Idealismul german Hegel (7)

31.07.12 by

Spiritul comunităţii însă – ca şi conştiinţă nemijlocită a spiritului absolut – este împăcat cu conştiinţa sa religioasă doar în sine, la nivel de reprezentare. Unitatea cu esența sa absolută nu este realizată din cea mai pură interioritate a sa, ci este pusă nedezvoltat ca reprezentare, ca gândire aservită unor sentimente pline de cucernicie. Este drept că spiritul comunităţii întâlneşte spiritul absolut, dar el trebuie să depăşească simpla formă a reprezentării, a împăcării doar în inimă, pentru că aceasta impune naturii originare a conştiinţei o exterioritate pe care aceasta, ca putere infinită a negativităţii, n-o poate accepta ca adecvată conţinutului absolut, indicând astfel în continuare o opoziţie care mai persistă încă între ele. Conţinutul absolut va fi deplin reflectat în sine doar atunci când negativitatea conştiinţei va fi integral primită în obiectul ei (conţinutul absolut deplin reconstituit), fiindu-i imposibil să creeze noi opoziţii.

Această negativitate a conştiinţei nu reprezintă altceva decât puterea infinită a spiritului absolut care, în virtutea universalităţii sale, vrea să se recunoască în fiecare obiect al acesteia, împingând astfel relaţia dintre conştiinţă şi obiectul ei până acolo unde ele vor coincide, fiecare constituindu-se într-un sine care este atât al fiecăreia – ca distincte, cât şi al unităţii lor. Când această întrepătrundere este deplină, se consacră o unitate superioară, perfect reflectată în ea însăşi: în afirmarea propriului sine, fiecare îl indică pe celălalt. Meritul acestei mijlociri desăvârşite aparţine negativităţii conştiinţei care, convertită în forma ei inteligibilă şi determinată, este gândirea infinită, universalul prin excelenţă, mijlocitorul pur între conştiinţă şi obiectul ei, între eu şi Dumnezeu, singurul element prin care universalul este redat sieşi într-o formă pură şi necoruptă.

Aşadar, pe cât de mult gândirea reprezintă esenţa pură a conştiinţei, tot pe atât de mult ea este singurul delegat autorizat prin care conţinutul absolut se compară – prin mijlocirea conştiinţei – cu el însuşi, liber de orice amestec impur. Ea este modul desăvârşit al cunoaşterii prin care eul se raportează în chip cu totul liber, atât la sine, cât şi conţinutul pe care îl primeşte.

Experienţa sau simpla reflecţie – ca forme ale cunoaşterii – nu prezintă adevărul în mod veritabil, fiind forme inadecvate de a primi un conţinut infinit. Atât reprezentarea, cât şi reflecţia, determină în mod abstract orice conţinut real, cu excluderea negaţiei sale – singura care poate da conştiinţei posibilitatea de a se recunoaşte, în mod real şi efectiv, în el.

După cum am mai arătat până acum, realitatea oricărui lucru se compune din realitatea sa în sine (pozitivul ei) şi realitatea sa pentru conştiinţă (negativul ei). Dacă în determinarea realităţii lucrului nu ţin seama în mod egal de ambele laturi, natura cea mai intimă a acesteia este siluită, producându-i astfel un conţinut deformat şi impropriu esenţei sale. De aceea, în reprezentare şi reflecţie, Dumnezeu este sesizat în mod exterior, în cea mai săracă determinare a sa: de estime obiectivă infinită, de fiinţă transcendentă care nu poate fi cunoscută. Ele acordă discriminator un credit mai mare faptului conştiinţei (cunoaşterea ei nemijlocită), decât naturii dezvoltate a conţinutului pe care îl indică. Contrar dorinţei lor, ele nu sunt interesate de conţinutul determinat al lui Dumnezeu, ci doar de ceea ce apare nemijlocit din el în conştiinţă, fapt pe care ele îl păstrează rigid la sine, nedezvoltându-i conţinutul imanent în ceea ce acesta trebuie să fie.

Revelarea lui Dumnezeu nu este doar receptare pasivă în conştiinţă, ci aceasta vine în întâmpinarea a ceea ce ea primeşte, reconstituindu-l prin propria ei natură. După cum am mai spus, revelarea de sine a lui Dumnezeu nu se adaugă în mod exterior conţinutului conştiinţei, ci această întâlnire este posibilă doar pe temeiul unei uniri originare între cei doi şi care, în sine, constituie natura cea mai intimă a conştiinţei („chipul“ lui Dumnezeu în ea). De aceea, revelarea de sine a lui Dumnezeu în conştiinţă trebuie să producă, invers, revelarea de sine a conştiinţei în Dumnezeu, fapt ce presupune asumarea deplină a revelaţiei lui Dumnezeu şi nu doar a formei exterioare sub care ea apare în conştiinţă.

Dacă dorim să-i acordăm lui Dumnezeu întreaga demnitate care îi este proprie, trebuie să-l lăsăm să fie în toată libertatea şi plenitudinea lui, să-l lăsăm să se obiectiveze în noi nu doar în mod abstract, ca simplă conştiinţă a lui, ci şi potrivit adevărului său determinat, ca dezvoltare elaborată a propriei sale necesităţi. Este necesară deci suprimarea simplei apariţii a lui Dumnezeu în conştiinţă, tocmai pentru a-i da acestei apariţii un conţinut determinat potrivit naturii originare a conştiinţei care, în sine, fiind unitate pură a ei şi a lui Dumnezeu, deţine cerinţa şi posibilitatea determinării lui Dumnezeu după felul în care El apare în conştiinţă.

