III. ALEXANDRU DRAGOMIR : DIN IAN. 1945 ȘI PÂNĂ LA PENSIONARE AM FOST PIERDUT PENTRU FILOSOFIE, PENTRU PROPRIILE MELE INTERESE (Interviu din iunie 2000, refăcut de Isabela Vasiliu-Scraba după cenzurarea lui în «Observatorul Cultural», 2005, și însoțit pe alocuri de comentarii)

20.03.14 by

Alexandru Dragomir :Am fost mobilizat și trimis din nou în țară, deși Heidegger îmi dăduse un fel de «Zeugnis», un certificat cum că aș fi fost în câteva luni doctor. Mă rog, îi prezentasem deja tabla de materii, ideile principale le discutasem cu dânsul…

[ Despre studiile post-universitare la Freiburg povestește W. Biemel în niste amintiri despre Alexandru Dragomir. Biemel nu uită să spună cât de mult îl aprecia Heidegger pe Dragomir, care avea o înțelegere excepțională a limbajului filozofic heideggerian (Erinnerungen an Dragomir, în „Studia Phaenomenologica IV, 3-4 / 2004, p.13). Acest fapt a ușurat conlucrarea lor la traducerea în românește a textului „Was ist Metaphysik ?”, refuzat de N. Bagdazar (care avea o editură proprie) întrucât Heidegger ar fi fost „persoana non grata”. Din textul lui Biemel, editorul G. Liiceanu a tăiat numele lui Stefan Teodorescu, indicat de Biemel drept acel „coleg” de la Direcția de studii si Documentare care, studiind cu Heidegger, îi povestise cu entuziasm despre seminariile acestuia. Cenzurarea tipic comunistă a „filozofului de la Heildelberg” (vezi Svetlana Paleologu Matta, „Despre ontologia lui Stefan Teodorescu”, în vol. : Șt. Teodorescu, Spre un nou umanism, Ed. Solstițiu. Satu Mare, 1999, pp. 141-183) practicată de directorul Editurii Humanitas viza probabil crearea vidului artificial prin care Alexandru Dragomir să apară drept unic discipol român al lui Heidegger. Or, la filozoful german ajunseseră până la sfârșitul războiului mulți studenți români, în general trimiși de Nae Ionescu: D. C. Amzăr, Petre Pandrea, Stefan Teodorescu, Noica, C. Floru, Octavian Viua, C-tin Oprișan, etc. O informație din textul lui W. Biemel privitoare la soarta traducerii din Heidegger făcută în anii războiului cu Alexandru Dragomir are darul de a contrazice un neadevăr repetat si răsrepetat de Liiceanu pe toate cărțile lui Dragomir : „Moare la 13 noiembrie 2002 fără să fi publicat vreodată ceva.” Pe de-o parte, spusele lui Alexandru Dragomir transmise pe unde Radio despre filozoful Octavian Vuia fuseseră publicate în 1997, pe de altă parte, însuși Biemel își amintește că traducerea eseului „Was ist Metaphysik ?” făcută de Alexandru Dragomir împreună cu el a fost publicată „in Paris von Virgil Ierunca”.]

Din momentul acela am fost pierdut pentru filosofie, pentru propriile mele interese. Și am mers din concentrare în mobilizare, din mobilizare în concentrare. Pe urmă a urmat înstrăinarea: Din ianuarie 1945 până în decembrie 1950 am fost la o întreprindere de vândut oțeluri și electrozi, a Fabricii „Industria sârmei“ din Turda. Eram funcționar la serviciul de vânzări. Pe urmă, în 1950, am intrat la Editura Tehnică. Eram pe un post de stilizator. La Editura Tehnică erau foarte multe traduceri din rusă în 1950. Vezi, era piciorul stăpânirii. Și tot ce se traducea era din știința cea mai grozavă, adică de la ruși. Și toate astea trebuiau stilizate, deoarece cei care traduceau erau ba basarabeni, ba ruși. Am stat acolo până prin 1952. Apoi am tot trecut de la o editură la alta. M-au pasat de acolo, m-au transferat dincolo, și asa mai departe.

