Idealismul german Hegel (5)

04.04.12 by

Idealismul german    Hegel (5)

După cum am văzut, acţiunea producerii subiectivităţii eului absolut trece prin trei momente:
1. Eul, in forma constiintei, se raportează nemijlocit la lucru. El nu se are în vedere ca subiect, ca unul ce pune relaţia cu lucrul. El gândeşte pur şi simplu fiinţa, universalul şi nu ştie că el este cel care le pune.
2. Eul, ca şi conştiinţă de sine, reflectă acum asupra faptului că el este cel care pune lucrul, adevărul dedublându-se şi necesitând o nouă întemeiere; adevărul fiinţei se lărgeşte şi devine al eului care gândeşte fiinţa, al relaţiei care se stabileşte între eu şi lucru, între subiect şi obiect.
3. Eul, ca raţiune speculativă, sesizează tâlcul şi esenţa mijlocirii ce pune relaţia între subiect şi obiect, surprinzând-o în întregul ei, ca mişcarea cea mai intimă a subiectivităţii. El surprinde co-participarea lor la o instanţă care le depăşeşte într-o sinteză necesară şi absolută, care le întemeiază în ceea ce ele sunt ca opuse (subiect – obiect), precum şi în ceea ce ele sunt ca identice, creând astfel premisa cunoaşterii de sine în şi prin cunoaşterea celuilalt. Eul însuşi, ca raţional-speculativ, este cel ce mijloceşte absolut subiectul cu obiectul, gândirea cu fiinţa. Numai acesta poate surprinde elementele opuse în unitatea lor cea mai intimă. Această acţiune a lui, ce constituie procesul de producere a spiritului însuşi, este cunoscută ca fiind dialectica speculativă hegeliană sau – datorită caracterului ei universal – metoda filosofiei însăşi.
Aceasta constă, în primul rând, în punerea Începutului ca fiind unul al gândirii, dar în forma sa simplă şi nedezvoltată a intuiţiei intelectuale. După cum am mai arătat, aceasta este intuiţia originară a întregului, cea care sesizează substanţa temeinică a obiectului ei, dar pus într-o formă încă nedezvoltată. Fiind o intuiţie pătrunsă de inteligenţă, ea prinde şi leagă împreună determinări diferite ale obiectului, de aceea universalul ei apare într-un dublu sens, ca identitate a două totalităţi: universalul nemijlocit (fiinţa) – ca totalitate obiectivă şi universalul ca atare (gândirea) – ca totalitate subiectivă.
Începutul va fi deci unitatea compusă din totalitatea obiectivă a distincţilor săi (diferenţa conţinută în sine) şi din totalitatea subiectivă, ca unitate a acestora. Subiectul este şi parte, dar şi relaţie a acestuia cu obiectul. Numai datorită acestui universal care se raportează la altul ca la sine însuşi este posibilă judecata şi determinarea lor reciprocă. Universalul se compară aici numai cu el însuşi, nu este nici un element străin care să-i tulbure libertatea determinării de sine. El este perfect liber în raport cu sine şi numai de aceea îşi poate produce propria devenire întru sine, privată de imixtiunea oricărui element străin în economia ei.
O reprezentare convenţională a începutului metodei absolute a oricărei cunoaşteri este indicată după schiţa alăturată.

diverşi unitate
   
obiect subiect obiect subiect
\________________/ \_______________/
totalitate obiectivă totalitate subiectivă
\________________________________/
totalitatea Începutului, ca întreg şi premisă a sa