Această apariţie a lui Dumnezeu în conştiinţă trebuie să fie nemijlocit dezvoltare a conştiinţei într-un sine care, pe de o parte, îi permite lui Dumnezeu să se recunoască în el, iar pe de altă parte, în acesta, conştiinţa corespunde lucrului pe care îl cunoaşte. Aşadar, sinele produs va fi atât al lui Dumnezeu – ca şi conţinut absolut obiectiv, cât şi al conştiinţei – ca şi conţinut absolut subiectiv (certitudine de sine absolută).

Ceea ce împinge conştiinţa să se dezvolta într-un astfel de sine, în care unitatea conştiinţei şi a lui Dumnezeu – prin suprimarea determinată a diferenţei lor – este perfect recuperată ei însăşi, nu este altceva decât propria ei negativitate în care Dumnezeu este cu desăvârşire suprimat (prezenţa Lui negativă), drept care în relaţia fenomenologică de determinare a lui Dumnezeu, după felul în care el apare în conştiinţă, aceasta pune în Dumnezeu ceea ce ea suprimă în sine şi, invers, determinarea lui Dumnezeu este nemijlocit suprimare a negativităţii sale în conştiinţă, respectiv apariţia unui sine al conştiinţei adecvat conţinutului pe care îl indică.

Dacă-l considerăm pe Dumnezeu doar pe latura simţirii sau a reprezentării, fără a-i adecva o cunoaştere care să-i corespundă, îi interzicem acestuia să fie ceea ce este potrivit conceptului său şi îi valorificăm doar latura abstractă a în sinelui, aceea de putere infinită care doar există, de transcendent străin, nedeterminat. Dar Dumnezeu trebuie redat sieşi ca Dumnezeu, în întregul său. Acest lucru se întâmplă doar atunci când conştiinţa nu-l ţine pe acesta închis rigid în ea, ca revelaţie primită pasiv, ci îl determină potrivit felului în care a fost primit în ea, după temeiul unităţii lor originare. Căci revelarea de sine a lui Dumnezeu nu vizează unilateral doar siderarea conştiinţei în faţa unei transcendenţe atotputernice şi inaccesibile, ci revelarea de sine a lui Dumnezeu este totodată mijlocire a sa cu sine prin intermediul conştiinţei, într-o acţiune care îşi produce conceptul şi care, în forma sa împlinită, conservă, pe de o parte, transcendenţa sa inexpugnabilă, iar pe de altă parte indică felul în care aceasta se suprimă liber pe sine, aşezându-se în conţinutul originar al conştiinţei, ca negativitate a acesteia. Când conştiinţa va actualiza în conceptul ei întreaga sa zestre lăuntrică, ea va indica conţinutul absolut, pe cât de mult diferit de ea, pe atât de mult unit cu ea.

Elementul care realizează acest cuplaj perfect între conştiinţă şi conţinutul absolut este comun ambilor, fiind capabil de a restitui absolutul lui însuşi, fără a-i altera sau împuţina substanţa. Tocmai de aceea întâlnirea dintre cei doi este una întreagă, plenară, neafectată de nici o inadecvare a formei conştiinţei la conţinutul ei. Acest element, după cum am precizat anterior, nu este altceva decât gândirea pusă în forma conceptului ei ca gândire infinită, gândire ce are propria determinaţie în ea însăşi, nefiind condiţionată de nici un element exterior ei, de nici o premisă neimpropriabilă.

Hegel detailează astfel asupra mecanismului şi universalităţii acesteia: „Gândirea este la ea însăşi, se raportează la ea însăşi şi se are pe ea însăşi ca obiect. Întrucât obiectul meu este un gând, eu sunt la mine însumi. Eu, gândirea, este aşadar infinită, fiindcă, în gândire, gândirea se raportează la un obiect care este ea însăşi. Obiect, în genere, este un altul, un negativ faţă de mine. Când gândirea se gândeşte pe ea însăşi, ea are un obiect care totodată nu este obiect, adică un obiect ce a fost suprimat, un obiect ideal. Gândirea ca atare, în puritatea ei, nu are deci în sine limită.“ *

Aşadar, gândirea, în forma ei veritabilă, absolut determinată, este atât subiect cât şi obiect, precum şi activitatea cunoaşterii însăşi, de aceea, pe această treaptă a ei, ea nu are un alt conţinut decât pe sine însăşi, propriile sale determinări; conţinutul obiectului este imanent formei subiectului şi invers; ele nu se adaugă într-un mod exterior una la cealaltă, în lipsa unei necesităţi organice. Doar pe această treaptă a gândirii ea se află într-un raport absolut liber cu obiectul ei, fiind suprimată orice diferenţă între ele ce ar putea compromite unitatea şi determinarea lor absolută, respectiv este exclusă posibilitatea apariţiei unui element exterior (un lucru în sine), nesuspendabil de către ea.

** G.W.F. Hegel, Logica, p. 88.

 www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*