Idealismul german HEGEL (3)

08.02.12 by

Spiritul ca atare se constituie după ce, în prealabil, în antropologie, el a depăşit forma universalităţii substanţiale a sufletului, simplu şi nediferenţiat în el însuşi, punând distincţii între fiinţa sa şi universalul său (ce-i drept, foarte palid la început, mai mult reamintit – în sens platonician), creând astfel premisa suprimării lor, respectiv a constituirii unui universal eliberat de povara unilaterală a fiinţei sale. Universalul fiinţează acum pentru sine şi are fiinţa sa pe cât de determinată, pe atât de mult suprimată în sine. Acest universal nu reprezintă altceva decât apariţia eului care „se intuieşte în altul său pe sine însuşi şi este această intuire de sine“.*

Elementul de care se delimitează eul – fiinţa sa – el îl are în sine şi totodată este pus într-un mod exterior, deşi el încă nu ştie acest lucru, la început. Această relaţie ce se constituie în genere între eu şi lucru, prin determinarea lor progresivă impusă de conceptul lor comun ce lucrează în ele, constituie fenomenalitatea spiritului. În fenomenologie, eul este numai apariţie în altul, dependenţă de celălalt. Fără celălalt, nu s-ar putea spune ce este eul. Deşi este universal reflectat în sine, el este, la început, încă subiectiv şi nedeterminat. El vede lucrul ca dat, exterior lui, nu ştie că acesta este pus de către el (de spiritul lui).

Kant tratează spiritul în această manieră fenomenală. Pentru el, dincolo de eu, există la fel de independent, un lucru în sine pe care nu-l poate suprima niciodată. El poate stabili o relaţie reflexivă cu lucrul, dar nu-l poate impropria într-un mod absolut. Raţiunea lui Kant este doar regulativă – pune doar o ordine subiectivă în lucruri, dar nu şi constitutivă – ordinea nu este propriu-zis a lucrurilor în ele însele.

Eul se constituie ca certitudine absolută a fiinţei sale numai prin această identitate specială care cuprinde în sine atât diferenţa dintre eu şi lucru, cât şi unitatea lor. „Conştiinţa este contradicţia independenţei celor două laturi şi a identităţii lor, în care ele sunt suspendate.“* * Această identitate a unităţii şi a diferenţei lor, pusă în mod afirmat, va naşte o determinaţie superioară prin care se va reconsidera relaţia eului cu lucrul din perspectiva unui universal care în altul său este perfect reflectat în el însuşi şi care are conştiinţa deplină a acestei reflectări. Prin această abordare, orice moment particular al relaţiei lor este trimis la unitatea întregului din care face parte şi care – doar el – poate să o confirme ca parte şi, totodată, ca purtătoare în sine a întregului. De asemenea, prin compararea limitei părţii cu nelimita întregului ei, se evidenţiază modul în care partea se depăşeşte pe sine în momentul ei următor, mai apropiat de forma ideală a conceptului ei.

La început însă, opoziţia pe care eul simplu o pune lucrului său este formală, fără vigoare conceptuală. De aceea, pe cât de absolută este certitudinea lui de sine, pe atât este de subiectivă şi nedeterminată. Certitudinea de sine a eului, pe parcursul mijlocirii sale cu un conţinut din ce în ce mai determinat, trebuie să devină certitudine obiectivă, adică eul trebuie să-şi retragă subiectivitatea abuzivă din lucru şi să-l lase pe acesta să-şi dea singur determinaţiile, dinlăuntrul lui, constituindu-se treptat într-o totalitate asemenea celei a eului. Pentru aceasta este necesar: „Să-ţi scufunzi libertatea în conţinut, să-l laşi să se mişte liber prin natura lui proprie, prin sinele care este al său, şi să contempli această mişcare. Fără incursiuni în ritmul imanent al conceptului.“*

Când cele două totalităţi vor fi perfect reflectate una în cealaltă – pentru că, în sine, ele sunt una şi aceeaşi – acordul dintre ele va fi obiectiv, respectiv certitudinea eului va deveni una obiectivă, iar lucrul va deveni al ei potrivit întregii lui naturi veritabile.

