Identitate [inter]nationala

06.07.11 by

Traditia adevarata e singura merinde sufleteasca… (Liviu Rebreanu)

…Dar ce se întâmplă când plecăm în străinătate? Levente Salat se întreabă în lucrarea sa Multicultusalismul liberal dacă democraţia modernă poate asigura o stabilitate culturală pentru cetăţeni având în vedere faptul că există ţări caracterizate de o mare diversitate culturală. Indiferent că este vorba despre Franţa, Italia, Spania, America sau România, problema asimilării sau integrării este una de actualitate. Integrarea presuspune existenţa diversităţii cu păstrarea identităţii, în timp ce asimilarea impune generalizarea caracteristicilor preponderente ale identităţii dominante. Ce se întâmplă cu identitatea socioculturală în momentul în care nu trăieşti în societatea în care te-ai născut şi ai crescut? Când în jurul tău există alte obiceiuri, când nimic din ceea ce ai respectat până acum nu se mai respectă? Când eşti înconjurat de un curcubeu al tradiţiilor, de un mozaic al culturilor? Abia atunci apare marea încercare, abia atunci se poate vedea cât de puternice sunt rădăcinile ţării natale. Rămâi cum erai,  îţi dezvolţi o identitate socioculturală mixtă, sau, de ce nu, renunţi cu totul la a ta şi o accepţi pe cea a ţării în care eşti?

Inainte de a trece la adevaratul subiect este necesară o scurtă analiză a situaţiei actuale din România. Nu voi face o descriere amplă ci doar un scurt rezumat al unei situaţii incerte.

După 1989 a început, cel puţin teoretic, o perioadă de tranziţie de la o epocă a constrângerilor la o epocă a democraţiei necontrolate. S-a trecut treptat de la generaţiile gumei Turbo şi a sucurilor la dozator la o generaţie a telefoanelor mobile şi a reţelelor de socializare. De la mersul cu colindul şi sorcova la mersul la spice shopuri. A urmat încă un pas ”înainte” odată cu intrarea în Uniunea Europeană. Noi reguli, noi libertăţi dar în realitate noi limitări. Ignatul a devenit de fapt euthanasierea porcului.  Diversitate în unitate? Poate  diversitate în opţiuni şi unitate în tradiţii? Este destul de greu să păstrezi tradiţiile unui popor când se impun anumite norme inexistente până acum câţiva ani. Şi mai ales când noile generaţii au crescut într-o societate care pune accent din ce în ce mai puţin pe cultură şi obiceiuri. Pe teritoriul ţării situaţia este îngrijorătoare, însă nu este încă sumbră. Mai există bunici şi părinţi care încearcă să păstreze acea atmosferă românească şi mai există şi câţiva tineri are încă apreciază cultura românească cu toate aspectele ei şi care respectă măcar o parte din tradiţii.

Pentru a putea analiza modul în care românii îşi păstrează identitatea socioculturală în străinătate trebuie mai întâi înţeles cum este văzută această noţiune în ţară.

În termeni generali, şe stie ce înseamnă identitate socioculturală, dar ce semnifică această noţiune pentru tinerii din ziua de azi? Cum este văzută cultura românească şi ce înseamnă identitatea românească? Ce anume îi poate determina pe aceştia să renunţe la elementele care îi individualizează în favoarea altora? Ce măsuri ar trebui luate pentru a împiedica înstrăinarea tinerelor generaţii? Din punctul meu de vedere acestea sunt nişte întrebări care necesită un răspuns fără amânare.

Statul actual ar trebui să ţină cont de faptul că noile generaţii sunt fragile mai ales din punct de vedere cultural; impactul mass media asupra tinerilor nu face decât să dezechilibreze şi mai mult balanţa identităţii socioculturale în defavoarea României. În contextul unei societăţi încă instabile, noile generaţii sunt atrase de posibilitatea de a găsi ceva stabil în afară. Media nu face decât să prezinte o antiteză între ceea ce este în prezent în România şi ceea ce promite a oferi străinătatea. Mii de români fericiţi, plecaţi de ani de zile în alte ţări, integraţi în alte societăţi sau chiar asimilaţi. Mirajul străinătăţii – asta ni se prezintă zilnic în mass media. Nu se pune accentul suficient pe cultură, pe valorile tradiţionale, pe valorificarea unor adevărate resurse culturale. Tradiţii, obiceiuri, recunoaşterea trecutului sociocultural ca factor fundamental al existenţei actualului – o serie de noţiuni total necunoscute. Şi în condiţiile acestea cum poate societatea românească să ceară un grad ridicat de conservare a identităţii socioculturale românilor din străinătate?

Involuntar, în momentul în care alegi să trăieşti în altă ţară accepţi modul lor de viaţă, dacă nu în totalitate, într-o bună parte. Nu poţi respinge tot ce este diferit. Nu poţi trăi după aceleaşi reguli ca în ţară. Nu îţi rămân decât două variante: fie găseşti o cale de mijloc între cele două opţiuni, fie adopţi în totalitate noul mod de viaţă.

Tradiţiile şi obiceiurile poporului cărui apaţinem, împreună cu toate elementele care au ca rezultat individualizarea unei culturi nu pot fi eliminate din ”tiparul” unui individ. Inclusiv în cazurile extreme în care se acceptă şi doreşte asimilarea completă de către altă societate (cum poate fi spre exemplu cazul femeilor care acceptă în totalitate cultura musulmană extremă prin mariajul cu un musulman), atât timp cât încă mai există o reacţie (manifestată chiar şi la nivel inconştient) la un stimul tradiţional – vizual, auditiv, olfactiv – nu se poate vorbi despre asimilare completă. De fapt, identitatea socioculturală, datorită rolului important pe care îl are în formarea individului, nu poate fi pierdută în totalitate nici măcar în cazurile extreme ale unor asimilări complete dacă individul a trăit suficient timp în ţară. Prin ”suficient timp” mă refer la acea perioadă fundamentală în formarea unui individ ca fiinţă socială ce aparţine unei anumite societăţi.

Un factor important în conservarea identităţii socio-culturale româneşti este motivul plecării din ţară: plecarea este de fapt o fugă de ceea ce este în România, o fugă  după ceea ce am vrea să avem sau pur şi simplu o fugă pentru că nu ne place să ne plictisim? Cu alte cuvinte ce caută un român când pleacă din ţară? Să plece şi să nu mai audă de România, să lucreze şi să se întoarcă cu bani, să facă studii sau pur şi simplu să se stabilească în altă ţară fără a se rupe total de România? Prima variantă sugerează destul de clar că cei aflaţi în acea situaţie vor accepta să fie asimilaţi de altă cultură. Vor dori să înlocuiască amintirile urâte din România cu ceva nou, nu neapărat mai bun, dar diferit.

In final, totul se rezuma la o singura intrebare: Ce-si doreste romanul care pleaca – sa rămâna un român printre straini sau sa devina in totalitate un strain?

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*