Idealismul german HEGEL (1)

13.12.11 by

Idealismul german  						HEGEL (1)

Asumându-şi proiectul depăşirii dualismului tradiţional al subiectului şi obiectului, al monismului transcendental – prin asimilarea unilaterală a obiectului în subiect, ca şi al indiferenţei absolute schellingiene, unde, ce-i drept, subiectul şi obiectul au demnităţi egale, dar unitatea lor este pusă doar negativ, nefiind dezvoltată în ea însăşi, Hegel propune un termen nou, în absolută identitate cu sine, eliminând astfel orice rest rebel din calea cunoaşterii de sine a substanţei. Acesta este spiritul absolut, care este concomitent şi început şi rezultat al devenirii sale şi care are putinţa cunoaşterii de sine, întrucât substanţa lui închide în ea conceptul ei, adică el este atât fiinţă („nemijlocire pentru cunoaştere“), cât şi universal („nemijlocirea cunoaşterii însăşi“).

Prin mişcarea substanţei ce încearcă să-şi dobândească conceptul, existent în ea doar în sine, este pus în ea – după canoanele clasice ale logicii aristotelice – temeiul şi acţiunea Raţiunii, respectiv posibilitatea inteligibilităţii ei. Fiindcă începutul devenirii conţine deja în sine scopul ei, rezultatul mişcării acestuia nu va fi decât sinele substanţei redobândit din ceea ce el era doar în sine. Ceea ce s-a reîntors în sine este tocmai sinele care şi-a lipsit sieşi, proiectat fiind peste o realitate pe care o aduce la sine, spiritualizând-o şi producându-i conştiinţă de sine.

Spiritul însuşi este această „mişcare de a-şi deveni un altul, adică obiect al sinelui său“, şi de-a suprima această alteritate, revenind la sine îmbogăţit cu natura lucrului, ce devine nemijlocit proprietate a conştiinţei de sine. Spiritul trebuie să egaleze fiinţa cu esenţa sa, pe care el o are doar în sine, în formă latentă, iar acest lucru se întâmplă prin experienţa pe care spiritul în forma sa nemijlocită – conştiinţa – o face asupra lumii şi, indirect, asupra sa, căutându-şi febrilă certitudinea de sine şi adevărul.

Conştiinţa are în sine întreaga bogăţie a substanţei lumii, de aceea neidentitatea ei faţă de obiectul pe care îl are în faţă este tot atât de mult neidentitatea substanţei faţă de ea însăşi. Fiecare cucerire nouă a conştiinţei, în construirea progresivă a certitudinii de sine, este concomitentă unei apropieri a sinelui universal de el însuşi. Relaţia fenomenologică a conştiinţei cu opusul ei – pe care ea îl (re)-creează sistematic, cu forme de universalitate şi libertate din ce în ce mai determinate – este posibilă doar pe fondul unei relaţii de tip transcendental al conştiinţei cu sinele ei mai adânc.

Prin compararea conştiinţei cu conţinutul determinat al lucrului – care nu este altceva decât conştiinţa suprimată în forma determinată a lucrului – se evidenţiază o diferenţă (limită, negaţie) care, pe de o parte, în virtutea unităţii originare a conştiinţei şi lucrului, trebuie impropriată de conştiinţă pentru a-şi reconstitui sinele care-i lipseşte, pe de altă parte, această diferenţă – reflectată şi mijlocită acum prin conştiinţă – este întoarsă asupra lucrului care o preia liber în sine, dezvoltându-şi un nou mod determinat.

În genere, orice limită a unui conţinut reprezintă şi afirmă atât o distingere faţă de ceea ce este despărţit de el, cât şi – paradoxal – o unitate cu acesta. Aceasta înseamnă că adevărata natură a limitei trebuie cercetată atât după forma ei restrictivă – de moment izolat şi nemijlocit al întregului, cât şi după forma ei unitivă – de întreg ce este mijlocit negativ în parte. Prin limita sa lucrul se delimitează de întreg, de aceea, în lipsa întregului de care lucrul se delimitează, nu s-ar putea spune ce este limita unui lucru. Pentru a fi cu adevărat ceea ce este, limita lucrului are o nevoie esenţială de întregul de care se distinge; fiinţa unui lucru care are limită nu este mai reprezentativă pentru lucrul însuşi decât nefiinţa de care ea se delimitează. Limita lucrului are sens doar prin ceea ce ea opune întregului pentru a conserva şi întări partea; ea are nevoie de întreg pentru a fi ceea ce este: un mod determinat al întregului sau o determinaţie încărcată cu negaţia întregului. Şi numai datorită acestui fapt un lucru îşi poate depăşi limita, fiind pe măsura conceptului său.

