Idealismul german HEGEL (4)

12.03.12 by

La Hegel, trecerea certitudinii subiective în certitudine obiectivă se desfăşoară prin mijlocirea momentelor spiritului. Acestea sunt următoarele:
1. Conştiinţa – aceasta sesizează lucrul ca nemijlocit şi independent. Ceea ce ea găseşte în lucru este expresia interiorităţii sale care – am văzut – există în forma unui universal care se raportează încă abstract la sine. Ea nu ştie că lucrul este pus de către ea, prin mijlocirea conceptului ei.
2. Conştiinţa de sine – eul sesizează interioritatea sa şi face din aceasta obiect propriu al său. În orice lucru pe care-l găseşte, el are cunoştinţă de sine. Această unitate a eului şi a lucrului se află în conştiinţa de sine doar abstract, în sine. Conştiinţa şi conştiinţa de sine mai păstrează încă urma distincţiei dintre ele, nu sunt încă umplute una cu cealaltă, formând o unitate plină şi afirmată. Aceasta este doar o unitate negativă, nedeterminată.
Totuşi, conştiinţa de sine fiind rezultat al devenirii conştiinţei, nu trebuie să piardă funcţia acesteia de a pune lucrul ca exterior, de aceea ea trebuie să-şi determine identitatea cucerită la obiectivare.
Formal, conştiinţa de sine are acum atât funcţia conştiinţei – de obiectivare a subiectului, cât şi pe cea de interiorizare a ei însăşi – de subiectivare a obiectului. Acestea trebuie făcute să-şi corespundă după temeiul afirmat al conştiinţei de sine, care nu este altceva decât raţiunea.
3. Raţiunea – aceasta apare abia atunci când identitatea subiectului (eului) şi a obiectului (lucrului) este total dezvoltată în conştiinţa de sine, constituindu-se într-o universalitate în care, ca moment, fiecare este egal suprimat şi conservat în celălalt. Eul şi lucrul nu mai sunt acum elemente individuale, ci – fiindcă au alteritatea afirmată în ele însele – fiecare din ele este o totalitate. Raţiunea, aşadar, este identitatea a două totalităţi complet reflectate una în cealaltă, şi numai de aceea ea se poate pune în forma obiectului – ca substanţă absolută şi în forma subiectului – ca ştiinţă despre sine însăşi.
La început, raţiunea este doar formală şi abstractă, nefiind complet determinată prin conceptul ei, de aceea unitatea cu substanţa sa se consumă doar la nivel de indicare a certitudinii reprezentării raţiunii cu obiectul ei: „Unitatea aceasta este temeiul a ceea ce […] trebuie numit doar just. Justă este reprezentarea mea în virtutea simplei concordanţe cu obiectul – chiar dacă acesta corespunde extrem de puţin conceptului său şi nu are deci aproape nici un adevăr. Numai când conţinutul adevărat îmi devine obiect, inteligenţa mea dobândeşte, în sensul concret, semnificaţia raţiunii.“ *
Raţiunea care, în virtutea adevărului conţinut în ea, se determină la cunoaştere, este Spiritul care, fiind unitatea absolută a eului şi a lucrului, nu poate începe altfel decât de la sine, de la propriul său conţinut. Cuprinzând în sine toată obiectivitatea, raportarea la sine este singurul lui raport cu putinţă; de aceea el trebuie să-şi suprime nemijlocirea sa, acţiune care nu înseamnă revenirea la distincţiile care îl alcătuiau şi din care provine, ci o determinare a conţinutului său după noile sale repere constitutive, de „cunoaştere a totalităţii substanţiale – care nu este nici subiectivă, nici obiectivă.“ * *
În forma sa nemijlocită, spiritul nu este încă adecvat conceptului său. El este ştiinţă raţională, poate crea un raport omogen şi determinat cu obiectul său, dar el nu are conştiinţa deplină, dezvoltată a acestui principiu. Spiritul are ştiinţă că în obiect se găseşte şi se recunoaşte numai pe sine, dar el nu a pus această unitate cu obiectul într-un mod manifest şi determinat. Unitatea raţiunii trebuie să revină asupra lucrului pentru a-l curăţa de orice urmă de accident, finitudine sau exterioritate, determinându-l astfel ca totalitate obiectivă raţională. Întregul revine asupra părţii pentru a-i da forţa şi caracterul său. O dată curăţat de contingent, lucrul va reflecta raţiunea în forma în care ea se află nemijlocit în lucru. Privind lucrul raţiunea se priveşte numai pe sine; ea a devenit propriul ei obiect. Acesta este momentul când ea primeşte ştiinţă despre sine ca ştiinţă. Ea ştie că ştie, suprimându-şi astfel presupoziţia şi livrându-se liber sieşi în vederea unui sine mai apropiat de conceptul său. Spiritul ce are această raţiune ştie că conţinutul cunoştinţelor obţinute de el are atât obiectivitate, cât şi că, totodată, este al său, ca subiectiv.
Acesta este Spiritul teoretic: – acţiunea de a depăşi unilateralitatea subiectivităţii eului prin primirea lucrului în el, respectiv de a umple certitudinea de sine a eului, la început abstractă şi subiectivă, cu această obiectivitate. Spiritul teoretic nu vrea altceva decât să cunoască lucrul aşa cum este, vrea adevărul lui.
