Ignat

18.12.13 by

Ignat

Lumina absurdă a iernii
pictează pe fereastra închisă a sufletului meu
crini de zăpadă insalubră, mâzgălită
cu sânge sacru de porc.

Văzduhul cade pe mine şi vântul vâjâie a pustiu
în depărtarea rupestră.
Doar spiritul inocent al porcului eliberat,
ţopăie în curtea plină de sânge aburind,
guiţând sonata slăninii afumate,
cântecul unsuros al cârnaţilor,
poemul jumărilor aurii botezate-n căldare,
bătaia solemă a tobei
ce-o tăiem
cu cuţitul abundenţei.

Babe cu gândire primordială,
îşi aţintesc ochii sticloşi spre porcul înjunghiat ce se purifică
pe rugul preţios al tăcerii,
binecuvântând opulenţa existenţială.

Paie ard şi focul îmi îneacă visarea
încâlcită în maţe de porc,
iar urechea surdă mi-e inundată
de bocetul infernal al purceilor
din coteţul decorat de sângele dulce
ce-l linge pisica c-o poftă
Nebună!

Scurgere

Glasul de piatră
şi incertitudinea diafană a apei plângătoare
întoarce sfârşitul grandios
în începuturi indeterminate de mişcătoare nisipuri.

Minute nedumerite căutau disperate în miezul nopţii
strugurii stelelor ce visează
pe gândul împietrit al florilor
sângerânde.

Eu – strivit de frunza apoasă a toamnei
mă-ncolăcesc ca un şarpe între secundele accelerate
şi cu forţa spiritului sobru
ies întunecat din întunericul pietrelor
în holde gelatinoase
de melci domoli.

Suspendare

Suspendat de clipa izbitoare a tinereţii
florile mi se par lumini
ce cântă în abisul nopţii
izvoare crude de înţelepciune.

Cerul e-o ramură blândă ce-adie
mai sus de aureola mea
şi mă păzeşte ca nu cumva
să cadă pe mine stelele risipite
ce dorm în visarea eternă.

Eu sunt pasărea ce zboară fără aripi
printre clipele de lacrimi
ale bătrânului Cronos
căutând frânturi de destin
luminat.

Viaţă cosmică

Flori răsărite pe dune de gânduri
le culeg şi le pun pe aripi
frânte de libelule,
le dau drumul să zboare
în mlaştini izvorâte
din lacrimile pietrelor
adormite-n visarea celestă.

Goluri şi iar goluri,
unele mai pline, altele mai goale,
se-ntind aici şi acolo,
încât cred că secundele timpului primordial
sunt flăcari
ce-mi ard ochii
să nu mai pot găsi
în haosul nopţii
dulcea visare
a vieţii cosmice.

Ochi de liliac

Ochi de liliac,
străini de lumina hazardului,
învăţaţi-mă să nu mai simt adierea luminoasă
a aripilor de îngeri
ce poartă sub penele lor de purpură
stelele izgonite din universul ambiguu.

Ochi de liliac,
amorţiţi de lumina aurorală a întunericului,
ascundeţi-mă în şoaptele neauzite ale inimii
să nu încep iarăşi să citesc
aceeaşi poveste nescrisă
din viitorul echivoc.

Ochi de liliac,
împietriţi de vetusta visare a nopţii,
izbiţi-mă de norii de titan
să mă prefac în ploaie acidă de tihnă
ca să pot metamorfoza
realitatea iluzorie în culori oarbe, scânteietoare.

Nelinişte de Decembrie

În ceaţa verde de mirare
Eu am topit ochii de ceară,
De-atunci vântul cu răbdare
Cânta în nori ca din fanfară.

Am topit şi vise de flori
În pământul ce-şi murmură glasul,
Şi-am dat timpului fiori
Ca să se mişte ceasul.

Am luat tot ce-i sec şi gol
Şi am aprins tămâie,
Cenuşa-am pus-o în ocol
Şi am mâncat lămâie.

Şi am băut şi aqua clara
Din ţurţurele lung al iernii
Căci aşteptam să vină vara,
Cu jocul cald al vremii.

Mai beau şi din iluzii reci
Ca să mai uit de toate
Tu soare mai lipseşti să treci
Sub clar de lună-n neagra noapte.

