exprimă călugărul catolic bulgar Petru Bogdan Bakšič (1601-1674), În Călătorie în Ţara Românească (1640) îi consideră pe preoţi (evident, pe cei ortodocşi) ignoranţi, pentru că oficiază în limba slavonă: „Călugării şi preoţii români citesc şi slujesc în limba slavonă, cu slovele Sf. Ciril şi nu înţeleg nimic din ceea ce citesc; sunt foarte puţini acei care înţeleg ce citesc. Limba românească este un amestec de diferite limbi, dintre care cele mai însemnate sunt italiana şi slavona; ei vorbesc şi prind diferite vorbe din aceste limbi şi stropesc cuvintele; totuşi şi-au făcut o limbă a lor”.[69] Pe drumurile publice observă „cruci mari de piatră şi de lemn, cioplite frumos şi scrise de sus până jos”, iar „cărţile lor sunt tipărite în diferite locuri, ca la Moscova [?], la Veneţia şi în Transilvania, şi chiar domnul acesta a tipărit câteva cărţi. Tiparul veneţian e cel mai preţuit de ei”.[70] „Domnul acesta” este Matei Basarab, care avea tipografie domnească la Câmpulung şi la Mănăstirea Govora, mutată, între 1642-1643, la Mănăstirea Dealul şi apoi la Târgovişte, în 1648. Sub domnia sa s-au tipărit 18 cărţi.

Un an mai târziu, Bakšič scrie o Dare de seamă despre Moldova, în care vehiculează aceleaşi idei: călugării şi preoţii slujesc în slavoneşte după „cărţi tipărite în Ţara Moscovită şi la Veneţia”.[71] Atât preoţii, dar şi episcopii „sunt atât de ignoranţi, încât puţini din ei – dacă nu nici unul – pot să înţeleagă ceea ce citesc, deoarece citesc în limbă sârbească, pe care nu o cunosc şi astfel nu înţeleg nimic nici ei, nici aceea care îi aud în biserică. Spun aceasta despre aceia care nu ştiu altceva decât buchele slavone, dar nu cunosc limba, căci în preajma domnului se găsesc şi unii care ştiu câte ceva, fiind greci; dar cât priveşte pe cei din ţară, aceştia sunt, aşa cum am arătat mai sus, dar cu toate acestea sunt foarte îndărătnici şi stăruitori în schismă”.[72]

Colaborator al editării cărţilor liturgice în limba slavonă, Bakšič observă corect, că, la români, cultura era îmbrăcată într-o haină străină, dar chiar sub această formă ea exista, se manifesta ca atare. Este totuşi nevoit să recunoască că în Moldova „sunt boieri care vorbesc foarte bine limba latină”, limba de cult a catolicismului, iar domnitorul Vasile Lupu „a făcut în Iaşi o mănăstire [Trei Ierarhi] în care a adus călugări din Rusia [Kiev] şi ţin şcoală latinească şi aproape toţi ştiu limba latină; mai mult chiar stareţul e un bun coleg, dar se ţine cu totul de legea grecească”. Misionarismul său prozelitist îl împiedică să fie obiectiv, tolerant cu ortodocşii, sperând că „totuşi, bunul Dumnezeu poate face, când va voi el, ca aceştia să cunoască adevărul, având ei cunoştinţă de cultura latină”.[73]

Într-o altă Vizitaţie în Ţara Românească (1648), călugărul bulgar descoperă cu satisfacţie ca la biserica din Câmpulung „se slujeşte în limba latină şi după ritul romano-catolic”, dar „cărţi de cântări sunt foarte puţine şi fără nici o valoare; sunt unul sau două liturghiere şi alte cărticele după care sunt îndrumaţi copiii să cânte vecernia şi utrenia împreună cu liturghia, aşa cum pot ei din obişnuinţă şi cum au învăţat de la cei mai bătrâni care mai păstrează mai departe un anume fel de a sluji de la unguri”.[74]

Epoca la care face referiri catolicul bulgar Bakšič este una de glorie în istoria cărţii şi tiparului românesc. Deşi vizitează Ţara Românească în anii 1640, 1648, 1650, 1652, iar în Moldova în 1641, aşadar în repetate rânduri, el trece cu vederea, din motive lesne de înţeles, unele realizări remarcabile: în 1640, la Govora, graţie lui Mihai Moxa, apare prima carte în limba română tipărită în Ţara Românească, Pravila; în 1642 se introduce tiparul în Moldova cu ajutorul lui Petru Movilă, tipografie condusă de Sofronie Poceaţki, rector şi al colegiului din Iaşi; în 1642, Sinodul de la Iaşi adoptă Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, cea dintâi tipăritură din Moldova; în 1643, apare Cartea românească de învăţătură a mitropolitului Varlaam adresată „către toată seminţia românească”, acelaşi mitropolit care tipăreşte în Ţara Românească Cartea care se cheamă răspunsul împotriva catehismului calvinesc; în 1646, la Iaşi apare primul cod de legi tipărit în limba română, iar în 1652 apare Îndreptarea legii (Târgovişte). Udrişte Năsturel scrie în predoslovia cărţii Imitatio Christi (1647) despre înrudirea limbii române cu cea latină, traducere din latineşte în slavonă răspândită în întreaga cultură răsăriteană de limbă slavonă şi tot el traduce din slavonă în română Viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf (1643) şi scrie predoslovia la Triodul Penticostar (1649), în care se găsesc citate din clasicii greci şi romani şi care înlătură, cu argumente, ideea preconcepută a ignoranţei românului; la Bălgrad, graţie mitropolitului Simion Ştefan, apare prima traducere integrală a Noului Testament (1648) şi exemplele ar putea continua.

Mai obiectiv se dovedeşte boierul moscovit A.L.Ordin-Naşciokin (1605-1681), care, „în solie tainică” la Vasile Lupu, la 17 noiembrie 1642, observă tipărirea Cazaniei lui Varlaam, despre care a raportat la Moscova: „învăţ câte puţin să vorbesc moldoveneşte”, cerând schimb internaţional de cărţi de la Moscova la Iaşi şi invers, pentru informarea şi documentarea domnitorului, a boierilor şi a tipografilor cărturari.[75]

O misiune cu totul aparte, de a găsi sprijin material şi moral în Ţara Românească şi Moldova pentru creştinii din Damasc, Alep şi din alte localităţi arabe creştine, persecutate de turci, întreprinde binecunoscutul Paul de Alep (1637-1667), însoţit de patriarhul Macarie. Despre Vasile Lupu are numai cuvinte elogioase; îi remarcă vasta cultură şi agerimea minţii, „învăţătura sa culeasă din cărţi vechi şi noi şi turceşti”.[76] Exagerările („iscusinţa sa în discuţie nu ar putea fi întrunite de nici o minte omenească”) sunt motivate şi explicate de bunăvoinţa cultului domnitor moldav de a tipări „multe cărţi bisericeşti de învăţătură”, cum e Cartea românească de învăţătură (Iaşi, 1646), precum „şi comentarii în limba română pentru că altădată supuşii citeau sârbeşte”, asemenea bulgarilor, sârbilor, cazacilor, moscoviţilor. Pentru că enoriaşii nu înţelegeau limba oficială în biserică cum remarca şi Bakšič, iar „limba populară din Moldova şi Ţara Românească este limba română”, Vasile Lupu „de aceea el a clădit pentru ei lângă mănăstirea sa un colegiu [teologic, în 1640] mare, din piatră, şi a pus să se tipărească pentru ei cărţi în limba lor”.[77]