În virtutea negaţiei nemijlocite pe care o are, lucrul rămâne pe o latură ceea ce este: moment al întregului. În virtutea negaţiei reflectate, returnată de conştiinţă lucrului, acesta îşi sparge limita şi se transformă într-un nou obiect, apropiindu-se progresiv de conceptul său.

Observăm că pe parcursul experienţei conştiinţei atât ea cât şi lucrul se transformă, nu mai rămân ceea ce erau la început. Aceasta este o devenire a lor în ele însele, fiecare primind pe parcursul relaţiei lor fiinţă determinată: lucrul – prin necesitatea conceptului care se strânge la sine din forme care nu-l reflectă întreg – se exteriorizează lui însuşi, primind conştiinţă de sine; conştiinţa – datorită libertăţii infinite a conceptului de a-şi produce determinările – se exteriorizează ei însăşi, devenind natura lucrului.

Relaţia conştiinţei cu lucrul va fi deplină doar atunci când întrepătrunderea lor va fi completă, fără rest, fiecare reflectându-se şi regăsindu-se integral în celălalt. Acesta este momentul când conştiinţa şi lucrul, gândirea şi fiinţa şi-au ajuns din urmă regăsindu-şi plenar forma şi conţinutul unităţii originare, singura care dă măsura completă a identităţii lor. Aceasta este pusă acum concret şi în mod absolut determinat.

Ne putem întreba: de ce spiritul nu se pune direct ca spirit? De ce are el nevoie de acest lent şi sinuos travaliu al experienţei conştiinţei? Spiritul are trebuinţă de aventura şi explorările conştiinţei, în speţă de acele negări şi suprimări succesive, pentru a-şi produce universalitatea sa, care pentru a fi cu adevărat veritabilă trebuie să conţină în sine, dizolvat, orice mod determinat, respectiv el trebuie să fie atât totalitate – cumul al negaţiilor sale determinate (pentru fiecare negaţie determinată fiind necesară o experienţă determinată), cât şi identitate – recunoaştere a sa în orice formă particulară care îl constituie.

Mecanismul ce face cu putinţă experienţa conştiinţei sunt cele două momente pe care aceasta le conţine în sine:

1. Momentul cunoaşterii – în virtutea identităţii originare, unde fiinţa şi gândirea sunt perfect întrepătrunse, conştiinţa poate lua forma lucrului pe care-l experiază, cunoscându-l din interior.

2. Momentul obiectivităţii negative faţă de cunoaştere – conştiinţa compară ceea ce găseşte în cunoaşterea lucrului cu cunoaşterea originară de sine, punând limita sa şi a lucrului, dar şi suprimând-o prin raportarea sa la întregul ei, creând astfel determinaţia depăşirii limitei.

Opoziţia care se naşte permanent între cele două momente produc structurarea progresivă a conştiinţei. Experienţa conştiinţei se va încheia atunci când ea va recunoaşte obiectul din faţa sa ca fiind ea însăşi, dispărând orice posibilă opoziţie reală între cei doi. „Întrucât conştiinţa se împinge înainte către existenţa sa adevărată, ea va atinge un punct în care îşi leapădă aparenţa de a fi prinsă în ceva străin, care nu este decât pentru ea şi care este ca un «altul», va atinge un moment în care fenomenul devine identic esenţei; întrucât conştiinţa însăşi sesizează această esenţă a ei, ea va indica natura cunoaşterii absolute înseşi.“*

Prin faptul că substanţa este în ea însăşi subiect, identitatea ei cu sine este atat pozitivă – toate transformările ei au loc în ea însăşi, cât şi negativă – ea este orientată primar spre constituirea ei ca subiect. Cea care are în ea însăşi propria alteritate, dându-şi singură măsura suprimării acesteia, este natura determinaţiei în genere, a simplităţii gândirii. Identitatea originară a fiinţei şi a gândirii este cea care permite eului cunoscător să pătrundă conţinutul veritabil al oricărui lucru, sesizându-i şi valorificându-i, din interior, modul lui determinat.

