Idealismul german. Fichte (Eul și Non-eul)

07.09.11 by

Idealismul german.  Fichte (Eul și Non-eul)

Fichte, influenţat vădit de criticismul kantian, impune ca investigaţia filosofică să pornească de la ceva absolut necondiţionat, care să aibă determinaţia fiinţei lui în el însuşi şi nu dată din afară. Acest principiu trebuie să fie întemeietor şi nu întemeiat, nemijlocit şi nu dedus. Fichte descoperă acest principiu suprem în Eu, el fiind factorul determinant şi axa centrală a oricărei filosofii, ştiinţe sau cunoaşteri. Numai eul există în chip absolut pentru sine însuşi, el este singurul cert pentru sine, prin natura sa de a aduce totul în nelimitata egalitate cu sine însuşi.

Dacă pentru Kant lumea înconjurătoare era o proiecţie a eului transcendental, singurul element străin primit din afara lui fiind doar materia acestei lumi, pentru Fichte atât forma cât şi materia lumii sunt deopotrivă proiecţia eului nostru, el fiind unicul creator al acesteia, demiurgul prin excelenţă. Ceea ce asigură obiectivitate acestor reprezentări – faptul că mai multe euri, în pofida subiectivităţii lor sui-generis, văd aceeaşi lume – este faptul că fiecare eu individual este reflexia palidă şi îndepărtată a unui eu unic şi universal din care aceştia se împărtăşesc constitutiv, dar, de cele mai multe ori, fără conştiinţa transcendentală a unităţii lor primordiale.

Fichte găseşte o soluţie foarte ingenioasă pentru a aduce materia şi exterioritatea lumii în propriul conţinut al eului. El spune că pentru ca eul să fie cu adevărat absolut şi universal el trebuie să-şi fie perfect transparent sieşi, adică el trebuie să se cunoască. Dar orice cunoaştere presupune înfrângerea unei opoziţii, iar pentru o cunoaştere absolută de sine se cere punerea şi înfrângerea unei opoziţii absolute. Aşadar eul pune o realitate absolut opusă lui (Non-Eul), din care, prin cunoaşterea fenomenologică a experienţei conştiinţei, revine îmbogăţit la sine cu opusul său. Eul va deveni cu adevărat absolut doar atunci când va reuşi să aducă întreg non-eul la sine. După cum se vede, diferenţa absolută pusă de eu este tot a eului însuşi, de aceea, în raportarea sa la non-eu, el se raportează numai la sine. Eul are nevoie de negaţia lui absolută pentru a deveni ceea ce el este cu adevărat, la fel cum – printr-o analogie sugestivă – plinătatea unei vieţi virtuoase devine reală şi exemplară doar prin obstacolele pe care ştie să le înfrângă; fără aceste obstacole, viaţa morală ca atare nu ar fi nici posibilă şi nici nu ar avea vreo noimă.

Dacă, pe de o parte, eul lui Fichte reuşeşte să aducă lumea întreagă în intimitatea propriei sale naturi, pe de altă parte, prin faptul că el nu deduce în mod necesar non-eul din conţinutul imanent al eului, această co-substanţialitate a lor va fi încărcată cu o exterioritate care se va reflecta într-o diferenţă a eului faţă de sine, pe care el nu o sesizează şi, ca atare, nu o poate impropria, rămânând, invariabil, un rest de sine care va afecta puritatea absolutului său şi va fi sursă negativă a „misterului“ non-eului, respectiv a „şocului infinit“ ce vine dinspre el.

Dacă pentru Kant lucrul în sine – cel cu neputinţă de cunoscut – stă în afara eului, Fichte – deşi face din materia lumii o proiecţie transcendentală a eului însuşi – nu reuşeşte să o determine decât ca o condiţie negativă a întemeierii sale, păstrând în continuare misterul alterităţii ei, doar că, spre deosebire de Kant, el mută misterul originar al unităţii eului cu lumea, din afara eului transcendental, în lăuntrul lui.

Prin aceasta însă, trebuie recunoscut, s-a realizat şi un progres remarcabil, lucrul în sine pierzând din exterioritatea şi subzistenţa sa inabordabilă, fiind astfel pregătit terenul pentru Schelling, care va fi întâiul ce pune în mod temeinic, fără urme de rest incognoscibil, identitatea eului şi a lumii, indicând astfel premisa veritabilă a cunoaşterii absolute. Hegel va dezvolta această identitate primară în conceptul ei, desăvârşind-o în unitatea superioară a două totalităţi – unitatea afirmată a spiritului subiectiv şi a celui obiectiv – pe cât de independente una faţă de cealaltă, pe atât de întrepătrunse una cu cealaltă.

Să vedem în continuare, rezumativ, cum înţelege Fichte să articuleze aceste idei în sistemul cunoaşterii sale, lucru înfăptuit de acesta în lucrarea sa centrală, „Doctrina Ştiinţei“. Performanţa pe care şi-o propune Fichte – versus Kant – este să arate că orice cunoaştere este exclusiv produsul activităţii spirituale a eului, fapt ce-i permite să găsească aprioric temeiurile transcendentale ale oricărei reprezentări, deducând astfel înseşi temeiurile experienţei posibile din principiile acestui tip de cunoaştere. El crede că, dacă realizeaza a priori structura gândirii eului, va putea anticipa orice experienţă prin gândire; temeiul experienţei este dincolo de experienţă, decretează ferm Fichte.