Ori că încep cu obiectul, ori cu subiectul care se pune pe sine ca obiect, este unul şi acelaşi lucru. Începutul, în ceea ce priveşte declanşarea mişcării sale, este indiferent faţă de prioritatea vreunuia din termenii săi. Dacă încep cu obiectul, am văzut că fiinţa şi gândirea sunt unul şi acelaşi lucru, în sensul că totul este preluat de aceasta din urma şi este determinat în vederea spiritului absolut. Pot porni de asemenea de la subiect, prin faptul că acesta se poate pune pe sine ca obiect al său, unitatea lui cu obiectul menţinându-se şi în acest caz. Ambele unităţi sunt identice, prevalenţa termenului care inaugurează începutul având un caracter indiferent faţă de determinarea sa ulterioară.
I. Universalul cu care încep se va dovedi astfel propriul său altceva. Aceasta înseamnă că prima sa nemijlocire, în virtutea conţinutului ei imanent – prin propria determinare de sine – pune negativul său. Aşadar, pe de o parte, negativul său este unul mijlocit şi reprezintă negativul primului nemijlocit, sau mijlocitul ca atare.
II. Pe de altă parte, acesta nu este numai mijlocit într-un mod exterior de primul, ci preia şi conservă în sine determinaţiile primului, acesta fiind păstrat în altul său. Negativul nemijlocitului nu este doar un negativ care se opune acestuia, ci şi unul care păstrează „urma“ aceluia din care provine. Fiind negativul primului, dar avându-l pe acesta cuprins în el, acest al doilea poate fi luat şi ca distinct de primul, dar şi în relaţie determinată cu acesta: este celălalt venit la sine însuşi. Considerat pe latura relaţiei, ca celălalt venit la sine însuşi, observăm că, în mod paradoxal, ceea ce este rezultat al procesului de determinare (negativul), în acelaşi timp determină pe cel din care provine (nemijlocitul).
III. Aşadar, negativul, mijlocitul este deopotrivă şi ceea ce mijloceşte propria lui devenire din altul său, adică nemijlocitul este pus ca negativ şi astfel negativul primului nemijlocit devine negarea propriei negaţii, fiind astfel afirmare pură de sine. Aici se suprimă mijlocirea negativului, recâştigându-se primul universal cu care s-a făcut începutul, dar pus acum prin dubla sa negaţie, adică în forma universalului concret. Acesta, având negaţia suprimată în el, are un caracter determinat şi este relaţie afirmată atât a unităţii, cât şi a diferenţei sale. El reprezintă mijlocirea sa prin sine însuşi, întrucât modul lui de a fi altceva s-a reîntors la sine din înstrăinarea sa, restaurând universalul prin determinaţia negativităţii absolute (negarea negaţiei). Universalul este mijlocit cu el însuşi prin cea mai dură opoziţie (negaţia sa absolută), de aceea identitatea sa restabilită va avea, pe de o parte, un caracter universal, afirmat pentru sine, iar pe de altă parte, el va fi perfect identic momentelor sale; chiar dacă în acestea el nu este încă total dezvoltat potrivit conceptului său, ele, ca momente ale devenirii lui, îi sunt necesare şi fac parte din constituţia adevărului său plenar, de aceea acesta trebuie să se reflecte în ele şi să le împingă spre determinare.
Această metodă de restabilire a universalului prin punerea şi suprimarea alterităţii sale – proces pe parcursul căruia el se reuneşte numai cu sine însuşi – constituie, ca posibilitate a simplei raportări la sine, adevărul său. Adevărata raportare la sine nu se poate obţine decât în cea mai înaltă sferă a conceptului, acolo unde el este deplin realizat şi afirmat, constituindu-se într-un sine care, în virtutea negaţiei absolute conţinute în el, se poate raporta oricând liber la sine. Doar el are putinţa de a se delimita în chip absolut de sine şi, ulterior, de a suprima productiv această limită. Ba chiar în momentul când se delimitează de sine, el este deja într-o identitate cu sine, care-l precede şi care-i permite o alterare de sine care nu-l înstrăinează. Adăstarea universalului la sine, prin dubla negaţie, îi asigură acestuia o vigoare ontologică infinită. Ea precede orice raportare posibilă la un mod determinat sau altul. După cum am arătat adineaori, universalul se poate oricând întoarce din modurile sale determinate în „libertatea nelimitatei egalităţi cu sine însăşi“. Doar lui îi este cu putinţă pura şi adevărata raportare la sine, fiind singurul care deţine măsura întreagă a adecvării la sine sau a ratării acesteia. Numai de la el pornind se poate indica ceva de ordinul şi natura adevărului.
