Iluzia apropierii

24.04.15 by

Se scrie și se vorbește de două mii de ani despre cea mai mare minune a Mântuitorului Iisus Hristos: Învierea. Fiecare ierarh a căutat să abordeze noi și noi aspecte ale evenimentului; cărțile, articolele și studiile dedicate acestui fapt se numără cu miile. Și, totuși, despre un amănunt, aparent nesemnificativ, n-am întâlnit nimic scris. E vorba de scena în care soldații romani împart hainele Mântuitorului, în timp ce El și ceilalți doi condamnați se zbat în chinurile morții.
Misiunea propriu-zisă a soldaților se încheiase. Împliniseră porunca. Îl aduseseră pe Iisus pe Golgota și-L răstigniseră. Acum trebuiau să mai aștepte doar ca Iisus să moară, ca nu cumva rudele – în cazul Domnului, și apostolii – să coboare pe condamnat de pe cruce și să fugă cu el. Nu mai era nici o șansă de a rămâne în viață după atâta suferință, după ce pierduse atâta sânge, cu niște răni uriașe, care, oricum, se infectau și îi provocau moartea în următoarele ore. Totuși, ei, ca soldați, nu aveau voie să plece până nu primeau poruncă. Conform rânduielii, bunurile condamnaților la moarte reveneau soldaților. Cam patru articole erau specifice îmbrăcăminții bărbătești la evrei din vremea aceea: turban, cămașă, tunică și încălțăminte. Mântuitorul turban nu avea. Știm că-i puseseră pe cap coroana cu spini. Pentru cămașă au tras sorți. Rămâneau, așadar, tunica sau jiletca și încălțămintea, probabil sandale cu șnururi. Mai departe, din plictiseală, soldații au jucat zaruri sau un joc oarecare. Nepăsarea lor față de suferința omenească de lângă ei este de neînțeles, revoltătoare. Era vorba de trei bărbați tineri, care mureau în chinuri groaznice, chiar lângă ei. Cum poți să rămâi indiferent față de suferințele lor? De aproape patruzeci de ani sunt preot și am oficiat mai multe înmormântări de tineri. Participanții la înmormântările respective sunt foarte numeroși. Majoritatea plâng, chiar dacă nu sunt rude, prieteni, colegi cu cel mort. Pur și simplu, plâng tinerețea netrăită și nelumită a celui ce pleacă. Soldații erau și ei oameni în carne și oase. Dincolo de ordinul pe care-l împliniseră, ei erau oameni. Poate aveau familii, soții, copii, părinți, frați etc.! Indiferența lor față de suferința celor răstigniți, glumele, jocul de noroc, tragerea la sorți și toate celelalte făcute de ei, dovedeau cu prisosință că le sunt indiferente suferințele ,,apropiaților” lor, răstigniții, condamnații la moarte! Unul, Mântuitorul, se aducea pe Sine jertfă nevinovată pentru mântuirea lumii, în timp ce alții nici nu se sinchiseau de suferințele Lui și ale celorlalți răstigniți! Piscuri și prăpăstii ale firii omenești, ale Omului însuși! Unul singur dintre soldați nu juca, nu făcea glume, nu-și bătea joc de cei ce se zbăteau: sutașul Longhin. Acesta va spune, la cutremurul declanșat în momentul decesului Mântuitorului: ,, _ Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” A fost printre cei dintâi, care au mărturisit dumnezeirea Mântuitorului… Din cauza aceasta va fi canonizat mai târziu în rândul sfinților.
Scene asemănătoare, în care apropierea oamenilor este doar o iluzie, întâlnim de-a lungul istoriei, întâlnim și în zilele noastre, aici, acolo, pretutindeni. Din păcate! Întâlnim familii despărțite în fapt de zeci de ani, care trăiesc sub același acoperiș, ca niște străini. Soții sunt aproape fizic, dar sufletește sunt la distanțe imense. Întâlnim părinți și copii sub același acoperiș sau în case alăturate, între care sunt ziduri, garduri văzute sau nevăzute imense. Întâlnim frați, care se judecă, se ceartă, se bat, nu vorbesc de zeci de ani unii cu alții. Apropierea e doar o iluzie, ca între Iisus și soldați. Întâlnim vecini, care se judecă, nu vorbesc între ei, se ceartă, se bat pentru motive de nimic. Întâlnim locuitorii celor câteva apartamente de pe o scară de bloc, care nu se cunosc, poate nici măcar nu se salută; fiecare intră în apartamentul lui și nu-l interesează de nimeni și de nimic. Întâlnim la tot pasul oameni care-și văd de problemele lor, complet dezinteresați de necazurile și suferințele celorlalți. Petrecem ceasuri în șir în fața televizoarelor și calculatoarelor, dar nu avem timp să petrecem nici câteva minute cu cei dragi ai noștri. Știm mai multe despre familiile și problemele celor din telenovele, dar prea puține despre propria noastră familie. Lucrăm în același loc de muncă cu colegi de-ai noștri și, dincolo de problemele de serviciu, nu ne interesează viața și problemele lor.