Noima apariţiei eului în lume este indicată de către Hegel în felul următor: „Dacă considerăm gândirea ca adevăratul universal a tot ce este natural şi spiritual, gândirea se extinde asupra tuturor acestora şi constituie fundamentul a toate (̃-ul celor vechi). De această concepţie a gândirii în semnificaţia ei obiectivă putem lega apoi ceea ce este gândirea în semnificaţia ei subiectivă. […] Omul este un subiect gânditor şi este universal, dar el este gânditor numai întrucât universalul există pentru el. Şi animalul este în sine universal, dar universalul ca atare nu există pentru el, ci totdeauna numai singularul. Natura nu-şi aduce la cunoştinţă acest nous, numai omul se dedublează astfel încât el să fie universal pentru universal. Aceasta se întâmplă, în primul rând, întrucât omul se cunoaşte pe sine ca EU.“*

Deci, reprezentată ca subiect, gândirea este cel ce gândeşte, iar expresia lui simplă este eul. Caracterul extraordinar pe care-l presupune considerarea subiectivă a gândirii constă în faptul că – în registrul fiinţei – este prima dată când gândirea, care este peste tot şi în toate, se sesizează pe sine, articulându-se într-o identitate referenţială reflectată: eul pur.

Această cădere a fiinţei în reflexul ei, faptul că ea se poate sesiza pe sine sub forma eului, îi dă acesteia un grad sporit de realitate. Universalul nu mai există doar ca atare, ci, de acum, el există pentru sine. Acest lucru, deja, pune într-un alt raport fiinţa faţă de conceptul ei, şi anume într-un raport de intimitate sporită, creându-se o nouă matrice ontologică pe care se va altoi devenirea ei: posibilitatea fenomenologică a conştiinţei ca atare.

Realitatea s-a frânt în două: eu şi fiinţă, dar eul pur – fragmentul desprins de fiinţă, nu este, cum poate părea, o desprindere în afara ei, ci una în ea; el poartă cu sine, ideal, întregul din care s-a desprins (devenind holomer, cum îi plăcea lui Noica să spună), dar având şi posibilitatea originară a determinării absolute de sine.

După cum s-a văzut, pentru Hegel, gândire sau eu, ele sunt ambele unul şi acelaşi lucru. Gândirea prinde determinaţia lucrului şi îi conferă universalitatea în care ea şi lucrul aparţin aceleiaşi unităţi originare, subiectiv-obiective. Mai precis, trei momente se evidenţiază în această mişcare:

1. Gândirea prinde primul mod determinat al lucrului, conferindu-i o identitate relativă, prin raportarea la întregul (conceptul) lui;

2. Ea suprimă acest mod determinat prin compararea limitei lucrului cu nelimita conceptului său, prin întoarcerea reflectată a negaţiei asupra lucrului, afirmându-l şi eliberându-l treptat – printr-un şir de negaţii şi suprimări succesive – în conceptul său. În mod nemijlocit, determinaţia care se naşte împinge eul spre o nouă reconsiderare a sa şi a lucrului – din perspectiva conceptului comun care lucrează în ele şi care, în propria revenire la sine, conservă, dar şi depăşeşte negaţiile lor determinate. Eul şi lucrul, pe măsura determinării lor, devin universali din ce în ce mai concreţi (concrescit – creştere laolaltă) şi transparenţi sieşi. Ambii universali, cel al lucrului care primeşte conştiinţa de sine şi cel al eului care primeşte natura lucrului, sunt unul şi acelaşi şi reflectă diferenţa originară a eului care, deşi se dedublează într-un alter, este perfect unit cu această înstrăinare de sine; el are un raport pozitiv cu negaţia sa, pentru că este unitate reflectată, iar orice rupere sau distingere reflectată reconstituie complet întregul. Această mişcare de a se recupera din alterul său, pe care tot el îl produce, constituie natura eului.

3. Progresiv, din forme care nu-l reflectă întreg, dar de care are nevoie ca momente ale conceptului său, universalul ajunge la sine în poziţia de a fi perfect reflectat în el însuşi. El nu mai poate produce nici o negaţie lucrului, de care să nu ştie că a fost pusă de el. Eul şi lucrul s-au primit deplin fiecare în natura celuilalt, fiind două totalităţi distincte (subiectivă – a eului, şi obiectivă – a lucrului), cu o aceeaşi identitate. Fiecare are alteritatea celuilalt suprimată. Atât eul cât şi lucrul sunt la sine în mod afirmat, fiecare şi-a atins conceptul. De-acum înainte, orice început al eului nu se va face decât pornind de la sine ca absolut, ca identitate distinctă a celor două totalităţi.

