Idealismul german HEGEL (2)

12.01.12 by

Idealismul german  						HEGEL (2)

Întregul filosofiei hegeliene se constituie sub semnul ideii absolute care se pune pe sine în cele trei momente care o constituie şi prin care îşi devine manifestă sieşi: Ideea logică, Natura și Spiritul.

Ideea logică este întregul în sine, simplu şi nemijlocit, ce trebuie să elibereze din sine determinaţia sa originară pentru a se regăsi ca şi concept. Ea trebuie să-şi producă opusul (natura), pentru ca prin aceasta să se afirme şi să se determine pe sine. Natura este ideea-afară-din-sine, în forma exteriorităţii. Spiritul suprimă alteritatea ideii din natură, o asimilează şi, idealizând-o, o aduce la sine. El face din acest sine obiect al său şi când suprimă şi această opoziţie el pune unitatea conştiinţei şi a conştiinţei de sine, devenind spirit absolut.

Trebuie precizat că deşi spiritul absolut apare ca rezultat al unei geneze autonome: idee logică natură spirit, se va dovedi că el este originea şi temeiul lor, iar acestea, luate izolat, sunt doar momente finite ale lui. Ideea logică şi natura sunt presupoziţiile spiritului absolut, pe care el le pune şi din care îşi produce realitatea sa. Spiritul absolut fiind atât totalitate, cât şi identitate a componentelor sale, el este superior acestora.

Pare straniu ca rezultatul, în nevinovăţia apariţiei sale, să fie presupoziţia naşterii şi devenirii lui. Acest lucru este cu putinţă doar dacă geneza lui are deja în ea însăşi, in forma în sinelui, o intenţionalitate primară ce îi orientează dezvoltarea şi care, odată cu aceasta, devine din ce în ce mai manifestă şi mai determinată. Spiritul trebuie să se pună într-o formă infinit opusă sieşi, din care să se recupereze întreg, cu tot cu negaţia sa.

După cum am mai spus, absolutatea spiritului presupune suprimarea determinată a momentelor conţinute în el – a negativităţii lui, precum şi păstrarea acestora. Spiritul este şi parte şi întreg, şi relaţia dintre aceştia, fapt ce-i permite, în principiu, să revină complet la sine din orice configuraţie determinată în care este prins. Când spiritul ajunge la sine prin infinita negaţie de sine, identitatea sa este una afirmată, el şi-a cucerit libertatea sa. Această libertate a lui nu înseamnă altceva decât suprimarea şi improprierea absolută a oricărei premise, suspendarea exteriorităţii şi a inadecvărilor cu sine. În orice altul, el se regăseşte afirmativ numai pe sine.

În acest context, spiritul suprimând orice exterioritate în propria sa idealitate şi universalitate, „el poate face abstracţie de tot ce este exterior şi de propria sa exterioritate, de însăşi fiinţa sa faptică; el poate suporta negaţia nemijlocirii sale individuale, durerea infinită, adică se poate conserva în această negativitate, afirmativ, fiind astfel identic pentru sine.“ *

Această libertate a spiritului nemijlocit este una doar în sine, negativă. El trebuie să o umple cu conţinutul producerii de sine, dând o realitate efectivă şi veritabilă formelor conţinute în sine, dar, acum, trecute prin filtrul superior al libertăţii sale, al universalităţii în deplină egalitate cu ea însăşi. Pe temeiul libertăţii sale, cucerită prin experienţa conştiinţei, el creează premisa apariţiei ştiinţei de sine.

 

** G.W.F. Hegel, Filosofia spiritului, p. 23.

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*