În capitolul al XIII-lea, Paul de Alep comentează Psalmii şi Cartea Oracolelor: „o mare şi foarte preţioasă carte din colecţia împărătească a Sfintei Sofii se află în stăpânirea d-lui Constantin Cantacuzino, postelnicul răposatului Matei [Basarab], domn al Ţării Româneşti era o carte a psalmilor profetului David, pe care Sf. Nicetas, mitropolitul Siriei, le adunase cu mare osteneală din toate scrierile sfinţilor doctori ai bisericii, extrăgând tâlcuirea dată de fiecare din ei şi strângând totul într-un volum mare în greceşte de 300 de pagini in folio, de formatul cel mai mare”.[78] Ca un autentic bibliofil, Paul de Alep consultase şi alţi specialişti în domeniu (pe Paisie din Chios, care consultase şi biblioteca Papei), ajungând la concluzia onorantă, pentru că această carte, care reuneşte comentarii asupra Psalmilor lui David „este deci unică în lume, după cum mi s-a spus de mulţi”[79], motiv pentru care stăruie şi reuşeşte să împrumute „la locuinţa noastră” această „carte nepreţuită”. În urma cercetărilor lui Corneliu Dima-Drăgan[80], este vorba despre manuscrisul „Expunerea Psalmilor profetului David” de Sf. Niceta de Remesiana, manuscris grec, unic într-adevăr în Europa, adus de postelnic din Biblioteca Imperială de la Constantinopol. Mitropolitul Nestor Vornicescu enumeră între lucrările Sfântului Niceta de Remesiana omilia „De Psalmodiae bono” (= Despre foloasele cântării de Psalmi)[81].

Căutător de comori spirituale, Paul de Alep descoperă la Mănăstirea Tismana „un evangheliar vechi pe care l-a scris cu mâna sa în Ungaria, în limba rusească, cu slove de o fineţe minunată, pe un pergament frumos. Este împodobit cu argint, iar la sfârşitul cărţii se află data 6912, astfel că are acum 253 de ani”[82]. Este vorba de Evanghelianul scris între 1404-1405, la Mănăstirea Prislop din Transilvania, într-o slavă medio-bulgară.

O polemică religioasă determinată de scopul şi modalitatea de tipărire a cărţilor liturgice se naşte la mijlocul secolului al XVII-lea şi se desfăşoară pe tărâm românesc.

Giovenale Falco (? – după nov. 1641), minorit conventual, este trimis în Ţara Românească, în 1635, de vicarul patriarhal de Constantinopol, Villani. Trei ani mai târziu soseşte la Târgovişte şi Rafael Levakovič, specialist în tipăriturile religioase pentru slavii catolici sud-dunăreni. Acest croat italianizat, meşter în arta tipografică cu litere chirilice, urmărea un program editorial impus de Propaganda de revizuirea cărţilor în ce priveşte limba şi dogma, precum şi la tipărirea de cărţi pentru slavii catolici sau uniţi. În iulie 1637, Matei Basarab îl cheamă în Ţara Românească spre a tipări cărţi pentru toată creştinătatea slavă, nu numai pentru cea catolică, proiect nerealizat. Giovenale Falco propune lui Levakovič tipărirea unor cărţi în slavonă şi latină considerând controversele dintre ortodocşi şi catolici, probabil din Ţara Românească,  ca fiind iscate tot în scopuri profelite. Falco scrie din Târgovişte, la 6 septembrie 1638, secretarului Congregaţiei, că Rafael Croatul a venit cu „gândurile sale sfinte”, dar şi cu scrisori „de la stăpânul nostru [Papa Inocenţiu X], către domnul Ţării Româneşti, care l-a primit cu dragă inimă şi cu mijlocirea amicilor nu a pregetat să-i dea o audienţă binevoitoare”[83]. A fost o înţelegere prealabilă între cei doi trimişi papali „ca să fie tipărite cărţulii despre acestea de ele, ceea ce, după judecata mea, că ar aduce roade bune, căci mi-au cerut de mai multe ori [asemenea cărţi] mulţi dintre preoţii şi laicii lor”[84].

Matei Basarab, sesizând o „mare foamete de carte”, concepuse într-adevăr un program cultural – educaţional, în care era prevăzută şi aducerea unor meşteri tipografi, între care şi croatul Levakovič, sau nobilul bărbat „Francisc Markonič”, meşter în copierea de manuscrise şi legături de cărţi. Se încerca să se creeze un teren favorabil prozelitismului catolic şi chiar a atragerii spre Papă a domnitorului muntean. În martie 1644, se răspândise zvonul că Matei Basarab ar fi dispus la unirea cu Roma, deşi Udrişte Năsturel, cumnatul său, tocmai tălmăcea din latină în slavonă „Imitaţia lui Hristos”. Argumentele privind o eventuală convingere pro-catolică a lui Matei Basarab se bazau pe rivalitatea sa cu Vasile Lupu, ceea ce trezea suspiciuni ale lui Chiril Lucaris faţă de Constantinopol, suspiciuni speculate şi stimulate de Vatican, dar şi o răcire a relaţiei Matei Basarab-Petru Movilă, prin aducerea unor utilaje tipografice superioare celor trimise de la Kiev şi revizuirea, sub influenţa Propagandei catolice, a textelor slavone din punct de vedere lingvistic şi al dogmei de către un latin . Conspirativ şi grabnic urma să lucreze Rafael şi alţi 2-3 călugări ştiutori de slavonă, deoarece domnitorul muntean intenţiona să solicite un specialist ortodox de la Petru Movilă. Falco asistă la discuţiile interconfesionale purtate în faţa domnitorului şi a lui Udrişte Năsturel. Rafael reapare după 14 luni fără tipografie, situaţie în care monseniorul Igoli, secretar al Congregaţiei, propune, ca ultimă soluţie tipărirea cărţilor la Roma şi difuzate prin Patriarhia constantinopolitană. Domnitorul rămâne neînduplecat spre indignarea profundă a lui Rafael Levacovič: „Ceea ce ni s-a întâmplat în Valahia cu acel voievod ar fi prea lung ca să vă scriu acum în întregime”[85].