Această nemăsurată ambiţie a lui Fichte, de a deduce întreg sistemul cunoaşterii dintr-un singur principiu, a priori şi fără aportul experienţei, pesemne l-ar fi scandalizat peste măsură pe Kant, pentru care condiţia experienţei în fenomenul constituirii cunoaşterii era singura cale prin care se puteau produce cunoştinţe obiective, veritabile.

Întreg sistemul cunoaşterii lui Fichte se deduce din eu şi stă sub trei principii constitutive:

1. Teza fundamentală de la care se porneşte este identitatea referenţială a eului, cunoaşterea critică de sine a lui ca unică şi absolută cauză a oricărei experienţe posibile. În raportarea la sine, eul este identic cu ceea ce desparte de sine, in speta diferenţa sa, astfel încât deosebitul este nemijlocit acelaşi eu. Eul este şi subiect, şi obiect, şi relaţia dintre cei doi. El este identitate şi dualitate în acelaşi timp: o dată este subiect, altă dată obiect, însă ceea ce se opune eului este tot eul. Orice conţinut străin trebuie convertit în eu, astfel încât, prin raportarea sa la sine, el să se recunoască numai pe sine. Orice material străin şi eterogen este idealizat în forma eului.

2. Următorul pas este cel al diferenţei sau antitezei, când se dă conţinut eului. Fichte opune eului un non-eu, ceva cu totul altceva decât eul, independent şi negativ. Acesta este obiectul: materia, natura, lumea. Deşi este un produs al eului, Fichte consideră non-eul la fel de absolut ca şi eul. Chiar în momentul în care se instituie eul, apare cu necesitate şi ceea ce nu este eu: non-eul, obiectul, lumea.

3. A treia treaptă este cea a sintezei eului cu non-eul, confruntarea şi reciproca lor determinare. Aceasta va permite absolutei realităţi a eului să includă în sine şi altă realitate decât ea însăşi. Raporturile specifice dintre eu şi non-eu dau categoriile corespunzătoare: substanţă, cauzalitate, relaţie reciprocă etc.

Eul, ca singur şi absolut institutor al realităţii lumii, determină această realitate între limitele posibilităţii sale cognitive. Dar şi ceea ce este determinat de cunoaşterea eului este limitat, întrucât este determinat doar ca non-eu.

Deşi relaţia eului cu non-eul are la Fichte un caracter necesar, doar astfel fiind suscitată activitatea determinării de sine şi a realităţii, natura acestei necesităţi îi rămâne străină.

În final, rezumăm că eul poate ajunge la o conştiinţă deplină de sine numai pentru că non-eul îi furnizează constant materia primă, introducând astfel conţinut în raportarea la sine a eului.

Eul este reacţia la provocarea perpetuă a non-eului (şocul infinit fichteian), el nefiind cu adevărat liber şi spontan, ci totdeauna ceva condiţionat de inepuizabila ofertă a non-eului. Natura acestei provocări necesare îi rămâne eului exterioară şi necunoscută, el neputând-o impropria în substanţa lui ca pe ceva al său. De aceea şocul fichteian, prin nedeterminarea sa funciară, este oarecum asemănător lucrului în sine kantian.

Fichte ajunge, datorită naturii premiselor sale, la un paradox pe care nu-l poate depăşi: eul nu se poate elibera total de şocul venit din afara lui, pentru că acesta face parte din constituţia şi punerea lui primară, iar dispariţia acestuia ar duce implicit la eliminarea eului. Tocmai pentru că principiul non-eului a fost considerat absolut, necondiţionat, eul nu poate reveni cu el în conştiinţa sa de sine, păstrând astfel, în continuare, ineficace, subzistenţa dualismului în el. Sinteza eului cu non-eul este un cerc vicios care nu se încheie niciodată; se înaintează doar din finit în finit, la nesfârşit. Or acest şir de finităţi trebuie la un moment dat rupt, făcându-se trecerea – printr-o gândire privilegiată ce suportă pozitiv unitatea opuşilor ei – în infinitul lor veritabil unde, pe de o parte, fiecare este păstrat nevătămat în diferenţa sa specifică, iar pe de altă parte, fiecare este dus şi afirmat în conceptul lor comun, superior, ce subzistă liber prin el însuşi şi care, aidoma „ideii“ lui Platon, „se distribuie fără să se împartă“.

Adevăratul concept al eului se realizează doar atunci când acesta este în stare să revină întreg la sine din înstrăinările sale fecunde. Simplitatea sa primordială conferă unitate şi omogenitate absolută eului şi materialului adus din afara lui. Acest lucru nu a fost posibil la Fichte pentru că simplitatea iniţială a eului nu avea în ea însăşi diferenţa (conţinutul), ci alături, într-un moment distinct de ea. De aceea punerea eului şi opunerea non-eului nu sunt identice, ei nu se pot recupera sporitor şi integral unul din şi prin celălalt; în mod constant şi fatal rămâne un rest de sine neimpropriat de către eu. Eul subiectiv şi cel obiectiv rămân absolut opuşi unul altuia. Fenomenul eului (relaţia sa cu non-eul) nu-l eliberează şi nu-l restituie pe acesta sieşi, ci îl ţine prizonier în dualismul tenace al relaţiei reciproce între distincţi.

Astfel, prin faptul că eul transcendental fichteian nu ajunge la autointuire absolută în fenomenul constituirii şi devenirii sale, acesta îşi ratează intenţia de autoconstituire liberă şi necondiţionată.

www.omniscop.ro

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*