[ După ce mi-a apărut volumul Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, oferit si lui Mihai Șora, acesta mi-a spus pe 24 oct. 2004 că prietenul său Dragomir , dat afară de la Editura Tehnică ajunsese chiar si pe Santierul de la Bicaz unde se ocupa de „aprovizionarea cu ciment”, vezi http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm ]

Am avut și o seamă de alte mici posturi din acestea, de mizerie. Căci începuse deja problema cu dosarul de cadre. Și eu aveam un dosar de cadre foarte prost, pentru că studiasem în Germania (« nazistă »), taică-meu fusese jurisconsult și decan al Baroului Cluj, pentru că unchiul meu, istoricul Silviu Dragomir, fusese ministru în două rânduri Și toate astea făceau să am un dosar putred.
Și nu puteam să intru nicăieri unde să fiu cât-de-cât ce voiam eu. Nu puteam intra în sectorul ideologic. Ceea ce însemna nu numai ca nu puteam intra la vreo revistă, ca redactor. Dar nici măcar bibliotecar nu eram admis. Căci și asta se considera a fi tot în domeniul ideologiei. Și uite așa m-am târât după 23 august 1944. În 1976 am ieșit la pensie. Și, de atuncea, juisez. Asta înseamnă să fiu la pensie. Uite, sunt 24 de ani de când mă bucur că nu trebuie să fac nimic.

Fabian Anton : Cum va explicați totuși, v-am mai spus și la începutul discuției noastre, ca în jurul dumneavoastră s-a creat o anume faimă de „cel mai mare filozof român în viață“ ?
Alexandru Dragomir: Dar mă întreb : « Cine era concurența ? »
F. A. : Cine știm: Nae Ionescu, Cioran, M. Vulcănescu…
A. D.: Eeee… Eu eram mai mic decât ei!
F. A. : Studenții au început să vorbească de dumneavoastră. De ce credeți?
A. D. : Chiar! Și eu mă întreb. De unde și până unde??? Te întreb și pe matale…
F. A. : Cu toate că ați scris puțin sau nu s-a publicat mai deloc ce-ați scris, totuși se vând așa-zise scrieri semnate Alexandru Dragomir.[Se vinde pe piața cărții acest volum pe care vi l-am adus sa-l vedeți: xeroxat și legat, el cuprinde vreo 400 de pagini. Pe copertă este trecut numele dumneavoastră. Studenții cumpără de la anticariatele de la Universitate aceste lucruri. Eu nu știu câți dintre ei vă cunosc personal, câți au ajuns în camera aceasta…
A. D. : N-au ajuns! Pentru că eu nu am scris nimic. În afară de chestia asta [din volumul xeroxat], cu „Oglinda“, nu am scris nimic! Și nici n-am de gând să scriu. Nu mă interesează! Și sînt destule cărți pe piață, nu? Nu se simte lipsa mea !
F. A. : Uite că totuși se fac bani frumoși din așa-zisa operă a dumneavoastră. Cum se poate opri acest fenomen ?

{Aici «Observatorul Cultural» din 2005 (dacă nu mă înșel, condus pe atunci de Ion Bogdan Lefter) denaturează sensul, schimbând pur și simplu replica lui Fabian Anton care devine: «Poate vor începe să se publice. Se vor face poate bani frumoși pe seama dumneavoastră». Desigur ca o mică diversiune întru camuflarea a ceea ce mai încolo va fi desemnat de bătrânul filozof drept „excrocherie”. Mai apoi Alexandru Dragomir e imaginat de cenzorii interviului că ar aproba afirmația scoasă din buzunar de redacția « Obs. Cult », prin indiferența arătată față de niște evenimente VIITOARE. În noul context creat de minciuna așezată în locul adevărului, filosoful e pus în mod fals a-și manifesta totala indiferență față banii «frumoși» care se făceau (în PREZENT, la acea dată!) prin vânzarea de către anticari a unei «opere» a cărei paternitate nu-i era indiferentă, căci tocmai o negase cu vehemență. Cu asemenea tertipuri „redacționale” tipice comunismului așa-zis abandonat în dec. 1989, Alexandru Dragomir a apărut cititorului din 2005 ca « aprobând» oarecum „excrocheria” vânzării de opere contrafăcute, precum volumul din 2004, Crase banalități metafizice, în care nici una din prelegeri nu a fost păstrată în forma pe care i-a dat-o Alexandru Dragomir, deși uneori a fost chiar înregistrat pe bandă de magnetofon. În realitate, indiferența filosofului apare ca un răspuns de bun simț la întrebarea lui Fabian Anton, cenzurată de « Observatorul Cultural » : «cum se poate opri acest fenomen? ». Prin replica sa, Dragomir se îndoiește că ar exista o modalitate de a opri frauda. Și abia de aici încolo el își manifestă indiferența sa față de o notorietate ivită si extrem de târziu, si, din păcate, pe calea colportării gândirii sale modificată de colportori (I.V.S.)}