Un rol similar şi-l asumă, pentru Moldova, Bartolomeo Bassetti (?-1644), misionar conventual desemnat de Congregaţia de Propagandă Fide, la 26 martie 1639, pe lângă Vasile Lupu, fiind intermediar între Congregaţie şi domnitor în preajma Sinodului ortodox de la Iaşi. La 15 februarie 1641 avea intenţia de a tipări un catehism în limba română la Mănăstirea Trei Ierarhi, din Iaşi unde apăruse Cazania lui Varlaam. Şi acest misionar spera în convertirea lui Vasile Lupu, având în vedere că la curtea acestuia era teologul ortodox cu simpatii catolice, Meletie Sirigo, domnitorul fiind înrudit cu catolicii (fiicele sale fiind căsătorite cu un protestant, respectiv cu un catolic).

Vasile Lupu are o părere bună despre Bassetti, care „a compus o cărţulie din contribuţiile aduse la Sinod în care a inclus întregul ritual roman, adăugând întrebările la botez în limba valahă şi binecuvântarea grâului, merelor şi altor fructe care se obişnuiesc în Moldova, punând în acea carte rugăciunile din Misalul roman”[86].

O metodă „sociologică”, de sondare a realităţilor confesionale, constă în chestionarele elaborate de Congregaţie. La un astfel de chestionar răspunde misionarul italian Vito Piluzzi (?-1704) venit, cu acest scop, în Moldova, la 1659. Răspunsurile sale, expediate din Baia, la 26 august 1671, sunt fără nici un echivoc privind statornicia legii strămoşeşti: „Este necesară limba română, care este limba ţării, dar şi cea maghiară, deşi ungurii înţeleg şi vorbesc foarte bine româneşte”; „mai este la Iaşi un stareţ la Mănăstirea Trei Ierarhi care are oarecare cultură”; „nu au cărţi (de controverse religioase) de nici un fel; au doar acele cărţi care întreţin vechile păreri. Schismaticii nu citesc cărţi catolice, nefiind oameni cu prea multă carte”[87].

Un alt misionar, Giovani-Battissa del Monte Maria (1630-1689), răspunzând unui chestionar asemănător, îl citează, ca „persoanî învăţată” pe episcopul de Roman, viitor Mitropolit Dosoftei, „care este capabil de oarecare ştiinţă, dar care se ţine cu încăpăţânare de riturile lor greceşti”. În oraşe „nu se află cărţi noi de nici un fel, ci le au numai pe cele vechi. Apoi, cu privire la cărţile noastre catolice, ei nu le citesc, ei nefiind persoane culte şi nici măcar curioase de asemenea lucruri”. Cât despre „tinerii capabili de studii” teologice catolice sunt semnalaţi doar doi, care au studiat filosofia şi gramatica şi au de gând să se călugărească. Domnitorul muntean Şerban Cantacuzino „este de rit grec schismatic şi8 are patru fraţi, din care doi sunt uniţi [inexact, n.n.] şi se numesc Constantin [Stolnicul] şi Matei Aga, amândoi învăţaţi şi buni filosofi şi binevoitori faţă de ritul latin”.

Dezamăgit că ideile preconcepute despre semibarbaria moldovenilor nu se adeveresc, arhiepiscopul de Marcianopol, Petru Parčevič (1668-1673) scrie unui cardinal la 3 martie 1671, din Bacău: „Au dreptate ereticii şi schismaticii răuvoitori să ne bată şi să ne lovească cu propriile noastre arme. Eu aproape că am crescut în Italia şi nu am citit niciodată «Il Libreto famoso de Nepatismo» şi în Iaşi ni l-a arătat un călugăr grec care îl citea boierilor şi orăşenilor spre ruşinea noastră. De asemenea, nu am citit niciodată cartea unui călugăr carmelit desculţ «Aluore Lutterus  defecit a fide» etc. Şi în Iaşi, grecii (ortodocşii) o laudă. Mă jur pe Dumnezeu că atâtea cărţi şi scrieri, ocări şi infamii aduc grecii de la Roma, Neapole, Veneţia etc. şi citesc şi povestesc şi şoptesc şi despre papă şi despre domnii cardinali, despre prelaţi, despre curte şi despre norod, că trebuie să roşeşti şi să fugi”[88].

Philippe le Masson du Pont (1650-1735) dă dovadă de cunoştinţe lingvistice şi istorice temeinice: „Limba vorbită în Moldova şi în Ţara Românească nu este folosită decât în aceste două ţări. Seamănă foarte mult cu limba italiană şi aproape că nu mă îndoiesc că derivă din ea, are aceeaşi construcţie, aceeaşi pronunţie şi toate cuvintele au aceleaşi terminaţii ca cele italiene; ceea ce îmi confirmă această părere e faptul că genovezii au stat mult timp pe ţărmurile Mării Negre, unde au văzut aşezări însemnate, având şi cele mai bune porturi cum (sunt) Caffa în Crimeea şi Cetatea Albă, aşezată la Gura Nistrului, în fosta Basarabie, care le-a fost răpită de tătari abia în 1620”[89].

Un memoriu anonim din 1685 vorbeşte despre moldoveni ca urmaşi ai unor „colonii romane” trimise de împăratul Traian spre a fi stavilă împotriva incursiunilor sciţilor, iar „limba lor este o amestecătură de mai multe limbi, italiană, latină, spaniolă, ruteană, greacă şi încă alt element care pare să fie al lor propriu, dar mai aproape de italiană şi mai puţin de spaniolă. Se numesc în limba lor «rumuni», care înseamnă romani”[90], dând exemple din lexicul românesc spre a demonstra similitudini cu vocabularul italian, aşa cum procedaseră anterior Poggio Bracciolini (în „Disceptationes”, 1451) şi Botero (în „Relazioni universali”, 1601).

Informaţii deosebit de preţioase privind tipărirea cărţii româneşti şi protectori actului tipografic oferă reverendul Edmund Chishull (1670-1733), sosit, în 1702, în Ţara Românească şi Transilvania, unde-l cunoaşte pe Stolnicul Constantin Cantacuzino şi pe Constantin Brâncoveanu. Despre domnitor afirmă, cu temei, că „este un sprijinitor al ordinei şi disciplinei în ţară, un ctitor al reînvierii arhitecturii, un ocrotitor al învăţăturii şi la Bucureşti şi în celelalte locuri din Principat în care a introdus două sau trei tiparniţe (la Bucureşti, Buzău şi Snagov, n. n.), şi de aici a scos o serie de cărţi de folos pentru luminarea şi edificarea ortodoxiei […]. Este de o fire afabilă, blândă şi îndatoritoare, mărinimos, grijuliu de educarea familiei sale şi un mare ocrotitor al religiei şi prin urmare darnic în cheltuielile pentru tipar şi împărţirea de cărţi, ridicarea de mănăstiri, împodobirea bisericilor şi alte fapte evlavioase”[91]. Nu putea trece neobservat nici Stolnicul Cantacuzino, unchiul domnitorului, care „a călătorit prin mai toate părţile lumii, este priceput în controversele religiei sale, ca şi în ştiinţele liberale, este de asemenea foarte cunoscător în ale politicii şi prin sfatul său, sprijină pe domnul de faţă spre cinstirea şi folosul ţării”.