Ceea ce păstrează identitatea originară a eului în procesul gândirii şi devenirii sale este unitatea sa transcendentală. Numai datorită acesteia eul are puterea de a se opune pe sine sieşi, de a se lua pe sine drept altul său şi din această distingere a sa faţă de sine să se reîntoarcă – îmbogăţit acum cu negaţia suprimată a lucrului – la unitatea cu sine. „Înţelegerea unui lucru nu constă, de fapt, în altceva decât că eul şi-l face al său propriu, îl pătrunde şi-l aduce în forma sa, adică a universalităţii, care este nemijlocit mod-de-a-fi-determinat.“* Lucrul îşi primeşte noima şi obiectivitatea în conceptul său, care nu este altceva decât unitatea conştiinţei de sine în care lucrul a fost primit, adică natura eului de a fi universal şi în absolută identitate cu sine, ceea ce în rigoare hegeliană înseamnă: „a fi în altul tău la tine însuţi“, „pură raportare de sine afirmată prin negativitate.“* *

Constituţia originară a eului constă în aceea că el se poate nega pe sine, poate pune diferenţe în el însuşi, se poate distinge pe sine de sine. Această scindare primară a eului nu trebuie resimţită ca o insuficienţă sau privaţiune a sa de la întregul unităţii sale, ci în această distingere de sine el este perfect reflectat în el însuşi. În orice diferenţă pe care eul o pune, creând opoziţii, întregul lui – unitatea sa transcendentală – este deplin reflectat în aceasta, permiţându-i să revină la sine îmbogăţit cu natura lucrului.

Chiar la Kant, unde esenţa eului este dată de unitatea originar-sintetică de apercepţie, natură obiectivă a lucrului este asigurată de unitatea eului cu el însuşi. La el însă, unitatea transcendentală a eului, neavând negaţia infinită în ea – cea care poate pătrunde în intimitatea esenţială a oricărui lucru ca în ceva al său – nu poate cuprinde natura deplină a lucrului, de aceea materia şi lumea kantiană sunt puse într-un mod încă exterior, rămânând, invariabil, un rest de substanţă neimpropriabil de către eu şi despre care el spune că oricâtă obiectivitate am pune peste el, tot subiectiv şi iraţional rămâne.

Pentru Hegel însă, universalitatea şi unitatea cu sine a eului este asigurată de faptul că el conţine afirmativ în sine negaţia sa infinită, ceea ce-i permite să recunoască şi să pătrundă natura fiecărui lucru (pentru că, în sine, prin propria-i negativitate, el conţine determinaţia fiecărui lucru). O dată dezvăluită natura lucrului, aceasta va fi valorificată în conceptul ei, în unitatea transcendentală a eului.

Prin determinarea lucrului, eul se revelă sieşi: „În altul eul se revelează doar pe sine, propria lui natură.“* Suprimarea distincţiei între eu şi lucru este cu putinţă pentru că, în sine, lucrul este eul suprimat, iar suprimarea acestuia nu este altceva decât o suprimare a suprimării, acţiune prin care, pe de o parte, eul se redobândeşte sieşi într-o configuraţie determinată care îi sporeşte substanţa, iar pe de altă parte, lucrul primeşte caracterul autoreferenţial al sinelui.

Hegel arată în repetate rânduri că eul conţine în sine o unitate şi o diferenţă, deci o contradicţie. Dar această contradicţie nu este una care să rupă eul în două, ci una care, asigurându-i forţa şi mobilitatea infinită, se dovedeşte a fi motorul său prim, principiul său vital. În negativul lui, eul se conservă afirmativ; „Reprezentarea unei case diferă de eul meu. Şi totuşi, este suportată de el. Contradicţia însă este suportată de spirit, deoarece acesta nu are nici o determinaţie în sine, de care să nu ştie că a fost pusă de el şi, prin urmare, pe care să nu ştie că o poate iarăşi suprima. Această putere asupra întregului conţinut prezent într-însul constituie temelia libertăţii spiritului.“ *

Eul va fi absolut redat sieşi doar atunci când va reuşi să suprime toate negaţiile care, în sine, îl constituie, afirmându-se prin absoluta sa negativitate. De-abia atunci universalitatea eului va fi la ea acasă, cuprinzând atât negaţiile constitutive lui, cât şi suprimarea determinată a acestora. „El nu mai apare doar din al său altceva, ci este afirmat ca esenţă a propriei determinaţii.“* *

 

** G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 58.

 

** G.W.F. Hegel, Logica, p. 75.

 

** G.W.F. Hegel, Ştiinţa Logicii, 581.

 

* ** * G.W.F. Hegel, Ştiinţa Logicii, p. 599.

 

** G.W.F. Hegel, Ştiinţa Logicii, p. 25.

 

** G. W. Hegel, Filosofia spiritului, p. 23.

 

* ** * G. W. Hegel, Fenomenologiaspiritului, p. 439.

www.omniscop.ro 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*