IDEALISMUL GERMAN Schelling

01.10.11 by

IDEALISMUL GERMAN  Schelling

 Dacă, pe de o parte, Kant dublase lumea fenomenelor cu o lume inaccesibilă nouă – cea a lucrului în sine –, iar pe de altă parte, Fichte a redus lumea la existenţa eului transcendental subiectiv, Schelling construieşte două lumi cu origine comună: lumea subiectivă a spiritului şi lumea obiectivă a naturii; ambele au sursa şi temeiul dincolo de opoziţia lor, într-un principiu absolut, indiferent, care le naşte şi le dă noima ontologică.

După ce Kant şi Fichte lăsaseră problema fundamentală a filosofiei – acoperirea ideii cu fiinţa – cu un subtil reziduu: diferenţa ontologică dintre noumen şi fenomen (Kant), respectiv şocul infinit al non-eului (Fichte), Schelling se simte dator să reconcilieze cei doi termeni ai diferenţei într-o identitate superioară, care, pe de o parte, să reflecte unitatea originară din care aceştia se revendică şi îi face cu putinţă, pe de altă parte, să păstreze diferenţele lor specifice nealterându-le funcţiile teleologice relative.

Pentru aceasta însă era nevoie de un concept nou, cu un grad mai mare de acoperire ontologică, dotat cu virtuţi de o asemenea mobilitate speculativă, încât acesta să poată suporta o contradicţie absolută cu sine însuşi fără a-şi periclita sau vătăma substanţa, conservându-şi astfel identitatea originară în cea mai crâncenă opoziţie cu sine. Trebuie, dar, să fie un concept mijlocitor, atât identic, cât şi sintetic, care la Schelling – se va vedea – nu este altceva decât conştiinţa de sine pură, mediatorul universal, doar că spre deosebire de predecesorii lui apropiaţi îi aduce acesteia determinaţii sporitoare şi o face Eu ce se sesizează pe sine ca eu absolut; nu o lasă în disjuncţie cu ceva în afara ei, prejudiciindu-i astfel unitatea originară.

Oricât de adânc şi elaborat determinaseră Kant şi Fichte ideea de conştiinţă de sine pură, ea se mai raporta încă negativ la altceva din afara ei, nereuşind să se cuprindă integral şi adecvat pe sine; în mod constant şi fatal, rămânea un reziduu de sine neimpropriabil de către conştiinţă (lucrul în sine kantian, respectiv şocul infinit fichteian).

Pentru Schelling, aşadar, forma originară a oricărei cunoaşteri, „ceea ce nu este determinat prin nimic aflat în afara lui însuşi“*, punctul unde identicul şi sinteticul cunoaşterii sunt unul şi acelaşi lucru, este conştiinţa de sine. Aici doar „obiectul şi conceptul lui, lucrul şi reprezentarea sa sunt absolut una în mod originar şi nemijlocit“**. Aici doar, ca identitate nemijlocită între subiect şi obiect, „ceea ce este reprezentat este în acelaşi timp cel care reprezintă, ceea ce este intuit este şi cel care intuieşte“.* Doar de aici pornind, filosofia poate să-şi desfăşoare în chip unitar şi nediscriminatoriu discursul, atât din punct de vedere al formei – ca subiectivitate, cât şi al conţinutului – ca obiectivitate, ele fiind egal îndreptăţite. Şi numai din acest principiu unic pot deriva toate celelalte teze, asigurând astfel naşterea unei unităţi sistematice, absolut inteligibile şi productive.

Tezele identice ale gândirii nu fac altceva decât să transforme şi să aducă orice obiect în cuprinsul formelor sale, ea comparându-se astfel, mereu, numai cu sine. Datorită faptului că în actul cunoaşterii eul îşi devine nemijlocit obiect sieşi, îmbogăţindu-şi astfel, treptat, substanţa, teza identică trece nemijlocit în teză sintetică, ele fiind, în raport cu compoziţia transcendentală a eului, unul şi acelaşi lucru.

Spre deosebire de cazul gândirii identice, în care obiectul este luat, în mod exterior, din afara eului, aducerea eului la sine este de fapt o producere a lui însuşi. Aici trebuie făcută distincţia schellingiană între obiectiv şi non-obiectiv. El afirmă că gândirea primă nu poate porni de la ceva obiectiv, ci de la ceva non-obiectiv, ce îşi devine sieşi obiectiv, ca duplicitate originară. Eul este obiect pentru sine, iar relaţia lor este tot eul. El este prototipul arhetipal în care diverşii (eul subiectiv şi eul obiectiv) sunt nemijlocit identici şi prin care ia naştere mecanismul lumii obiective în genere. „La origine, eul nu face parte din lumea obiectelor, el devine obiect pentru că se transformă singur în obiect.“*

Dar dacă eul nu este obiectiv, nu ne este astfel imposibilă determinarea lui prin cunoaştere? Cunoaşterea tocmai asta presupune: concordanţa unui ce obiectiv cu un ce subiectiv. Mai poate fi vorba de cunoaştere atâta vreme cât lipseşte unul din termenii ei formal-constitutivi?