Bucurându-se, ca protestant, că slujba bisericească se desfăşoară şi în limba română, Chishull notează în jurnalul său, Călătorie în Ţara Românească şi Transilvania, la 27 aprilie 1702, că a vizitat „tiparniţa de aici, unde l-am găsit tipărind nişte texte religioase în limba arabă, sub îngrijirea patriarhului de Antiohia (Dositei II Notara, n. n. )[92], spre a fi împărţite de el în dioceza sa. Pe lângă aceasta se pregăteau să tipărească o ediţie mare in folio a vestitului ieromonah Maxim, sub titlul de Kyriakodromion sau Şirul mai multor duminici de peste an. Cu acest prilej, am cumpărat acolo mai multe cărţi, printre care una cuprinzând toate Liturghiile, Imnurile, Ritualele şi Cazaniile şi alte cărţulii religioase folosite în toate împrejurările în biserica greacă în cursul întregului an”[93]. Stolnicul Cantacuzino, dar şi chir Gheorghios Kastriotis (mare postelnic şi apoi mare comis, cărturar şi diplomat folosit în negocierile dintre Constantin Brâncoveanu şi Petru cel Mare) îi dăruiesc mai multe cărţi ortodoxe, „tipărite de curând în această ţară”, fapt pentru care se simte onorat.

La băştinaşi constată că ei au conştiinţa originii lor române „şi în dovedirea acestei păreri ei pot să invoce limba lor, care este un amestec de latină şi italiană, în care au fost introduse din întâmplare şi ceva cuvinte turceşti şi slavone. Ei scriu numai cu litere slavone cirilice, ce par să fie o deformare a celor greceşti. Şi aceste particularităţi de limbă, ca şi de scriere, le au în comun cu Moldova, căci aceste două ţări împreună cu Transilvania, alcătuiau vechea Dacie: cele două dintâi – Dacia Ripensis, şi cea din urmă – Dacia Mediteranee […] religia lor este întru toate a bisericii greceşti”, slujba se oficiază în greacă sau slavonă, „deşi am fost asigurat că în unele biserici este admisă şi limba românescă, cel puţin ei au adesea Evanghelii şi alte slujbe în limba aceasta”[94].

La Braşov, unde ajunge la 7 mai 1702, Chishull remarcă „o frumoasă biserică românească”, Biserica Sfântul Nicolae din Schei, mistuită de un incendiu care a cuprins „cu totul biblioteca şcolii, care este întemeiată aici pentru predarea filosofiei şi teologiei”[95]. La Sibiu, i se semnalează „trei inscripţii romane” aduse din Ulpia Traiana şi primeşte ca dar, „o carte numită «Breviculus de nationibus transylvanicis»„ (Sibiu, 1696) de Valentin Franck de Frankenstein, retipărită în 1697 şi 1701. În ajunul sosirii (16 mai 1702), „altă carte despre acelaşi subiect îmi fusese dată de redactorul Şcolii din Sibiu, pe care am vizitat-o atunci, împreună şi cu biblioteca acesteia”[96]. La Alba Iulia copiază „trei inscripţii”, apoi primeşte din nou, „o carte papistaşă privind regimul aplicat de împărat bisericii reformate din Ungaria”, alte „cărţulii” şi chiar un manuscris de la un doctor canonic. În Transilvania remarcă pe unii intelectuali: Samuel Köleseri, autorul lucrării „Auraria romano-dacica” (1716), pe Samuel Kaposzi, profesor din Alba Iulia, „un învăţat dornic să ştie tot şi foarte harnic, predă teologia, filosofia naturală, limbile şi matematicile. A călătorit prin Anglia şi alte ţări şi e un mare admirator al englezilor, datorită cărui fapt camera sa de lucru e plină de cărţi de ale noastre şi el scrie şi vorbeşte şi chiar predă limba noastră elevilor săi o dată pe săptămână”[97].

Luigi Ferdinando Marsigli (1658-1730), cărturar şi militar, este inspirat direct în istoria ţărilor române. Ca slujbaş imperial participă la eliberarea Budei, salvând manuscrise (1686). Un an mai târziu soseşte în Transilvania, odată cu trupele imperiale. A călătorit şi în Oltenia, prilej de a descrie ruinele Podului lui Traian. Împreună cu Ludovic de Baden, încheie, la Brâncoveni, un tratat cu Constantin Brâncoveanu pentru aprovizionarea şi încartiruirea trupelor austriece, confiscă tezaurul lui Şerban Cantacuzino, păstrat la Mănăstirea Bistriţa. Scrie multe cărţi în care face referiri şi la români: „La Hongrie et le Danubu” (1741), Danubius Pannonico-Musicus (1726), Autobiografie di L. F. Marsigli (1830), care cuprinde capitolul „Relaţia călătoriilor prin Transilvania şi Ţara Românească” (1667-1696). Deşi trecerea sa prin ţările române avea un scop pragmatic, Marsigli vorbeşte despre biblioteca cancelarului transilvan N. Bethleen (1642-1716), transportarea de cărţi şi manuscrise în Transilvania de către principele Mihail Apafi I (1661-1690). Vorbeşte, de asemenea, de „alfabetul chirilic”, care este încă folosit în Ţara Românească, „căci de fapt toată acea populaţie trăgându-se din străvechile colonii romane aşezate acolo care au populat Daciile, vorbesc o limbă italiană coruptă, aşa cum se întâmplă şi în toată Moldova”, exprimându-şi speranţa că timpul îi va îngădui să scrie genealogia domnitorilor şi principilor, notiţe după aceste provincii, „tipărite împreună cu hărţile geografice deja terminate şi perfecţionate pentru fixarea graniţelor dintre cele două împărăţii stabilite”[98].

Secretarul prinţului Maximilian, Johann Wendel Bardili (?-1730), după o călătorie prin Moldova, Maramureş, unde „n-are nevoie de tălmaci, căci nobilii înţelegeau cu toţii limba latină”[99], este surprins că la Bender, în Transnistria, locuitorii „vorbesc o limbă pe care o numesc românească, dar care se deosebeşte de aceea pe care am auzit-o în Moldova (…). Cum a ajuns limba aceea aici, las să o spună cei care cercetează migraţiunea popoarelor. Mie îmi pare puţin cam ciudat că în afară de locul acesta n-am mai întâlnit altele, care să folosească această limbă”[100].

La Bender ajunse şi Erasmus Heinric Schneider von Weismartel (1688-1749), încorporat în armata lui Carol al XII-lea. În Scurta descriere a ţinuturilor moldovene, el se referă şi la limba acestor ţinuturi, influenţată de italiană, franceză, latină, dar şi de rusă, iar „literele se aseamănă mai mult la formă cu cele greceşti şi sunt aproape la fel cu cele ruseşti şi au întocmai ca acestea 40 de semne în alfabet”[101]. Cât despre ştiinţă de carte, „preoţii au foarte puţine cunoştinţe, căci nu ştiu mai mult decât doar să citească, iar mai mulţi din ei nici nu ştiu să scrie”, iar „enoriaşii nu sunt în stare nici să înţeleagă bine şi nici să tălmăcească cele auzite”. Doar „boierii, care învaţă unii din ei să scrie şi să citească în şcoli, înţeleg ceva mai mult”[102], şcoli funcţionând, după constatările sale, doar la Iaşi, Roman şi Botoşani.