Dacă eul nu are negaţia de sine pusă afirmativ în el, acesta nu poate pune infinitul ca infinit, ci doar ca o proiecţie finită a limitei sale. Infinitul astfel produs este unul finit. Într-adevăr, eu sunt cel ce pune infinitul, dar dacă nu sunt suprimat în acesta, ca eu singular, acesta va purta determinaţia univocă a finitudinii mele. Aparenţa de a renunţa la finit indicând infinitul nu este altceva decât o afirmare ipocrită a eului finit, speculându-l exterior şi nelăsându-se pătruns de dimensiunea ecstatică a acestuia. Infinitul produs de eul subiectiv este mai mult o prelungire şi exacerbare a propriei vanităţi şi mai puţin un infinit produs prin nevinovăţia dăruirii de sine acestuia – singura premisă ce-i poate garanta autenticitatea şi obiectivitatea. Hegel sancţionează acest mod de gândire în felul următor: „În loc să se ocupe cu lucrul, o atare cunoaştere este dincolo de el; în loc să zăbovească în lucru şi să uite de sine în el, o astfel de cunoaştere caută totdeauna să prindă altceva şi rămâne mai degrabă la ea însăşi decât este în lucru şi decât se dăruieşte acestuia.“*

Negativitatea eului subiectiv este doar una abstractă, firavă, lipsită de virtuţi metanoice. Ea nu este suficient determinată pentru a produce un infinit obiectiv. Eul finit trebuie să se nege nu doar abstract, indicând infinitul dincolo de el, ci abandonându-se aceluia pe care îl indică şi care – ca infinit – trebuie să fiinţeze în şi prin el însuşi şi nu doar ca o anexă facultativă sau contingentă a eului. Dimpotrivă, tocmai în virtutea infinităţii sale veritabile, ce subzistă absolut prin ea însăşi, eul finit apare doar ca moment suspendat al eului infinit.

Eul trebuie la un moment dat să renunţe la singularitatea sa subiectivă şi să devină eu universal. Acest lucru se întâmplă doar dacă eu, ca finit, pentru a fi pe măsura infinitului pe care îl indic, îmi neg singularitatea mea (aceea care pune infinitul) – deci neg negaţia – pentru a fi una cu infinitul.

„Gândind, eu renunţ la particularitatea mea subiectivă, mă adâncesc în lucru, las gândirea să se mişte liber; şi gândesc prost când adaug ceva de la mine.“ * * De-abia acum infinitatea va fi cu adevărat obiectivă şi afirmată ca atare, iar eul va rupe lanţurile finitudinii sale, devenind universal. Ambele îşi corespund aici.

Gândind abstract despre infinit, eu sunt încă subiectiv. Gândind însă ceea ce eu pun în el (gândind, aşadar, gândul lui) relaţia mea cu el, ca particular, este înlăturată şi mă raportez obiectiv la el. Ceea ce eu pun în el este suprimarea particularităţii mele. Dacă nu suprim în mine nimic atunci când pun infinitul, punerea lui este tautologică, mă pun tot pe mine în el ca particular, infinitul astfel obţinut fiind unul părelnic, afectat de subiectivitatea mea egotică. Eul trebuie să se recunoască în ceea ce pune, dar dacă reflectarea infinitului în eul finit nu-i produce acestuia o lărgire a sinelui său, pentru a fi adecvat primit în el, eul are un raport subiectiv unilateral, deformat, cu infinitul. El nu pune ceea ce crede că pune.

În zadar eul finit pune un infinit, dacă acesta nu este lăsat să lucreze liber şi sporitor în eu, dacă nu este lăsat să-şi producă singur determinaţiile în acesta. Indicând infinitul, trebuie să te scufunzi în el şi să fii aidoma conţinutului său: în altul său (finitul), la sine însuşi. „Infinitatea adevărată este cea care nu stă în faţa lucrului în mod unilateral, ci conţine în ea însăşi finitul ca un moment.“* De aceea, eul trebuie să se dedubleze într-un eu particular şi unul universal. Doar eul universal poate pune infinitul într-un mod adecvat şi obiectiv. În acest caz, cel ce pune (Eul finit) realizează că este pus de cel pe care îl pune(Eul infinit), adică este moment al lui. Eul finit ştie despre sine că este finit, dar şi că aparţine în mod esenţial universalului, de aceea tot ce este particular şi accident în eu trebuie să dispară, rămânând doar universalul lui. Pentru a fi cu adevărat el însuşi, eul trebuie să se comporte ca și un element universal. Această calitate a lui se regăseşte de-abia în infinitul pus obiectiv, pentru sine, şi nu doar ca o prelungire tautologică a eului finit.

