Idealismul german: Kant

04.08.11 by

Idealismul german: Kant

Între filosofii idealişti germani, Kant este cel care revoluţionează întreaga metafizică de până la el, printr-o interogaţie mai originară asupra acesteia, prin radicalizarea premiselor ei constitutive, prin preluarea întrebătorului în întrebare (în forma „conştiinţei în genere“, ca subiectivitate universală).

Toţi ceilalţi filosofi idealişti care-i urmează: Fichte, Schelling, Hegel, deşi cu abordări diferite faţă de Kant, nu-l vor putea ignora pe acesta, îndreptăţindu-i revoluţia salutară în metafizică şi avându-l ca reper esenţial în teoriile lor.

Încercând să împace cele două direcţii de gândire impuse în epocă, empirismul imanentist şi raţionalismul dogmatic, Kant a dat, surprinzător, peste un nou tip de cunoaştere. Această nouă cunoaştere este idealismul transcendental şi este un tip de interogaţie care precede, condiţionează şi orientează cunoaşterea empirică (ontică) a lucrurilor. De aceea, în cadrul acesteia, adevărul ontic se orientează în mod necesar după cel ontologic, care este primar.

Filosofii empirişti, avându-l ca promotor principal pe Locke, exasperaţi de soluţiile abstracte ale metafizicii intelectului, rupte necritic de varietatea vie şi exotică a realităţii, au încercat să compenseze această lipsă printr-o gândire care nu accepta existenţa ideilor înnăscute (inneitatea ideilor). Ei spuneau că, dimpotrivă, toate ideile noastre provin numai din experienţă, care poate fi internă – obţinută pe calea reflecţiei, sau externă – dată de senzaţii. Sentinţa supremă a empirismului este: Nihil est in intellectu, quod non prius fuerit in sensu (Nimic nu este în gândire, care să nu fi fost mai întâi în simţuri).

Raţionaliştii, avându-i ca reprezentanţi consacraţi pe Descartes, Malebranche, Spinoza, Leibniz şi Wolff, susţineau că singurele cunoştinţe adevărate sunt cele date de raţiune. Ea singură doar este în stare să dea cunoştinţe clare şi distincte, având spontaneitate cognitivă proprie. Ea singură asigură universalitatea şi necesitatea cunoştinţelor. Experienţa oferă doar adevăruri contingente şi finite, lipsite de relevanţă şi necesitate universală.

Idealismul transcendental kantian încearcă să pună bazele temeinice ale metafizicii, determinându-i cât mai precis posibilităţile ontologice, impunându-i o autocenzură mult mai severă în ambiţiile ei constructiviste. Spre deosebire de predecesorii săi, Kant a mutat accentul, de pe ambiţia construcţiei metafizice propriu-zise, pe cercetarea critică a facultăţilor de cunoaştere, dorind să arate până unde se pot întinde ele şi indicând astfel limitele „materialului“ pe care-l au la îndemână filosofii în proiectele lor metafizice.

Kant spune că lucrurile ne sunt date prin sensibilitate, iar prin intelect ele sunt gândite. Cunoaşterea se constituie abia prin colaborarea sensibilităţii cu intelectul. Materia sensibilităţii provine din experienţă şi este empirică (a posteriori), iar forma provine din facultăţile de cunoaştere (a priori) ale intelectului. Materia ne furnizează doar ceea ce este singular şi accidental în lucru, elementul universal şi necesar al acestuia fiind dat a priori, prin spontaneitatea gândirii ce-şi are temeiul în Eu.

Eul, prin mijlocirea simţirii şi intuiţiei, raportează lucrul la sine şi-l reuneşte în sine ca într-o unică şi comună origine a lor (apercepţia pură). Modurile determinate ale acestei raportări le reprezintă categoriile care sunt inteligibilele primare ale cunoaşterii. Acestea nu sunt cunoştinţe, ci funcţii de sinteză ale gândirii. Pentru a genera cunoştinţe ele trebuie să se aplice unui conţinut care nu poate proveni decât din afara intelectului. Valoarea lor cognitivă este mărginită de experienţa posibilă, de aceea ele nu se pot aplica lucrurilor transcendente.