Tot în solda regelui Carol al XII-lea se află Aubry de la Motraye (1674-1743), care scrie o Călătorie în Ţările Române, călătorie efectuată în 1711 şi 1714, în care observă, la faţa locului, autenticitatea descrierii Dobrogei, făcută de Ovidiu: „este adevărat că Ovidiu descrie ţara şi barbaria geţilor şi sarmaţilor care locuiau în vecinătatea acestui râu în Elegiile sale şi în Scrisorile sale pontice etc., dar el lasă peste tot să se înţeleagă că vestitul oraş Tomis, locul exilului său se găsea pe ţărmurile din aceste părţi ale Mării Negre, unde Dunărea, pe care el o numeşte Istrul, cum era numită de toţi în vechime, îşi varsă apele. Aceşti geţi şi sarmaţi, cunoscuţi soldaţi sub numele de moldoveni, munteni, tătari, cazaci, erau răspândiţi pe malurile Dunării şi ale Baristenului şi se întindeau până dincolo de Tanais”[103].

Într-o Descriere «curioasă» a Moldovei şi Ţării Româneşti (1699), anonimă, inspirată din descrierea unor geografi italieni şi germani despre originea  limbii române, se fac referiri şi la Mănăstirea Curtea de Argeş („templu”), „vizitat de călugări români”, care, atunci când „slujesc liturghia şi citesc Evanghelia ei folosesc limba armeană [slavona], pe care o numesc sârbească şi pe care o înţeleg numai preoţii, căci doar puţini oameni din popor pot citi, şi încă şi mai puţini pot scrie, dacă laşi la o parte cumva pe domnii şi dregătorii curţii”[104].

Prea cunoscutul Anton Maria del Chiaro (1699-1727), evreu născut la Florenţa şi convertit la catolicism, intră, din 1710, în slujba lui Constantin Brâncoveanu. Opera sa, Istoria della moderne revoluzioni della Valachia, redactată la Veneţia şi tipărită în 1718, cuprinde propriile sale impresii şi informaţii deosebite, aidoma unui cercetător erudit. Antim Ivireanu, episcopul Râmnicului între 1705-1708, este lăudat pentru tipografia sa, care executa gravuri în lemn şi aramă. „Tiparniţa care se găseşte în Mănăstirea Arhiepiscopiei sau a Mitropoliei Ţării Româneşti, are litere bune şi frumoase: arabe, greceşti, româneşti şi slavoneşti. Lucrătorii tipografi sunt români de neam şi au deprins meseria de la persoane care au fost învăţate în ea de acel arhiepiscop”[105].

Fin observator al vieţii politice, del Chiaro sesizează subiectivismul şi partizanatul celor două familii boiereşti, din cele două cronici: a Cantacuzinilor şi a Bălenilor: „fiecare boier are un manuscris cu vieţile domnilor din trecut, dar este atât de mult schimbat adevărul (care trebuie să fie singura temelie pe care să se sprijine o istorie exactă, sinceră şi nealterată) încât fiecare boier român păstrează la sine şi păzeşte cu grijă acel manuscris, în care viaţa domnilor e descrisă atât în bine, cât şi în rău, după cum acel domn a fost cu bunăvoinţă sau cu duşmănie faţă de acel neam”[106]. Dacă Constantin Brâncoveanu, în slujba cărora funcţionează, este lăudat pentru vocaţia sa culturală şi pentru că „ţine cu lefuri bune mai mulţi secretari pentru limbile italiană, latină, germană şi polonă (pe lângă cea greacă şi turcă), în schimb Ştefan Cantacuzino este criticat pentru că, sub domnia sa, „nu se puteau căpăta gazete tipărite pentru a afla întâmplările din lume şi ceea ce e mai ciudat, nu era îngăduit nici măcar să aduci de la Veneţia un calendar, instigaţie duşmănoasă a unui creier tulburat şi pervers [al unuia] care se dădea drept om de stat, dar toată politica nu avea alt scop decât un câştig mârşav prin tălmăcirea gazetelor din italiană în limba greacă, mai amestecând după cheful său toate acele amănunte care, deşi false, ar fi putut, cum credea el, face impresie asupra celui care citea minciunile sale”[107]. Criticarea cu atâta asprime şi patimă a lui Ştefan Cantacuzino are la bază şi martiriul Brâncoveanului, de care Cantacuzinii se fac, într-o anume măsură, vinovaţi.

Într-un raport al căpitanului de Sainte-Croix către generalul comandant al Transilvaniei, contele de Stainville, expediată de la Mănăstirea Tismana (aflată sub ocupaţie austriacă) din 2 septembrie 1716, apreciază că „aceşti români sunt oameni fără prea multă şcoală, dar văd că sunt foarte dibaci şi observă totul foarte de aproape”[108].

Un alt căpitan al generalului conte Stainville, Friedrich Schwanz von Springfels (1690-1728), folosit pentru lucrări de fortificaţii în Oltenia aflată sub stăpânirea austriacă, vorbeşte „despre originea acestui neam şi de unde vine numele de român”, contrazicându-l pe Enea Silvio Piccolomini, care considera derivarea numelui valah de la Flaccus. Căpitanul austriac crede că „numele de valah a venit prin coruperea cuvântului de vloh din limba slavă”, locuitorii numindu-se „romun”, adică roman şi folosesc în „alfabetul şi scrierea lor mai multe slove greceşti[109]. Preoţii olteni şi numai ei „fac plugărie şi îndeplinesc fără deosebire muncile ţărăneşti întocmai ca ţăranii. Toată învăţătura lor nu constă decât în puţin citit şi scris, şi asta cu litere româneşti (cirilice) în limba slavonă, din care ei adeseori nu înţeleg nici măcar un cuvânt, nici călugării din mănăstiri nu înţeleg de cele mai multe ori, nici chiar ei înşişi nimic decât puţină greacă, iar cine poate s-o rupă puţin pe latineşte este socotit ca o minune de erudiţie”[110].

Mihail Schendos van der Beck (1691-circa 1736) este predicator la curtea lui C. Brâncoveanu, apoi medicul curant al generalului Steinville, pe care-l urmează în Oltenia, unde scrie o odă acestei provincii[111], căzut în dizgraţia lui N. Mavrocordat. Domnitorul fanariot îl solicită să-i efectueze o traducere „plătit cu doi aurei de fiecare foaie a traducerii”, proiect nereuşit se pare, datorită unei rezerve faţă de Mavrocordat, despre care afirmă că ar fi fondat o bibliotecă, „dar el însuşi e fără cultură”, fiind întărit în domnie plătind optzeci de mii de florini”[112]. Nicolae Mavrocordat, ca şi ceilalţi membri ai familiei sale, a avut o faimoasă bibliotecă[113], în ciuda relatării răutăcioase şi subiective a lui Schendos.