Eul finit, o mai spunem o dată, trebuie să se lase determinat de lucrul pe care îl indică. El nu trebuie să se păstreze ferm şi rigid la sine, ci trebuie să se piardă sporitor în lucru, devenind una cu el. Abandonul în lucru se face prin periclitarea deliberată a eului, prin dăruirea întreagă de sine acestuia, preluând determinaţiile lui din cea mai pură interioritate a sa. Acesta îţi va returna eul modificat, dar astfel pus el este în totală adecvare cu lucrul pe care îl indică, producând şi obiectivitatea lui.

Alterarea eului în lucru nu-i periclitează în mod esenţial fiinţa, pentru că în virtutea unităţii sale transcendentale, „eul se întoarce din orice mod determinat în libertatea nelimitatei egalităţi cu sine însuşi.“** Alterarea sa este necesară şi face parte din constituţia sa originară. Eul îşi construieşte universalitatea prin alterarea sa continuă în lucru şi prin suprimarea acestei alterităţi, care îi întoarce eul cu o „pradă“ ce-i produce conţinutul şi îi configurează esenţa.

Atâta vreme cât eul nu are putere de a-şi altera viguros substanţa, respectiv de a pune negaţii radicale în sine – trimiţând în lucru un ”recuperator” al sinelui său – el este închis în capsula finităţii sale, este înţepenit în nemijlocirea egoităţii sale de care nu se poate delimita; este propriul lui ostatic. Între eu şi lucru s-a creat un hiatus. Eul nu mai ajunge la lucru, el nu mai poate ieşi din sine. El doar reflectează asupra lucrului ca asupra unui dat exterior cu o gândire care, ea însăşi, îşi este sieşi exterioară. Când indică infinitul, el îl speculează gratuit şi nespornic, cultivându-şi de fapt propria suficienţă, sau fiind doar un exerciţiu gol al subiectivităţii sale. Sub aparenţa unei mari generozităţi, el se autoflatează, rămânând închis în particularitatea vanităţii sale. El nu are acces real la lucru, acesta nu i s-a revelat ca alter al său. În orice direcţie ar merge, el dă doar de sine, dar în forma săracă a particularităţii sale. El nu se poate desprinde de sărăcia subiectivităţii sale, ci rămâne prizonierul ei infinit; nu are încă puterea abstractă a negaţiei de sine.

Eul finit fiind o negaţie a eului infinit, negaţia lui de sine s-ar converti în fapt într-o negare a negaţiei, afirmându-se ca infinit, adică corespunzător lucrului pe care îl indică. Aici lucrul infinit îşi primeşte obiectivitatea sa, iar eul devine universal; sunt două totalităţi dezvoltate ce au aceeaşi identitate.

În cazul eului finit, gândirea nu-i devine acestuia substanţa fertilă care să-l deschidă spre sinele său autentic, ci rămâne doar simplu atribut şi instrument al egoităţii sale. Gândirea este arestată de către eu şi pusă în slujba arbitrară a subiectivităţii sale. Eul nu revine la sine îmbogăţit cu conţinutul gândirii sale, acesta nu-i sporeşte substanţa. Eul speculează infinitul doar pentru a-şi afirma disimulat propria finitudine; el nu şi-l asumă liber şi adecvat în substanţa sa pentru a-l consacra ca infinit, într-o totalitate determinată în care, pe de o parte, este perfect preluat şi reflectat şi faţă de care, pe de altă parte, subzistă ca o totalitate distinctă şi independentă.

 ** G.W.F. Hegel, Filosofia spiritului, p. 202.

 * ** * G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 205.

 ** G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 39.

 **G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 10.

 * ** * G.W.F. Hegel, Logica, p. 77.

 **** G.W.F. Hegel, Filosofia spiritului, p. 34.

 **** G.W.F. Hegel, Ştiinţa Logicii, p. 580.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*