Acest universal, restabilit prin imanenţa conţinutului său dialectic, îşi redobândeşte prima sa formă, aceea a modului nemijlocit, a ceea ce începe. Acest al doilea început care, pe de o parte, nu este altul decât primul început, pus în forma sa dezvoltată, pe de altă parte, se deosebeşte de primul început prin faptul că, având negativitatea suprimată în el, este pus ca unul determinat, articulat în conceptul lui. Acesta de-abia este începutul veritabil, degajat de condiţionările sau particularităţile unei abordări accidentale. Ceea ce se începe pe sine (am văzut că începutul este relaţia a doi universali) este liber şi perfect întrepătruns cu propria substanţă. El nu poate gândi altceva decât ceea ce îi este dat în mod manifest: propriul său sine.
După cum se poate vedea, modul determinat al rezultatului nu este altceva decât obţinerea modului nedeterminat al începutului, curăţirea lui de orice urmă de accidente sau condiţionări ce i-ar afecta posibilitatea de a începe altfel decât de la sine. Pentru a fi apt să înceapă numai de la sine, începutul trebuie să se determine ca nedeterminat. El nu trebuie să fie afectat de nici o presupoziţie, altfel aceasta s-ar dovedi adevăratul său început. Producerea nedeterminării sale elimină din el orice urmă de premisă sau condiţionare, lăsându-l spre determinare în pura şi universala sa disponibilitate.
Fiind, pe de o parte, un început nou, pe de altă parte fiind numai acelaşi început, metoda sa imanentă se dovedeşte a fi o totalitate sistematică, bine articulată în sine, unde începutul – ca universal în relaţie cu sine – este desfăşurat explicit pe toate laturile sale [nemijlocit  mijlocit  nemijlocit (ca suprimare a mijlocitului)] şi revenit la sine cu forţa infinită a conceptului său, care nu îl lasă să înceapă altfel decât de la sine. Aici „universalul este comunicat bogăţiei conţinutului.“ De acum, orice determinare a conţinutului se va face în sfera superioară a conceptului, unde, totul fiind perfect reflectat în tot, fiecare determinare a lui este o reflectare în sine, o dedublare care îi restituie sinele întreg din orice opoziţie pe care el o produce.
Acest lucru, doar rigoarea şi elasticitatea speculativă a conceptului îl poate indica; el arată dezvoltarea şi intrarea în sine a acestui întreg dedublat, perfect reflectat în el însuşi, până când acesta dobândeşte libertatea conştiinţei sale supreme, unde realitatea şi conceptul ei sunt pe deplin împăcate şi unde, dedublarea sa fiind pusă afirmativ, el are puterea infinită de a renunţa integral la sine fără a pierde nimic. Aceasta nu este altceva decât Ideea absolută, care în altul ei (chiar în negaţia ei cea mai opozitivă) este perfect reflectată în sine.
Rezultatul dublei negaţii – universalul devenit concret – este al treilea element al metodei absolute, dar el nu trebuie perceput doar ca un element sintetic ce neutralizează exterior opoziţia primului şi a celui de-al doilea element, ci ca fiind o unitate vie şi în mişcare care, datorită conţinutului determinat al cunoaşterii înglobate în ea, este deschidere şi premisă veritabilă pentru un alt universal, mai vast şi mai cuprinzător, metoda dezvoltându-se astfel treptat şi devenind sistem al ideii absolute.
Ideea absolută se constituie atunci când universalul, prin rigorile propriului său conţinut, este perfect recuperat sieşi, iar momentele sale, reflectate fiind în ele însele, ies din sfera necesităţii ce îi configurează constituţia producându-i un sine şi intră în sfera libertăţii unde acest sine are un raport liber faţă de el însuşi, de ceea ce îl constituie. Ştiind că el produce propria sa devenire, momentele genezei sale – prin dubla negaţie – ies din unilateralitatea necesităţii, fiind acum afirmate pentru sine şi egale universalului însuşi.
Aşadar, pe de o parte, momentele devenirii sale se constituie într-o totalitate a modurilor sale determinate, pe de altă parte, sinele universal – ca rezultat – are în el suprimată totalitatea modurilor sale determinate, dar, reflectat fiind în sine prin mijlocirea negativităţii sale, el este şi afirmare de sine sau pură raportare de sine. După ce el afirmă ceea ce a suprimat în el, punând manifest modurile sale determinate, el se desprinde de acestea, dar cu tot cu ele. El câştigă astfel privilegiul purei şi liberei raportări la sine ce poate oricând lua chipul unui mod determinat, dar de-acum, acesta va fi un moment plin pe care universalul prizează complet şi care nu mai constituie – ca înainte – doar un moment izolat şi unilateral al genezei sale. Datorită liberei raportări la sine, sinele universal are puterea de a fi una cu particularul fără a sacrifica sau înstrăina nimic din demnitatea sa, are deci puterea de a se individualiza fără rest, cu întreaga sa zestre conceptuală.