Prin apercepţia pură a eului, multiplicitatea accidentală a lucrurilor este adusă la unitate. Tot ce atinge eul în experienţa lui se molipseşte şi se converteşte în formă a lui, sub influenţa categoriilor gândirii. Categoriile conţin raportările originare posibile ale lucrului la eu şi ele asigură premisa obiectivităţii cunoştinţelor obţinute prin experienţă. De asemenea, doar prin ele se formează judecăţile sintetice a priori. Acestea sunt acele judecăţi care realizează sinteza a două elemente diferite, extinzând cunoaşterea şi având necesitate şi universalitate absolute. Explicarea condiţiilor de posibilitate a acestora va constitui însăşi explicarea posibilităţii metafizicii ca atare.

În mod particular, această dilemă a apărut atunci când Kant a încercat să aplice categoriile la intuiţiile sensibile. Cum este posibil ca acestea să fie reunite? Eterogenitatea lor este manifestă, căci unele sunt reprezentări generale (presupun spontaneitatea gândirii), iar celelalte sunt singulare (presupun receptivitatea senzaţiilor). „Este clar – spune Kant – că trebuie să existe un al treilea termen, care să fie omogen, pe de o parte, cu categoria, pe de altă parte, cu fenomenul şi care să facă posibilă aplicarea celei dintâi la cel din urmă. Această reprezentare intermediară trebuie să fie pură (fără nimic empiric) şi totuşi pe de o parte intelectuală, pe de altă parte sensibilă“.

Kant descoperă că aplicarea categoriilor la intuiţii nu se face direct, ci printr-un element mjlocitor cu deschidere către amândouă, pe care el îl numeşte schemă transcendentală. Fiind cea care intermediază între categorie şi obiect, schema este o intuiţie. Dar nu este o intuiţie a obiectului însuşi, ci a regulii conform căreia poate fi produs un obiect în genere, adică transcendental. Când schema produce un obiect determinat şi nu unul în genere, aceasta este empirică. Kant arată că fiecare categorie are schema ei. Aceasta conferă categoriei priză intuitivă şi o face omogenă cu intuiţia sensibilă. Astfel este posibilă aplicarea categoriei la intuiţie.

Schemele provin din imaginaţia transcendentală, al cărei principiu este identitatea originară a opuşilor sau unitatea sintetică originară aperceptivă. Această unitate sintetică originară se dovedeşte a fi atât principiu al intuirii – unde unitatea eterogenilor este scufundată în diferenţă, cât şi principiu al intelectului – unde unitatea eterogenilor este manifestă şi afirmată. Trebuie spus aici despre scheme că eficacitatea lor efectivă se datorează diferitelor determinări categoriale ale timpului, acesta fiind singura intuiţie prezentă în toate fenomenele. Timpul este, după cum cere aplicarea categoriei la intuiţie, atât universal şi aprioric – ca şi conceptul, cât şi individual – ca intuiţia sensibilă. El este intermediarul originar între categorie şi intuiţie, între eu şi obiect.

Heidegger, spre deosebire de Kant, conferă ireductibilitate suverană timpului şi nu imaginaţiei transcendentale. Intuiţia pură a timpului este „originară“ prin excelenţă, în ea regăsindu-se pure atât posibilitatea gândirii cât şi a simţirii în genere.

Aşadar, „schemele conceptelor pure ale intelectului sunt adevăratele şi unicele condiţii pentru a procura acestor concepte o raportare la obiecte, prin urmare o semnificaţie“.

Într-o expunere lapidară, pentru o înţelegere mai limpede a intenţiilor noastre, completăm în continuare tabloul facultăţilor de cunoaştere, unde, alături de sensibilitate şi intelect, apare şi raţiunea. Aceasta este suprema facultate de cunoaştere, constituindu-se în facultate a principiilor. Principiile sunt cunoştinţe ce subzistă prin ele însele şi au puterea de a întemeia. „Dacă intelectul este o facultate a unităţii fenomenelor cu ajutorul regulilor, atunci raţiunea este facultatea unităţii regulilor intelectului sub principii. Ea nu se raportează niciodată imediat la experienţă, ci la intelect, pentru a da a priori, prin concepte, cunoştinţelor lui variate o unitate raţională şi care diferă de cea a intelectului.“

Dacă conceptele intelectului sunt categoriile care au corespondenţi în experienţă, conceptele raţiunii sunt idei şi nu au corespondenţi empirici, de aceea ideile raţiunii trec dincolo de experienţă, devenind transcendente.