Şi tot ce-am trăit a fost un vis
Zăpadă sângerie-n ape,
Fum de tăciune aproape stins
Nelinişte hibernală de şoapte.

Viaţă de hârtie

De-ar fi lumea de hârtie
S-ar aprinde de furie,
Şi în fum ar arde lacrimi
Cu papirusul de patimi.

Fir de foc ar ţese ura
Negru-n doliu ca şi mura,
Şi-ar îmbrăţişa durerea
Dulce, galbenă ca fierea.

Iar pe sârma cea ghimpată
Fiinţa este obsedată…
Că-i mocneşte în timpane
Zvonurile diafane.

Doar un scut de praf migrează
Între ochii ce veghează
Focul arzător al firii
Din iluzia mântuirii.

Mă desfac ca şi un crin
În splendoarea de pelin
Şi sacrific o-ntâmplare
Pedepsind-o cu uitare.

Vorbe metalice

Cuvinte sleite, ascunse-n vulcanul de gheaţă,
au desfrunzit iluziile de pe podul aşteptării,
şi eu… ca o amintire îndepărtată
trec prin stele de tăciune
căutând vorbe de duh metalice.

Armonia haosului îmi pare
mai încleştată în flăcări
şi cu semne ombilicale de întrebare,
o întoarcere ofilită
în vise ofensive
unde domnesc pe tronul diafan al imperfecţiunii
glasul fără de şoaptă,
cântecul fără de glas,
mişcarea fără de pas,
ochiul fără de lumină,
lumina fără de-ntuneric,
eu fără de mine.

Aripi de iluzie

Semne de întrebare,
izgonite din infinitele fraze retorice
ard spulberate în deşerturi albe de foc.
Un văl ca o aripă de libelulă
acoperă cuvintele goale de sentiment
şi un val de iluzii agreste şi verzi
se ivesc în spatele ochilor
ce n-au văzut încă
lumina exotică a îndoielii.

Caut apa clară a răspunsurilor,
dar parcă mă înec în nisipuri amare
de puncte difuze
şi deschid ochii de tăciune
absorbind ca un burete
lumina inconştientă
a fetei morgana.

Iluzia vieţii

De ce mi-au crescut
aripi de cenuşă până la soarele muririi?
Au! viaţa lumii se îneacă
în abisul nocturn al stelelor
ce caută în corola de iluzii
mişcarea timpului etern.

Flăcările de speranţă le sting,
suflând vântul tăcerii…
şi deodată ochiul necunoaşterii începe
să ordoneze lumina stelelor
în raze suave de întuneric.

De ce mai aud şi tăcerea
cum bate cu mâna cronosului
în uşa verticalităţii?
Poate că răspunsul acesta e inexact,
dar tăcerea parcă visează sforăind
în orologiul vechi
ce şade pe peretele prigonit
de cuiul inexistenţei noastre.

Visare 

Beau somnul adânc al visării
Cu clipele albe căzute în ceaţă,
Şi-nvaţă-mă taina cea grea a mirării
Să fac iluzii reale din viaţă.

Mă întreb cu o oarecare sfială
De ce sâmburele iubirii n-a încolţit,
De ce văzduhul imens de cerneală,
În noapte, azi, n-a înflorit?

Poate că prigoana timpului uscat,
S-a potcovit în haosul ceresc
Şi de aceea cerul e-astupat,
De nori de fantasme ce ne prigonesc.

Colţii visării îi simt cum mă muşcă 
Şi veninul în inimă îmi vine,
Închis, etern sunt într-o cuşcă ,
Iar noaptea puterea soarbe din mine.

Lacrimile vieţii

Ochi apocaliptici de lună,
Plângeţi roua dimineţii,
Şi-n sânul negru de humă
Să strângeţi lacrimile vieţii!

Să le puneţi raze de-ntristare
Şi dor adânc de dor,
Pe cuie frângeţi nempăsare
Şi îngeri albi, nebuni ce mor.

Visele de apă scăldaţile-n foc,
Pe barca ce arde în scrum…
Şi gândiţi-vă că viaţa i-un joc
E o iluzie albă, mişcată de fum!

Umila noastră existenţă
I-un vis ciudat, purtat de gând,
Făcându-ne să credem în prezenţă
Când de fapt totul e strigare-n vânt.