Această performanţă absolută eul o dobândeşte doar atunci când adevărul său este una cu conştiinţa sa de sine, neexistând nici o fisură sau porţiune nedeterminată între ele; ele trebuie să fie egale şi perfect reflectate una în şi prin cealaltă. Această identitate a eului este configuraţia lui supremă şi datorită ei nici un conţinut determinat nu-i mai este străin acestuia, nici măcar unul care îl depăşeşte ca orizont al întemeierii. El simte din plin şi nemijlocit – având deja o autoritate conceptuală consacrată – dedublarea sacrului în profan, a graţiei divine în locul comun al datului imediat.
Ajungerea eului universal la sine nu este, cum ar putea părea, un capăt de drum – caput mortum – indicat ca punct suprem şi ultim al întregii dezvoltări a spiritului. Aceasta ar fi o identitate ineficace pentru eu, care, pentru a fi cu adevărat la sine, trebuie să poată dispune de sine, aşadar să aibă un raport liber cu sinele său. Pentru ca acest lucru să se întâmple, este necesar ca identitatea lui să se dedubleze, iar această dedublare să fie reflectată în unitatea conştiinţei de sine a eului. Atingerea punctului de identitate a universalului, deci, nu consacră o singură identitate, ci două identităţi sau, mai precis, o identitate care se dedublează şi este reflectată în această dedublare. Adunarea eului la sine nu-l însumează unilateral pe acesta sieşi, ci dimpotrivă, adunarea lui deplină la sine îi produce dedublarea lui, posibilitatea delimitării sale de sine, emanciparea de sub nevroza unei deveniri ce-şi caută şi produce, printr-o istovitoare combustie, reperele sinelui său.
Universalul, după ce a recuperat din propria-i amintire (a priori-ul său) tot ce se putea recupera – reconstituindu-şi astfel sinele –, este atât de pătruns de propria-i infinitate încât poate suporta şi digera orice opoziţie în el. Chiar dacă suportul lui nemijlocit şi singular dispare – personalitatea individuală ca atare – el nu este afectat de această pierdere şi rămâne în mod egal la sine însuşi. De aceea, celebra teză a identităţii a idealismului german: eu = eu, înseamnă de fapt, în realitatea conceptului, eu > eu; [(eu = eu) = (eu > eu); eu = mai mult decât eu].
Dacă nu există şi o inegalitate funciară a eului cu sine însuşi, acesta nu ar putea fi identic cu sine în procesul construirii sinelui său. Teza identică eu = eu, este posibilă doar pe temeiul unei inegalităţi primare între eu şi sinele lui, şi care eu îşi este conferit sieşi spre producere de sine şi recunoaştere a aceluia din care provine.
Orice adaus sintetic la substanţa lui este luat dintr-un sine care, originar, îl premerge. Totodată, în această îmbogăţire a substanţei sale, el trebuie să rămână identic cu sine. Atât identitatea, cât şi neidentitatea lui sunt termenii unei aceeaşi unităţi care se produce pe sine şi unde fiecare teză, atât cea identică, cât şi cea sintetică, există concomitent. Fiecare teză, fără cealaltă, s-ar pierde, ori într-o producere oarbă (teza sintetică), ori într-o identitate goală, lipsită de repere (teza identică).

Această metodă care păstrează concomitent atât teza identică, cât şi pe cea sintetică, este metoda cunoaşterii absolute. Aşadar, adevărata identitate, cea a conceptului sau a eului, nu este una tautologică, lipsită de raportări în sine, ci este cea care admite în ea însăşi mijlocirea, negativul, alteritatea. Numai un obiect ce se opune lui însuşi, fiind totodată identic cu sine în această opunere, are premisa de a-şi produce autentic un sine, respectiv o identitate infinită ce subzistă prin ea însăşi. Un lucru nu poate fi identic cu sine decât în măsura în care conţine în sine diferenţa (alteritatea) sa, prin a cărei suprimare îşi produce sinele său. Primii care au decriptat acest mecanism intim şi subtil al identităţii au fost idealiştii germani, în special cei postkantieni: Fichte, Schelling, Hegel.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*