Prin faptul că raţiunea nu are alt conţinut decât pe ea însăşi, propriile ei determinări fiind conţinutul imanent al formei, ea este eliberată complet de relaţia fenomenologică cu lucrul, fiind raţiune (subiectivă) ce se cunoaşte pe sine (ca obiectivă). Prin aceasta, circumscriindu-şi forma determinată în care a fost prinsă – prin anularea presupoziţiilor sale – ea este numai la sine. Această ajungere a sa din urmă o consacră în forma a două totalităţi independente:
1. Raţiunea devenită – cea care şi-a devenit sieşi sub rigoarea unei necesităţi exterioare.
2. Raţiunea care pune devenirea – când raţiunea devenită a ajuns la sine necesitatea ei a dispărut, nemaiavând nici un fel de utilitate productivă. În acest punct de identitate a raţiunii cu ea însăşi, ceea ce era necesitatea intrinsecă şi impersonală îi devine absolut intimă, transformându-se în libertate a sa. Ba mai mult chiar, ea va arăta că presupoziţia raţiunii devenite a fost pusă tocmai de libertatea ei, care nu este altceva decât libera voinţă de sine. De aici rezultă că raţiunea îşi devine obiect sieşi numai pentru că, originar, există o voinţă de sine care o premerge: Spiritul practic.
Ceea ce raţiunea atinge în punctul culminant al devenirii sale (spiritul teoretic) este o determinaţie a realităţii care, originar, îi preexistă şi o predetermină (spiritul practic). După ce raţiunea află că are în sine întreaga bogăţie a substanţei şi că, totodată, are putinţa ştiinţei acesteia, ea vrea, fiind voinţă liberă de sine, eliberată de propria sa devenire, să pună această potenţă a sa în obiectivare. Ea ştie că, ideal, ea este cea care pune în obiect propriul ei conţinut. Dar ea vrea să facă acest lucru şi în mod real, prin mijlocirea libertăţii sale. Ea se vrea pe sine, vrea să-şi producă propria libertate, dar aceasta trebuie să primească un conţinut pe care ea îl produce în mod real şi în întregime acum, şi care în forma sa veritabilă trebuie să reflecte universalitatea libertăţii care îl produce.
Până să ajungă însă ca voinţa (propria determinare de sine a raţiunii prin libertate şi nu prin necesitate) să-şi realizeze conceptul determinat al libertăţii sale, ea trece printr-o succesiune de inadecvări care, aidoma spiritului teoretic, vor fi suprimate, dar şi conservate totodată în conceptul ei. Fără aceste inadecvări imanente dezvoltării conţinutului său ea nu-şi poate produce libertatea autentică. Ea are nevoie de aceste limitări pentru a se constitui ca libertate pură, în întregime determinată. Aceasta se va întâmpla doar atunci când voinţa de sine va trece de la forma nemijlocirii sale subiective la un conţinut universal, care să reflecte libertatea sa întreagă, eliberată de orice imixtiuni subiective.
Întrucât, după cum am arătat, voinţa îşi dă ea singură conţinutul, ea întreţine un raport de libertate cu ea însăşi, dar, la început, acest raport este abstract şi formal. Ea nu pune dintru început, nemijlocit, întregul bogăţiei sale lăuntrice – ca totalitate determinată a momentelor sale – în conţinutul pe care-l produce. Ea păstrează cerinţa libertăţii în raport cu sine însăşi, dar libertatea ei nu are încă un conţinut deplin determinat şi elaborat; ea nu reflectă încă libertatea absolută a voinţei de sine.
La început ea păstrează, restrictiv, urma aceluia din care provine, fiind încărcată cu o subiectivitate imanentă. Aceasta se reflectă în felul în care voinţa, dorindu-se numai pe sine, se pune în forma unui raport subiectiv şi arbitrar, lipsit încă de conştiinţa momentelor determinate care o constituie şi care îi produc întregul libertăţii sale. Anume, ea se vrea pe sine în forma nemijlocirii subiective care-şi produce singură conţinutul, dar într-o modalitate care dezvoltă doar egoitatea, accidentalul şi finitudinea sa.
Dacă în spiritul teoretic raţiunea urmărea înţelegerea şi interiorizarea lumii aşa cum este ea, în spiritul practic, raţiunea volitivă, având în sine întreaga bogăţie a substanţei lumii, se va exterioriza şi va preface lumea în ceea ce ea trebuie să fie, potrivit libertăţii sale care îi constituie sinele.
Această diferenţă între spiritul teoretic (raţiunea devenită) şi spiritul practic (raţiunea care a pus devenirea) este expresia unilaterală a unei aceleiaşi identităţi, pusă atât în geneza şi fenomenalitatea ei, precum şi în forma libertăţii sale, când ea se vrea liberă pe sine. Această identitate pusă însă afirmativ, întreagă este Spiritul liber, unde cele două unilateralităţi ale sale au fost depăşite, şi unde libertatea voinţei este produsă ca atare, ca universală. Aici raţiunea a scăpat de orice opoziţie şi de orice condiţionare unilaterală a acţiunii sale; ea porneşte numai de la sine, dar nesuprimând pe altul pentru a pune scopul său, ci punându-se pe sine în obiect după rigorile universale ale libertăţii sale. Raţiunea, în sfârşit, produce raţiunea, şi nu doar imagini deformate ale acesteia.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*