Deci lacrimile-s simple hotare
Între strigare şi ajutor,
Între haos şi nerăbdare
Între fiinţele vii şi cele ce mor.

Izvorul Nefiinţei

Mi-e neagră aripa de lumină
Şi cer cerului ce plânge la izvor
Ca o peşteră de ceaţă şi de smirnă
Să-mi dea aripi drepte de cocor.

Pe frunze reci, de ceară neagră
Voi alerga spre Paradis…
Când stele nu vor licări afară
Eu nu voi crede nici în vis.

De ce mă simt o rază mută de lumină?
Ce strigă palidul ascus
De ce cosmosul acum suspină?
Şi de tăcere sunt sedus.

Mă doare aripa dreptăţii
Ce-i frântă de angelicul stingher,
Eu mă sacrific azi eternităţii
Şi mă prefac, treptat mister.

Focul enigmei mă arde pe rug
Şi-mi place arsura neputinţei,
Căci se preface steluţă-n amurg
Şi eu mă redau iarăşi Nefiinţei.

Sobrietate cosmică

Azi spiritul meu sobru a apus
în cealaltă parte a cosmosului infinit;
s-a transformat în lungi radiaţii multicolore
şi în miliarde de stele moarte ce-şi elimină
energia cosmică.

Azi spiritul meu sobru a ascultat pentru
prima dată cântecul dulce al lunii tremurânde.
Era un cântec tainic ce chema
spiritele libere să se avânte
în cosmosul infinit.

Azi spiritul meu sobru s-a avântat departe
în cosmice zări şi lungi depărtări
şi s-a înfrăţit cu sufletul norilor
ce eliberau tacit pe codrii de smarald
lacrimile cerului întristat.

Azi parcă sunt în acelaşi timp
şi stea şi lună şi cer şi pământ
şi cântec de lună şi ploaie de stele
azi sunt mai luminos şi mai întunecat
deşi sunt aici, dar mă simt şi acolo.

Lebede

Prin veşmintele luminii eterne
pierdute în văzduhul uitării,
treceau două lebede cu pene de tăciune,
şi ochi întristaţi de lumnină…
şi-acum mă înfioară de ce
holda de psalmi cânta demonic
de se auzea până-n Valea Fericirii.

Lacrimi arse din soare cădeau haotic
în penele lor de cărbune ars în infern,
şi-acum, parcă ascult
cum cântă îngeri izgoniţi din Paradis,
Dar nu! Păsările suave îmbrăcate în doliu
îşi cântă stinghere
Moartea.

Bolnave de setea de tăcere,
şi speriate de lumea ce cade-n păcat
îşi cântă amarul vieţii
strigându-şi veşnicia.
Apoi tăcerea iar se aşterne ca roua căzută pe flori
mai palidă, şi mai neagră,
şi cred înspăimântat
că azi am întâlnit…
prima fărâmă de moarte.

Somn

Cu dragostea umed-a
lacrimilor mele,
ai şters geamurile prăfuite
să vezi mai bine stele eterne.

Apoi ai coborât cerul,
aproape de pământ
ca să ţi-l îngrop
în negrul mormânt.

Clipele din ceas le-ai închis
în alba tăcere…
şi-ai ars orele pe vetre
stinghere.

Florile sufletului zăceau înflorite
în vise de piatră
sperând
chinuite.

Dorului imens i-ai dat aripi
să zboare
departe, departe,
s-aducă visare.

Credeam că trăiesc, dar
astăzi visez pierdut
în albe cuvinte
ce dorm în aduceri-aminte.

Gând de noapte

Mi-ai zis mai demult să-ţi aduc
lumină caldă din soare,
cu care să-ţi lustruiesc visele împietrite
de toamna solemnă şi ploioasă.

Azi, când clipele maliţioase îţi sfâşie
gândurile măreţe, de ce nu mă strigi în noapte
să-ţi aduc stelele din cer,
cu care să-ţi luminez calea?

Of, timpul trece! Negura gândurilor va urla
ca un tigru turbat
în sufletul tău dulce…
şi te rog, cheamă-mă că-ţi voi culege
raze line de lună cu care
te voi mângâia.