Ceea ce întemeiază şi face cu putinţă tipul de cunoaştere mai sus menţionat este o cunoaştere ce o premerge originar şi îşi are sediul în eul pur. Fiind principiu al cunoaşterii originare, eul este absolut non-obiectiv; obiectivitatea şi subiectivitatea lui se nasc şi apar abia ulterior, din această unitate primordială pură care le constituie sinele mai adânc.

Cum se va determina însă această formă originară a cunoaşterii?

Eul, fiind principiu pur al cunoaşterii, trebuie să pornească de la ceva absolut necondiţionat şi liber. Pe de o parte, el trebuie să fie o intuire în genere – absolutul care se intuieşte pe sine – pe de altă parte, obiectul cunoaşterii sale nu este independent de el, ci este ceva ce îşi este dat sieşi în deplină entelehie (́́́– faptul de a se avea pe sine în sfârşit), adică, în orice producere a sa – natura, istoria, arta etc. – eul se descoperă numai pe sine.

Această cunoaştere cu totul diferită de cunoaşterea obişnuită, „cunoaştere ce este totodată producere a obiectului său“ *, Schelling o numeşte intuiţie intelectuală şi face din ea organul oricărei gândiri transcendentale. Ea îşi potenţează conceptual bogăţia substanţei interne – care nu este altceva decât absolutul care se raportează pe sine la sine – reconstruindu-se în termeni inteligibili, superiori şi transparenţi. Originar, eul este intuiţia intelectuală; „abia prin cunoaşterea de sine a eului, ia naştere eul însuşi“. „Eul însuşi este un obiect ce există prin faptul că se cunoaşte pe sine, adică este o intuiţie intelectuală permanentă.“ *

Ceea ce asigură superioritatea şi excelenţa intuiţiei intelectuale între alte forme ale cunoaşterii este compoziţia privilegiată a substanţei ei, cea prin care absolutul se raportează şi se intuieşte întreg pe sine, substanţa sa resorbindu-se treptat în forma ei superioară de subiect. Această compoziţie subtilă aruncată peste lume recunoaşte în orice determinare particulară idealitatea ei – absolutul întreg comprimat într-o „potenţă“ specifică: natură, istorie, artă etc. Ea este motorul prim ce conduce toate lucrurile către punctul de identitate al absolutului, unde toate îşi redobândesc esenţa unică din perspectiva unităţii întregului din care fac parte. Orice parte este adeverită ca parte numai în raportarea la întregul pe care ea îl conţine ideal în sine şi din care se revendică ca parte.

Prin mijlocirea intuiţiei intelectuale, absolutul devine lume şi lumea devine absolută. Ea este decodorul universal. Funcţia ei aplicată oricărei fiinţări o face pe aceasta întreagă şi inteligibilă. Ea sintetizează eterogenii în vederea refacerii unităţii absolute. Datorită ei eul subiectiv poate pătrunde orice conţinut străin, spiritualizându-l.

Intuiţia intelectuală fiind o activitate absolut liberă şi care îşi produce singură sinele, nu i se poate demonstra necesitatea, de aceea ea nu poate fi decât postulată. Accesul la acest tip de gândire nu-l putem obţine decât printr-un exerciţiu atent al libertăţii interioare, singura care ne poate transpune în orizontul privilegiat al acestei gândiri. Deşi, în sine, ea există nemijlocit în fiecare eu, intuiţia intelectuală nu este activată în mod necesar în fiecare din aceştia. Este necesară o ecstază providenţială, estetică, religioasă sau de altă natură, care să pregătească luarea în posesie a eului de către sine, sub rigorile medierii universale a intuiţiei intelectuale. Ceea ce asigură obiectivitatea intuiţiei intelectuale este arta, ea fiind expresia ei cea mai adecvată. În artă doar în una şi aceeaşi intuiţie eul este atât conştient de sine, cât şi inconştient, ea singură reflectă acea dualitate originară existentă în cadrul identităţii transcendentale a eului. „Doar opera de artă reflectă pentru mine ce nu este reflectat de nimic altceva: acel identic absolut care în eul însuşi s-a scindat deja“.*

** F.W.J. Schelling, Sistemul idealismului transcendental, p. 37.

 

**** F.W.J. Schelling, Sistemul idealismului transcendental, p. 37.

 

** F.W.J. Schelling, Sistemul idealismului transcendental, p. 37.

 

** F.W.J. Schelling, Sistemul idealismului transcendental, p. 40.

 

** F.W.J. Schelling, Sistemul idealismului transcendental, p. 42.

 

** F.W.J. Schelling, Sistemul idealismului transcendental, p. 42.

 

** F.W.J. Schelling, Sistemul idealismului transcendental, p. 305.

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*