A. D. : Din partea mea… Cred ca mi-e tot atât de indiferent cum îmi este și notorietatea!
F. A.: Domnule Dragomir, dar… de ce ați ales filozofia?
A. D.: De ce? Pentru că sunt filosof!
F. A. : Erați filosof și înainte de a fi student la filosofie?
A.D. : Da! Sunt filozof de la 16 ani. De când eram în ultima clasa de liceu, când mi-a încăput pe mâna o carte în 3 volume a unui eseist francez (când i-am pomenit lui Sorel Vieru de ea am văzut ca era singurul care știa de cartea asta). Atunci așa, dintr-o dată, m-am iluminat și am știut că asta este! Citind ce spune autorul despre Platon în primul volum, citind despre Platon, îmi aduc aminte și acum. Aveam 16 ani, eram în prima clasă de liceu. Mi-am spus atunci: „Asta este! Asta vreau să fac!“. Și în asta am rămas nedezmințit Adică eu mă simt acasă numai în filosofie. Chiar aș putea să spun, în metafizică. Nu în alte branșe ale filozofiei, cum sînt psihologia, sociologia – dacă mai sînt branșe ale filosofiei.
Dar, cum am mai spus, reîntors de la Heidegger în toamna lui 1943, am renunțat să continui teza [despre Hegel] începută cu el. Mi se părea ca n-am cu cine [să o fac] aici.
Am vrut sa fac o teza în Platon. Dar n-a ținut, fiindcă m-am dus la Mircea Florian și el mi-a spus ca asta e o teză de elină, nu de filosofie.

[De fapt, odată cu ocupația rusească se instaurase si teroarea ideologică. Spusa filozofului Mircea Florian trebuie văzută în contextul de atunci când prin masive arestări si teroare polițienească se suprima în România ciuntită libertatea de gândire si de exprimare. InsușI faimosul profesor care predase logica la Universitatea din CernăuțI urma să fie arestat si atât de schingiuit vreme opt luni de zile încât atunci când s-a întors ascasă nevasta lui nu l-a recunoscut.]

Iar când m-am dus la Pippide, la bătrânul Pippide, care era profesor de greacă, el mi-a spus ca asta e o teză de filosofie, nu de elină. Și atunci am renunțat, fiindcă între timp trebuia să-mi câștig existența, și am avut diverse slujbe, de toate felurile.
F. A.: Și cum se poate să fiți cunoscut ? Fără să aveți o operă, cum vă explicați că sînteți „cel mai mare filozof român în viată“?
A. D. : Da, Chiar ! Asta mă întreb și eu! Că n-am operă. Dar nu-i vorba numai că n-am operă. Faptul ca n-am operă este, sa zicem, voința mea. Asta am decis eu, oarecum.
Dar ca, urmând această cale, să devin totuși cunoscut, chiar nu mă așteptam Mă miră!
F. A. :Tinerii vă știu totuși. Există aceste xerocopii cu autobiografia d-voastră. Există și portretul pe care i-l faceți lui Heidegger. Anticarii de la Universitate vând toate acestea. Mai sunteți menționat în Jurnalul de la Păltiniș și în Jurnalul Jenicăi Acterian.
A. D. : Mai ales Jeni, jurnalul lui Jeni… Acolo nu-s prea…
F. A. : Există și portretul lui Heidegger ! Ați scris vreodată? Se vând xerocopii cu Autobiografia dumneavoastră, se vinde și portretul pe care i-l faceți lui Heidegger. Anticarii de la Universitate vând pagini în care faceți un portret superb lui Heidegger…
A. D. : Fac eu un portret lui Heidegger ? Mă rog, așa, între prieteni, când venea vorba, toți ma întrebau: „Cum era Heidegger?“.
(continuarea în numărul următor)
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*