Funcţia centrală a raţiunii este aceea de „a găsi pentru cunoştinţa condiţionată a intelectului, necondiţionatul prin care se completează unitatea lui“. Principalul obstacol de care s-a lovit Kant a fost determinarea acestui necondiţionat, deducerea determinanţilor lui. Necondiţionatul, infinitul nu ne este dat în nici o experienţă, nici internă, nici externă. Pe de altă parte, categoriile au eficacitate cognitivă numai aplicate intuiţiilor sensibile. Folosirea categoriilor pentru determinarea infinitului duce, spune Kant, la raţionamente false (paralogisme) şi la contradicţii (antinomii). Contradicţiile acestea sunt necesare şi raţiunea devine în ele transcendentă. Kant crede că aceste contradicţii nu sunt ale obiectului însuşi, ci aparţin numai raţiunii cunoscătoare.

Aşadar, raţiunea nu reuşeşte să sesizeze lucrul în sine, în propria lui natură, ea nu ajunge să cunoască adevărul în el însuşi, pentru că atunci când vrea să scoată adevărul numai din ea însăşi, ea ignoră experienţa ca fiind cealaltă latură prin care se constituie cunoaşterea. Raţiunea lui Kant va avea doar virtuţi regulative – dând unitate şi reguli pentru diversul sensibil şi sistematizându-l, nu însă şi virtuţi constitutive – unitatea pentru sine a raţiunii pică în contradicţii când vrea să producă adevărul din ea însăşi. Cunoaşterea raţională a lucrului în sine este negată ca posibilitate, iar unicul mod de cunoaştere veritabilă este doar cel al fenomenelor.

Hegel, unul dintre cei mai fervenţi admiratori ai lui Kant, dar totodată şi virulent critic al lui, după ce iniţial apreciază entuziast descoperirea antinomiilor gândirii, acestea provocând gândirea – în sfârşit! – la o atitudine dialectică, îi arată şi insuficienţa determinării lor. „Kant s-a oprit la rezultatul doar negativ al incognoscibilităţii în sinelui lucrurilor şi nu a pătruns până la cunoaşterea semnificaţiei adevărate şi pozitive a antinomiilor. Semnificaţia adevărată şi pozitivă a antinomiilor constă, în genere, în aceea că tot ceea ce este real conţine în sine determinaţii opuse şi că, deci, cunoaşterea şi, mai precis, conceperea unui obiect constă tocmai în conştiinţa că acesta este o unitate concretă de determinaţii opuse.“

În idealismul critic, eul şi lucrul există fiecare pentru sine, sunt complet separate. Raportarea determinată a lor unul la altul apare ca legătură cauzală – lucrul în sine devine obiect pentru că primeşte determinaţia de la eul activ. Identitatea lor este formală, exterioară şi lipsită de necesitate.

Raportarea posibilă a eului la lucru este incompletă, o latură adăugându-se la cealaltă ca la ceva străin şi în chip exterior. Eul determină diversul lucrurilor prin unitatea lui şi, invers, lucrul umple golul identităţii abstracte a eului. Această cunoaştere formală, desfăşurându-se la suprafaţa naturii lucrurilor, lasă să subziste opoziţia de fond între eu şi lucru, identitatea pe care o produce fiind săracă şi lipsită de vigoare unitivă reală. Pentru că raţiunea – singura aptă principial de a realiza complet unitatea eului cu lucrul – este lipsită de o autoritate intrinsecă menita să mijlocească în chip absolut eterogenii, Kant este silit să postuleze negativ existenţa unui „dincolo“ transcendent, nedeterminat, care să suplinească această lipsă a raţiunii.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*