Industriaşul şi negustorul francez Jean Claude Flachat (1705-post 1766), bine primit de Constantin Mavrocordat, în călătoria sa prin Ţara Românească, în 1740, vorbeşte extrem şi suspect de laudativ despre un oarecare Andronachi sau Antonachi Vlasta, numindu-l „protector cu tot dinadinsul al artiştilor şi scriitorilor”, savant, posesor al unei biblioteci renumite şi a unor tablouri, editorii volumului numindu-l, într-o notă de subsol, „lipsit de seriozitate şi o inventivitate de şarlatan”[114], dovadă peremptorie şi necesară a selectării notelor şi observaţiilor „unor” călători.

Demnă de încredere este însă caracterizarea făcută lui Constantin Mavrocordat de către cipriotul Markos Antonios Katsaitis (1717-1787), pe care-l vizitează la Iaşi, la 8 decembrie 1742. Domnitorul era „foarte erudit, petrecându-şi toate orele libere din zi şi o mare parte din noapte în lectură continuă, iubitor de literaţi, determinându-i să vină la el cu mari salarii; el posedă mai multe limbi […], moldoveana şi valaha, acestea din urmă fiind de fapt, una şi aceeaşi limbă”[115].

Aceeaşi opinie despre Constantin Mavrocordat, aflat la a patra domnie (între 1744-1748) împărtăşeşte şi Antonio Becich (? – post 1748), episcop catolic trimis de Colegiul de „Propagandă Fide” în Ţara Românească şi Moldova, în 1745. Aşadar, „e cu neputinţă de povestit toate însuşirile acestui domn, pietatea şi bunătatea lui, cunoştinţele lui în toate treburile sacre şi profane, pe care le ştie toate ca pe degete. Cunoaşte toate locurile din Sfinţii Părinţi şi nu face altceva decât citeşte şi discută cu eleganţă în limba obişnuită şi în latină”. Toate aceste exagerări laudative au o explicaţie: domnitorul se arată „ca un adevărat catolic supus Papei”[116].

Într-un capitol intitulat Cărţi, călugărul franciscan Francescantonio Manzi (1695-1749), după o şedere în Moldova de 23 de ani, scrie, în 1743, următoarele: „Cărţile de care se slujesc grecii ortodocşi sunt opera lui Marc din Efes, operele lui Photius şi comentariile unora din părinţii schismei lor. În unele părţi nu se află vreo carte catolică deosebită”[117].

Pentru eficientizarea prozelitismului catolic sunt trimişi minoriţi conventuali, membri ai Propagandei spre a face explorări. Este cazul lui Giovanni Maria Ausilia (1700-post 1745), care răspunde unui chestionar privind „Situaţia Bisericii catolice în Moldova”. „Limba absolut necesară – constată el – pentru ca misionarii să poată fi înţeleşi este cea românească sau cea moldovenească; nu e nevoie de cea ungurească, deoarece ungurii din această provincie fiind născuţi în Moldova, învaţă mai întâi limba ţării, pe cea moldovenească şi apoi, întâmplător pe cea ungurească […]. Concluzia este deci că, în această provincie nu este necesară limba ungurească […] pentru folosul şi instruirea potrivită a tineretului”[118].

Într-un voiaj în Ungaria şi Transilvania, iezuitul abate Francois Xavier de Feller (1735-1802) observă în Maramureş „cete de ruteni şi români”, ultimii vorbind o limbă a lor „care seamănă mult cu limba italiană” şi-şi spun că sunt „o colonie romană, ceea ce este foarte cu putinţă”[119]. „Scrierea românilor este „cea grecească, puţin schimbată, aşa cum o folosesc sârbii, adică cu litere chirilice. La Blaj, vizitează o tipografie românească, apoi constată că românii au „o tipografie, câteva cărţi tipărite în Ţara Românească, cele mai frumoase ediţii ale operelor noastre teologice, Vieţile Sfinţilor etc.; câteva cărţi rutene, literele sunt aceleaşi ca şi la români, pe jumătate greceşti. În bibliotecă se află portretul episcopului cu crucea şi portretul lui Carol al VI-lea. Pe el scrie: Petruş-Paulus Aaron [episcop greco-catolic între 1752-1764], frumos nume care leagă vechea preoţie de cea nouă şi face să strălucească la mijloc slova Magistrului neamurilor”[120].

Ruggiero Giuseppe Boscovich (1711-1787), om de ştiinţă, relatează în Jurnalul călătoriei de la Constanţa în Polonia (1762), că la Iaşi există o „istorie inedită a Moldovei, care a fost compilată din porunca lui Grigore Ghica, fost domn al Moldovei cu 36 ani în urmă, un bărbat cu mult gust şi multă ştiinţă”[121]. Probabil, Boscovich  se referă la Cronica Ghiculeştilor sau Istoria Moldovei între anii 1695-1754 şi chiar dacă informaţia sa nu este tocmai exactă, este demnă de semnalat pentru nevoia de istorie a domnitorilor vremii.

Pe lângă comentatori ai originii limbii române, amintim şi pe medicul german, şcolit la Sibiu, unde învaţă limba „valahă”, Andreas Wolf (1741-1812), medicul curant al lui C. Moruzzi. În lucrarea sa, Contribuţii la o descriere statistico-istorică a Principatului Moldovei (Sibiu, 1805), Andreas Wolf vorbeşte de „naţiunea română”, anticipând secolul şi principiul naţionalităţilor, naţiune care „a luat naştere dintr-un amestec de traci vechi, de romani şi slavi. Deci limba poate fi socotită ca o singură ramură principală ce poartă numele de limbă românească”[122]. Şi în Moldova constată că se vorbeşte nu moldoveneşte, ci tot româneşte: „Mi s-a spus, ce e drept, că ar fi o singură limbă, numai că multe cuvinte se deosebesc de cele din limba românească din Transilvania”[123].

Pictorul italian de origine evreiască, Luigi Mayer (sec. al XVIII-lea), călătoreşte, în 1794, în Ţara Românească şi Transilvania, zugrăvind aspecte din cele două provincii, parte din ele publicate la Londra în 1801, şi reeditate în 1810. Trimis de guvernul britanic, Mayer scrie Weiws in Turkei in Europe and Asie (London, 1801), un capitol intitulându-l Vedere lângă Bucureşti, care conţine unele detalii semnificative despre activitatea tipografică: „Din câteva tipografii aşezate aici au fost scoase mai multe cărţi religioase pentru întărirea credinţei locuitorilor ţării care sunt cât se poate de lipsiţi de învăţătură şi [dedaţi] superstiţiilor. Cei mai săraci capătă învăţătură fără plată prin numeroase cruci de lemn şi de piatră ridicate în acest scop la drumul mare, conţinând sau inscripţii alese din rugăciunile lor şi din cele zece porunci, sau unele zugrăveli proaste [înfăţişând] pe Iisus Hristos, pe Fecioara Maria sau pe cei 12 apostoli, în faţa cărora trecătorii se închină cu cea mai mare smerenie”[124]. Probabil că pictorul şi desenatorul se referă la tipografia Mitropoliei din Bucureşti.

