ICONOMUL NEDREPT

12.04.17 by

ICONOMUL NEDREPT

Deci, rostul iconomilor e de-a întoarce marea turmă a oamenilor iarăşi la Dumnezeu în ,,Ţara de obârşie”. Au însă şi protivnici, care, zi şi noapte, îi pârăsc înaintea lui Dumnezeu, precum că i-ar fi risipind avuţiile. Căci de când protivnicul a fost aruncat pe pământ, se dă pe sine stăpân al pământului şi al tuturor împărăţiilor lumii. ,,Nu se sfieşte protivnicul nici de obrazul lui Hristos, ci-I zice: ,,- Ție îţi voi da toată puterea aceasta şi strălucirea ei, căci mie îmi este dată şi o dau cui vreau! Deci, dacă Tu Te vei închina mie, toată ţi-o dau Ţie”. Se înţelege, dar, că orice milostenie, orice binefacere, orice folo­sire a lumii după legea iubirii de oameni e o pagubă, o mare daună în stăpânirea acestui înger nebun. Ştiţi cum sunt nebunii: se dau pe sine de ceva mare şi pretind să li se supună oamenii, se cred pe sine stăpâni şi împăraţi, că aşa cere boala lor; cu atât mai vârtos o cere Lucifer, începătorul nebuniei. Deci, orice iubire, în păruta lui împărăţie, e o risipire; şi orice ură – după voia lui cea rea – o mare faptă bună. Dar împărăţia fiind de drept a lui Dumnezeu, care este lumea întreagă, chivernisită de oameni cu ură, nu cu iubire, îngrămădeşte pe chel­tuitorii ei cu o mare datorie de plată lui Dumnezeu. Orice ascultare de Stăpânul adevărat al lumii e o daună în împărăţia ,,stăpânului” nebun şi orice ascultare de stăpânul nebun al pământului îngrămădeşte pe oameni sub povara unei datorii sau greşeli făcute lui Dumnezeu.
Deci, dacă de fapt şi de drept, proprietatea şi stăpânia lumii e a lui Dumnezeu, atunci omul e numai un fel de chiriaş, un fel de admi­nistrator şi nicidecum proprietarul absolut al lumii. Că, de se va crede stăpân absolut al lumii, seamănă cu credinţa îngerului nebun. Pentru ca să înfrâneze pe om de la o cădere ca aceasta, Dumnezeu 1-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul că n-are proprietatea abso­lută, ci numai proprietatea relativă; iar pe de altă parte, ca să-1 ferească de căderea în nebunia îngerului rău. Aşadar, de îndată ce se dă pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocneşte cu Dumnezeu, îl tăgăduieşte, îl înlătură, îl expropriază, şi cu asta crede întocmai ca Lucifer. Nu-şi dă seama bietul om că, primind ispita, va fi zdrobit sub dărâmăturile propriei sale iubiri nebune. Când omul se lipeşte de făptură, de avuţie, de slavă, acestea i se fac mamona, care însemnează bani sau bogăţii. Deci nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Cu toate acestea, Dumnezeu laudă pe iconomul pârât, care şi-a făcut prieteni din mamona nedreptăţii, şi-i făgăduieşte că-1 va primi în împărăţie când o va isprăvi de risipit, după legea dumnezeiască a iubirii de oameni – se înţelege că e vorba de risipirea mamonei. De aci putem scoate înţele­sul bogăţiei: nu sărăcia te mântuieşte, nici bogăţia nu te osândeşte; şi, precum nici bogăţia nu te mântuieşte, aşa nici sărăcia nu te osândeşte, ci precum ai sufletul, şi faţă de bogăţie şi faţă de sărăcie. Eşti sărac şi zorit cu gândul după avuţie, iată că nu te mântu­ieşte sărăcia. Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogăţia ta, iată că nu te primejduieşte bogăţia ta. Faptul cum stai cu sufletul: şi faţă de una şi faţă de alta, de asta atârnă mântuirea sau osânda ta.
Mamona nedreptăţii are un mare apărător: viţelul de aur, care împunge pe toţi cei ce-ar încerca să o risipească la săracii lumii. Stăpânul viţelului face pâră la Dumnezeu asupra iconomilor nedrepţi, care, însă, risipind viţelul prin iubirea de oameni, s-au făcut mai înţelepţi decât fiii luminii. Bietul Dumnezeu, săracul, n-are unde să-şi plece capul, că bogaţii şi cărturarii lumii acesteia L-au expropriat din dreptul de proprietate şi autor al lumii. Cine ştie, dacă nu cumva I-a rămas totuşi dreptul să se supere pe ei şi să le măture toate gândurile cu mamona lor cu tot. Căci dreptul de proprietate derivă din atributul de autor, mai mult ca din actul de proprietate. Deci, când clatină Dumnezeu mamona (bogăţia), e semn că n-a fost iconomisită bine de oameni şi le cere socoteală; a zis doar: ,,- Fii celor săraci ca un tată!” Deci, fiind în drepturile absolute peste valoarea economică, poate să-şi pună iconomi pe cine vrea, chiar şi pe cei ce-L tăgăduiesc. Cu această orânduire atotputernică, prin care Dumnezeu îşi lucrează voia Sa, întrebuinţând chiar şi pe vrăjmaşii Săi, mai pălmuieşte din când în când pe mărturisitorii Săi, ca să-i trezească din împietrirea inimii cu care ţin Lazării la poartă.
Părinţii au zis că singura noastră avuţie cu adevărat sunt păcatele. Căci, după ei, nu eşti proprietarul decât al lucrului pe care l-ai făcut din nimic. Iar, împlinind condiţia asta, din nimic Dumnezeu a făcut făptura, iar făptura a făcut păcatul. Deci, de drept, omul nu e al lui însuşi, nici al altui om, ci al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, păcatul, al cărui autor este, îl reclamă pentru el şi i se ţine de urmă, ca proprietate de drept, – balast de accident -, care poate duce pe om până la starea să se lepede de Dumnezeu şi să-I stea împotrivă, ca un creator al unei teribile noutăţi –păcatul, – fără să bage de seamă, că printr-asta se întoarce, cu ispravă cu tot, sub amara tiranie a neantului, adică a haosului de tot felul şi în toate privinţele şi poate că pentru totdeauna.
Asta-i noutatea grozavă, că omul a putut să facă ceea ce Dumnezeu nu poate, adică răul. Faptul că, după judecata tuturora, pe cei păcătoşi îi închide în chinurile haosului veşnic, nu e o răzbunare din partea lui Dumnezeu, ci o consfinţire a libertăţii şi a deciziei viciate a omului, pentru ca acesta să fie împreună cu creaţia sa iubită – păcatul – în infinitul eternităţii. Păcatul, această mamona cu adevărat nedreaptă a omului, trebuie risipit; trebuie să cerem iertare de la Dumnezeu pentru atare agoniseală, precum şi ajutorul ca s-o împrăştiem. Preoţii sunt acei iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, care scad pentru semenii lor această mamonică agonisire, iertându-le din datorie. De aceea Lucifer ridică pâră mare asupra lor înaintea lui Dumnezeu, zi şi noapte, şi le răscoală împotrivă toate urgiile împotrivirii: ,,Că ei L-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa lor până la moarte.”
De aceea, avea dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând că: ,,Mai multe sunt furtunile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea”. Iconomii tainelor, slujitorii Sfintei Liturghii, sunt şi ei în măsura iubirii, jertfa neîncetată, arsă în lumea aceasta, pentru mântuirea lumii.”
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*