Noapte

Durerea ploii cântă doine strămoşeşti
pe vatra încărcată de doruri
stinghere…
şi eu culeg din ţărâna apoasă a nopţii,
bucăţi de stele
căzute din văzduhul ce plânge
cu fulgere de diamant.

Deodată, mă aprind ca un astru
şi lucesc ca lumina
din ochii palizi de înger.
Tac în noaptea de tăciune fumegând
şi inhalez duhurile arse ale eternei
singurătăţi.

Tăcere! Fanfara de frunze ucise duce jalea nopţii la groapă,
iar eu ca un străin îmi înec pelinul
în ploaia dulce de stele.

Apoi mă prăbuşesc
în imensitatea nocturnă
strălucind şi mai tare…
şi cad de acolo în fiecare dimineaţă
făcându-mă
Om.

Toamnă de scrum

Am suflat în cenuşa nopţii
dorul incomensurabil
al frunzelor ce ard stinghere în negura tăcerii.
Parcă visez între gânduri,
că vântul aprinde
focul cu cremenele din stele,
iar eu răsar ca o floare fragrantă
în grădina de rocă a sufletului tău
verde.

Degeaba răsar, căci focul mărunt şi fierbinte
mă arde profund
şi rămâne doar
cenuşa frunzelor mele.
Gândurile mi s-au pârjolit în neagra uitare
şi stau pe braţul de oţel al singurătăţii
aşteptând ploaia astrală
să-mi învie:
inima, gândurile, mintea,
şi spiritul suprasaturat
de focoasa durere.

Vis culinar de toamnă

Când se aşterne întunericul enigmatic
simt că toate obiectele văzute şi nemaivăzute
sunt legume tocate de toamnă.
Eu amestec haotic în zacusca văzduhului
cu lingura cosmică a soarelui plictisit
de cântecul norilor încărcaţi de roade celeste…
Mă arde şi focul sobelor apocaliptice
şi lumina lor stranie iar mă orbeşte,
dar eu, stingher, tot trebuie să amestec întruna
ca nu cumva sa se ardă
imensul neant.

Apoi caut borcane de sticlă plutonică, vetustă,
între comete îngheţate de platină
să pun la păstrare zacusca stelară în universul ascuns.
Tot mai misterios şi tot mai sihastru
am terminat şi zacusca
pe care o acopăr cu
capacele de titan, selenare
şi le spun tururora
Noapte bună!

Definiţia visului

Florile gândului le-am udat cu psalmii lui David
şi au înflorit veşnic în trupul soarelui
ce se izbeşte de imensitatea văzduhului.
De atunci am văzut cerul cum lăcrima
pe faţa sacră a melancoliei…
şi tot ce-am cules din bogăţia naturii,
azi am făcut iubire de stele.
Apoi am săpat cu unchiile de crom
în ţărâna pietroasă,
de unde am scos visele dulci
şi le-am înşirat pe bolta cerească…
Iar când mă apucă plictiseala îmi cresc aripi de dor
şi-mi iau zborul înspre văzduh
de unde îmi aleg vise perfecte
şi uit să mai trăiesc.

Clipă de scrum

Scrumul amar al clipelor tainice
născute din fragilitatea florilor de mai
azi zace în noroiul
din faţa templului
singurătăţii.
Cu degetele oarbe de uitare,
parcă încep să aleg molecule din fumul toxic
ca să le metamorfozez
cu ajutorul inimii tale suave
în clipe fragrante şi exotice,
dar absenţa ta radioasă îmi spune să caut neantul
în sufletul seminţelor fără suflare
de pe altarul încărcat al uitării.
Îl întreb şi pe zeul albastru înconjurat de ofrande bogate
de ce toamna aceasta
vrea să fie mizerabilă
şi senilă.

Luna

Luna de titan urcă-n cosmos
din adâncul pământului
ca să ne-aducă lumina de tămâie
a serii.

Ca o floare grea de lotus,
strivită de ploaia de stele
luna sângerează
în apa lacului
ce murmură-n tăcere
uitarea.

Apoi, un gând aspru îmi apasă inima
ce arde în neant…
şi mă întreb:
” De ce zeii nopţii tremură închişi
în pietre negre de fier? ”

Mă întunec ca un tăciune şi strig fără cuvinte
în mlaştina unde luna începe să se-afunde:
” De ce mi-au crescut aripi de amurg
până la cer? ”
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*