James Dallaway (1763-1834), teolog englez şi editor de texte antice, a călătorit de la Londra la Constantinopol spre a cunoaşte, „la faţa locului” viaţa religioasă a locuitorilor din ţările pe care le-a străbătut. Viaţa religioasă a românilor, cuprinsă în volumul Călătorie prin Banat, Transilvania şi Ţara Românească (1794), este privită, prin prisma culturii sale teologice, dominată de raţionalism: „Ca scoborâtori din coloniştii lui Traian, ei încă îşi zic romani! Şi limba lor vorbită este un amestec de latină şi slavonă, prima fiind foarte alterată. La curte predomină greaca modernă şi turca. Artele frumoase şi ştiinţa nu sunt mai înfloritoare decât în celelalte ţări subjugate de puterea otomană. Mai studiază medicina în Germania sau la Padova, iar negustorii vorbesc italiana şi greaca […] Cu vreo cincizeci de ani în urmă, C. Mavrocordat, pe atunci domn, a tipărit pentru supuşii săi un dicţionar în trei volume, in 4o, în neogreacă, franceză şi italiană, dar aceste eforturi pentru literatură nu au fost continuate şi se găsesc puţine cărţi, cu excepţia celor care slujesc cultului şi slujbei ortodoxe, jumătate în slavonă, iar cealaltă în greaca modernă”[125]. Observaţiile medicului şi capelanului englez sunt meritorii, aparţinând unui cărturar dintr-un alt mediu cultural şi cu o altă mentalitate. O singură confuzie însă: dicţionarul în trei volume este, de fapt, Lexiconul trilingv, alcătuit de Gheorghios Vendatis, în limbile franceză, italiană şi greacă, tipărit la Viena, în 1790, pe cheltuiala fostului domnitor Al. Mavrocordat.

După un periplu fugitiv prin notele şi însemnările călătorilor străini, trecători cu interese politice şi religioase mai ales, prin ţările româneşti, putem avansa câteva idei, care să substituie necesarele concluzii. Toţi aceştia studiază atent „terenul”, bisericile, mănăstirile şi Mitropolia ca instituţii religioase, în jurul cărora se creează un climat de emulaţie spirituală, prin tipărirea de cărţi pentru „toată seminţia românească” şi pentru apărarea dreptei credinţe şi a limbii moderne. „Singurul lucru încuviinţat primitor, ca rezultat al invitaţiilor prereformatoare şi reformatoare, a fost introducerea, ca la un obştesc semnal, a limbei româneşti în biserica ortodoxă, în locul slavonei sacre, care s-a menţinut atâta timp doar prin puterea tradiţiei. Ce uimitoare putere de selecţie organică, faţă de valvârtejul ideilor novatoare din acel tulburător veac al istoriei ortodoxe – secolul XVII”[126], afirmă Lucian Blaga.

Prozelitismul n-a avut sorţi de izbândă, legea strămoşească, chiar dacă pentru unii călători era considerată vetustă, s-a dovedit mai puternică, influenţând, cu efecte benefice, şcoala şi biserica naţională. De la primul călător străin prin părţile noastre (italianul Iacob de Marchia, în 1463) şi până la ultimii înregistraţi în volumul X de excelenţi îngrijitori şi documentarişti dotaţi cu vocaţie şi stăpâniţi de acribie ştiinţifică, adică până la începutul secolului al XIX-lea, secolul marcat de principiul naţionalităţilor, se poate observa o luptă subtilă, uneori chiar agresivă, pentru ca această insulă latină să treacă confesional în rândul ţărilor de sorginte latină.

Imaginea preconcepută în Occident despre orientalism este un clişeu zdruncinat tragic, dar pe merit, de observaţiile de teren ale trimişilor misionari. Imagologia nu reuşeşte să descrie un reflex al vremii şi nici arbitrarul unor spirite fascinate de iluzii şi exotism. Imaginea trecută în imagologie e obiectul care presupune reguli şi legi, norme şi ordine, sau ideea răsturnării perspectivei europene despre ţările române, ca o oglindă în care adevărul apare crud, necontorsionat sau interpretat ca periferie de către o Europă – metropolă. Sau cum afirmă acelaşi Georges Corm: „Rasă, religie, cultură, filologie şi moravuri, nivelul ştiinţei şi tehnicii, sistemele politice sunt criteriile eminamente subiective în jurul cărora viziunea naţionalităţii s-a organizat în secolul al XIX-lea, într-un amestec uimitor de prejudecăţi  care influenţa mai întâi imaginea fiecărei naţionalităţi europene despre cealaltă, dar determina şi imaginea pe care o crea Europa despre lumea noneuropenă”[127].

 


[1] Dan A. Lăzărescu, Imagologia – O nouă ştiinţă socială de graniţă, în „Magazin istoric”, nr. 4, 1992, p.56.

[2] Ion Chiciudean, Bogdan Alexandru Halic, Imagologie. Imagologie istorică, Bucureşti, Comunicare.ro, 2003.

[3] Ibidem, p.16-17.

[4] Ibidem, p.17.

[5] Georges Corm, Europa şi Orientul. Prefaţă de Claude Karnaouh, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1999, p.54.

[6] Ibidem, p. 53.

[7] Călători străini despre ţările române, I, Volum îngrijit de Maria Holban, Buc., Editura Ştiinţifică, 1968, p. 69.

[8] Călători străini, vol. I, p. 30.

[9] Op. cit., p. 247.

[10] Op. cit., p. 322.

[11] Ibidem, p. 338.

[12] Op. cit., p. 346.

[13] Op. cit., p. 462.

[14] Op. cit., p. 502.

[15] Ibidem, p. 109.

[16] Op. cit., p. 472.

[17] Op. cit., p. 483.

[18] Ibidem, p. 483.

[19] Op. cit., p. 488, 489.

[20] Op. cit., p. 483.

[21] Pe larg, în Tudor Nedelcea, Geneza ideilor social-politice şi filosofice în literatura română veche, Craiova, Scrisul Românesc, 1984, p. 57-76.

[22] Mircea Eliade, De la Zamolxis la Gengis-Han, Buc., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 85.

[23] Apud Aurelian Sarcedoţeanu, Consideraţii asupra istoriei românilor în Evul Mediu din dovezile continuităţii şi drepturile românilor asupra teritoriilor lor actuale, Buc., 1936, 312p.; Ştefan Bârsănescu, Pagini nescrise din istoria culturii româneşti (sec. X-XVI), Buc., Editura Academiei R.S.R., 1971, p. 80-83.

[24] Ion Coja, Conştiinţa latinităţii factor al luptei pentru neatârnare, în Omagiu lui Iosif Constantin Drăgan, vol. I, Roma, Nagard, 1977, p. 139.