Altădată, comunitatea satului era ca o familie. Problemele tuturor erau ale fiecăruia și ale fiecăruia ale tuturor. La nunți și înmormântări contribuia toată comunitatea cu câte ceva, așa încât familia cu pricina simțea prea puțin șocul. Când își construia cineva casă, tot satul ajuta cu câte ceva, fie cu materiale, fie cu muncă. La treburile câmpului se ajutau reciproc, după principiul: ,,azi la tine, mâine la el, poimâine la mine!” Acasă se făceau șezători și seară de seară lucrau cu toții, când la unul, când la altul, ba la curățatul porumbilor, ba la torsul lânii sau la ce mai era nevoie. Când erau potoape și se rupeau drumurile, săreau toți ca unul și le reparau. În felul acesta, greul nu mai era greu, durerea era mult mai ușoară, singurătatea nu mai strivea sufletele.
Era o vreme când spiritul patriotic lega membrii unui popor într-un mănunchi invincibil. Oricare era gata să moară ca să-și apere țara, poporul, casa, familia, bucata de pământ. Erau săraci, dar erau mândri de țara, de neamul, de domnul lor și nu le-ar fi schimbat pentru altele pentru nimic în lume. Patriotismul era liantul care-i unea pe toți și le dădea tăria betonului armat sau a oțelului. Tot popoare sunt și azi, dar auzim în tot mai multe locuri spunându-se vechiul dicton ,,unde-i bine, acolo-i patria”! Întâlnești oameni care abia așteaptă să-și părăsească țara străbună, care manifestă dezgust de propriul popor, de istoria nației sale! Cât despre patriotism… Se unesc popoarele și formează mari coloși, mari imperii moderne. Mai bine-zis, se alătură din interese economice, politice, strategice, dar sunt departe de a forma o unitate de monolit. Unirea dintre ele este mai mult teoretică, decât reală!
Cămașa lui Hristos a fost trasă la sorți, ca să nu fie sfâșiată; Biserica lui Hristos de azi e sfâșiată în sute de bucățele. El ne-a cuprins pe toți în brațele Sale întinse pe cruce, ne-a vrut ,,o turmă și un păstor”, dar astăzi turmițele clădite pe învățătura Lui nu numai că nu se apropie, dar se subminează și se disprețuiesc reciproc.
Din păcate, omul modern, utilizatorul tuturor cuceririlor științei și tehnicii vremii noastre devine tot mai singur, tot mai departe de semenii săi, tot mai indiferent la nevoile și suferințele celorlalți, tot mai asemănător soldaților romani de pe Golgota! Din păcate!
A ajuta pe cel de alături cu ce ai posibilitatea, a-i adresa un salut, un zâmbet, o vorbă bună, o încurajare, o mângâiere, a-i asculta păsul, a plânge cu el durerea ce l-a lovit, a-i da un sfat salvator, a te ruga pentru el, sunt doar câteva căi de a te situa și tu alături de Maica Domnului, de Sfinții Apostoli, de femeile mironosițe, care plângeau la picioarele crucii pentru suferințele Mântuitorului, ale Celuilalt, ale Semenului lor. Lacrimile lor s-au dovedit a da rod înmiit, căci Cel ce pătimea era Însuși Dumnezeu, Care avea să învieze peste câteva ore și avea să răsplătească dumnezeiește în împărăția Sa pe cei care fuseseră alături de El nu doar de formă. Alăturarea prin iubire de celălalt, de semenul nostru, nu rămâne fără ecou în iconomia divină, ci ea se înscrie în Cartea Vieții și a Veșniciei.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*