[25] Pe larg, la I.C. Chiţimia. Probleme de bază ale literaturii române vechi, Buc., Editura Academiei R.S.R., 1972, p. 159-196.

[26] Călători străini despre ţările române, vol. I, p. 402.

[27] Ibidem, p. 403.

[28] Ibidem, p. 404, 405.

[29] Ibidem, p. 412.

[30] Spre deosebire de Sebastian Münster (1489-1552), care în Cosmografia sau descrierea lumii (1544) preluând descrierea din cronicarii saşi invocă cruzimile şi ospăţul fioros al lui Vlad Ţepeş (Călători străini despre ţările române, I, p.503.

[31] Călători străini despre ţările române, I, p.399.

[32] Călători străini despre ţările române, II, Volum îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Buc., Editura ştiinţifică, 1970, p.231.

[33] Op. cit., p.337.

[34] Op. cit., p.347.

[35] Op. cit., p. 382.

[36] Op. cit., p. 429.

[37] Op. cit., p. 525. Vezi, în acelaşi sens şi notaţiile lui Giulio Ruggiero (? – după 1573), op. cit., p. 631 şi Blaise de Vigenere (1523-1596).

[38] Călători străini despre ţările române, II, p. 566

[39] E vorba de mitropolitul Ghenarie (1579-1583), o preţioasă informaţie despre existenţa unei mitropolii la Alba Iulia înainte de cea înfiinţată de Mihai Viteazul (vezi I. Lupaş, Istoria bisericii românilor ardeleni, Sibiu, 1918, p.30.).

[40] Călători străini despre ţările române, II, p. 566-567.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem, p.588.

[45] Ibidem, p. 601-602.

[46] Călători străini despre ţările române, III. Volum îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M.M. Alexandrescu Desrsca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Buc., Editura ştiinţifică, 1971, p. 18-19.

[47] Ibidem, p.19.

[48] Ibidem, p.18.

[49] Ibidem, p.29.

[50] Op. cit., p.508.

[51] Călători străini despre ţările române, III, Buc., Editura ştiinţifică, 1971, p. 673-674.

[52] Ibidem, Georgio Tomasi socoate greşit că la Chilia „se spune că se găseşte încă amintirea şi rămăşiţele lui Ovidiu, care, exilat din Roma, a murit în acele părţi” (p.674). La Cetatea Albă există locul Vidov şi de aici speculaţia şi confuzia Vidov-Ovidiu, pe care o foloseşte călugărul Moisil, interpolatorul Letopiseţului lui Grigore Ureche. Miron Costin vorbeşte şi el de Ovidiu la Cetatea Albă.

[53] Op. cit., p.111.

[54] Op. cit., p.162-163.

[55] Op. cit., p.638.

[56] Călători străini despre ţările române, IV. Volum îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972 (Supliment la vol. III), p. 593, 594.

[57] Op. cit., p.590.

[58] Op. cit., p.277.

[59] Op. cit., p.570

[60] Op. cit., p.576.

[61] Ibidem, Călugărul Paolo Bonnicio din Malta (? – după 1632) precizează că, în ţările române, preoţii catolici nu pot trăi fără vreun ajutor material din altă parte şi „dacă nu ştiu limba valahă, adică cea moldovenească, sau cea ungurească sau cea germană” (op. cit., p. 17), dovadă a toleranţei religioase şi a altor etnii printre moldovenii pe care-i vizitează între 1623-1632.

[62] Op. cit., p.580.

[63] Ibidem, p.581.

[64] Călători străini despre ţările române, V. Volum îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p.9.

[65] Op. cit., p.50.

[66] Ibidem, p.52.

[67] Op. cit., p.136.

[68] Op. cit., p.141.

[69] Op. cit., p.205.

[70] Ibidem, p.206.

[71] Ibidem, p.224-225.

[72] Ibidem, p.225.

[73] Ibidem, p.

[74] Ibidem, p.263.

[75] Op. cit., p.625.

[76] Călători străini despre ţările române, V. Volum îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1976, p.45.

[77] Ibidem, p.46.

[78] Ibidem, p.184.

[79] Ibidem, p.185.

[80] Corneliu Dima-Drăgan, Biblioteca unui umanist român. Stolnicul Constantin Cantacuzino, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p.201.

[81] Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVII. Craiova, Mitropolia Olteniei, 1984, p.86-87.

[82] Călători străini despre ţările române, VI. Volum îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1976, p.199.

[83] Călători străini despre ţările române, VII. Volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 40.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem, f. 39.

[86] Ibidem, p. 46.

[87] Op. cit., p. 90-91.

[88] Op. cit., p. 173.

[89] Op. cit., p. 299.

[90] Op. cit., p. 394.

[91] Călători străini despre ţările române. VIII. Volum îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 196.

[92] Vezi Tudor Nedelcea, Civilizaţia cărţii (capitolul „Tipar românesc pentru ţări străine”), Craiova, Scrisul Românesc, 1996, p. 55-59.

[93] Călători străini …, VIII, p. 198.

[94] Ibidem, p. 202.

[95] Ibidem, p. 204.

[96] Ibidem, p. 206.

[97] Ibidem, p. 209.

[98] Op. cit., p. 63.

[99] Op. cit., p. 284.

[100] Ibidem, p. 284-285.

[101] Op. cit., p. 384.

[102] Ibidem, p. 352-353.

[103] Op. cit., p. 525-526.

[104] Op. cit., p. 634.

[105] Op. cit., p. 381.

[106] Ibidem.

[107] Ibidem, p. 391, 392.

[108] Călători străini despre ţările române, IX, Volum îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997, p. 35.

[109] Ibidem, p. 46.

[110] Ibidem, p. 66.

[111] Tudor Nedelcea, O odă Olteniei din secolul al XVIII-lea, în Tudor Nedelcea, Vocaţia spiritualităţii, Craiova, Fundaţia „Scrisul Românesc”, 2002, p. 439-441.

[112] Călători străini …, IX, p. 85.

[113] Vezi Corneliu Dima-Drăgan, Biblioteci umaniste româneşti, Bucureşti, Editura Litera, 1974, . 56-72.

[114] Cronicari străini …, IX, p. 254, 257.

[115] Op. cit., p. 285.

[116] Op. cit., p. 299.

[117] Op. cit., p. 325.

[118] Op. cit., p. 313.

[119] Op. cit., p. 558. Aceeaşi opinie exprimă şi baronul maghiar Francois de Tott (1733-1793) în memoriile sale despre Turcia şi Tartaria din 1785 (op. cit.,  p. 609).

[120] Ibidem, p. 588-589.

[121] Op. cit., p. 477.

[122] Călători străini despre ţările române, X, partea a doua, volumul îngrijit de Maria Holban, Maria M. Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu (redactor responsabil), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2001, p. 1266.

[123] Ibidem.

[124] Op. cit., p. 1226.

[125] Op. cit., p. 1215-1216.

[126] Lucian Blaga, Trilogia culturii. Cuvânt înainte de D. Ghişe, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 150.

[127] Georges Corm, op. cit., p. 53.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*