”IA CARTEA ȘI MĂNÂNC-O ȘI VA AMĂRÎ PÂNTECELE TĂU, DAR ÎN GURA TA VA FI DULCE CA MIEREA” (Apocalipsa 10, 9)

25.04.17 by

Surprinzătoare și riscantă ințiativa lui George Lână. Devoalarea rece, depoetizată a întregului laborator din spatele poemului, trecerea de la infinita grație și suplețe a metaforei la linearitatea asumată a unui limbaj didactic, de anatomie descriptivă – toate acestea sunt asimilabile unei desvrăjiri voluntare, unei căderi asumate din cerul înalt și înstelat al poeziei în tenebrele tulburi și tumultoase ale actului de creație.

Întrebările apar, una dupa alta, cu un suveran firesc: De ce își subminează poetul poziția de stăpân al unui imperiu și se aruncă cu voluptate în designarea elementelor primordiale, a reperelor și a urcușului care l-au făcut cu putință? De ce se vrea martor posterior al propriei deveniri? De ce nu savurează suveran și suficient excelența unei culmi binemeritate și optează pentru o privire umilă înapoi? E un simplu act gratuit, tautologic, de simplă constatare rezumativă a itineranței și a etapelor ce descriu ascensiunea sa poetică – și în subsecvență a universului emergent pe care-l deschide –, sau se ascunde ceva mai adânc aici?

George Lână e dovada vie însăși a ceea ce predică în îndrumătorul său poetic, anume ”structurarea, maturarea gândirii poetice în interacțiune cu universul liric generează conștiința și responsabilitatea poetică”. Conștiința poetică apare atunci când te poți desprinde din vertijul devenirii tale artistice, privind în urmă o biografie cu contururi limpezi. Conștiința poetică presupune așadar o dedublare: conștiința unei istorii lepădate, lăsată în urmă și – rodul ei, expresia ei idealizată – conștiința unui prezent prin sine suficient, plin de promisiuni, funcționând în propriul eter și prin proprie combustie. Situat în confortul unei excelențe consacrate, liber de condiționările prefacerii și devenirii, George Lână refuză să uite ”chinurile și contorsiunile facerii”, ceea ce l-a precedat și l-a făcut cu putință ca poet. El știe foarte bine că adevărul nu e adevăr decât cu drum cu tot. Întreg parcursul devenirii sale poetice – travaliul depășirii unor obstacole, haloul nebulos al experienței în act, truda rafinării perpetue – nu e simplu balast de care te poți dispensa cu ușurință și pe care-l poți face uitat. Vorbim de responsabilitate poetică aici. Într-un triplu sens. (Nu ne referim la responsabilitatea față de text, care se consumă într-un alt registru)


O responsabilitate morală intrinsecă se evidențiază imediat: excelența finală, poetul desăvârșit, e rodul unui travaliu umil și îndelungat. Nu poți fi ingrat cu propria-ți biografie.
Există însă și o responsabilitate morală extrinsecă: poetul simte nevoia să împărtășească mai-tinerilor confrați, aflați la început de drum, un ghid, fermitatea unor repere pe care să-și sprijine pasul nesigur și care să le orienteze traseul către expresia artistica cea mai proprie și mai completă. Responsabilitatea metafizică e cea care le circumscrie pe primele două și vizează însăși integritatea identitară a poeziei. Statutul paradoxal al marilor poeți – robi ai Grației, dar și restauratori ai ei totodata – recomandă o grijă frățească față de cei aflați la început de drum. Cu cât numarul aspiranților la Marea Poezie crește, cu atât densitatea substanței poetice universale devine mai consistentă. Ceea ce hrănești, aceea te va regenera, spune o veche vorbă. Nutrind tezaurul Marii Poezii cu noi expresii și problematici, aceasta, la rându-i, va viza poetul sub stilistica unor polifonii nuanțate, iar vocile muzelor, îmbogățite cu noi semitonuri și armonii, vor primi provocatoare inflexiuni…

Poezia, în originea ei, ține de specia gratuității și necondiționatului, de aceea responsabilitatea poetică de care face vorbire George Lână, mai din adâncuri socotit, denunță risipa unei mari generozități. O generozitate amplă, amprentată cu respirul Orginarului, regăsită în bucuria de a dărui și împărtăși cu ceilalți, într-o frățească comuniune, nu doar degustarea dezinvoltă a unor perle poetice ci și aventura caznei, a trudei mâloase ce-i stă în urmă, a meștesugului întors asuprăși cu tenacitate, până la obținerea acelei expresii unice în care materia devenirii artistice, sub asistența Grației, e scrumită și sublimată în duhul rostirii esențiale.

Da, știm – o știe și George Lână – poezia, ca și viața de altfel, trăiește mai mult din mister, din nuanțe, din nedeterminări, dar și din riguroase acuratețuri, reguli și canoane, aidoma unei algebre superioare. Nu poți ajunge cu adevărat la cele mari dacă nu treci prin cele mici. De cele mici și umile se ocupă George Lână aici. De cele mici care le fac cu putință pe cele mari. Creând condițiile unei maxime receptivități, meșteșugul poetic, dimpreună cu universul pe care-l deschide, optimizează întâlnirea poetului cu misterul, cu chemările lui inefabile, sesizându-l – atunci cand Grația se îndură – din cea mai pură și nepervertită interioritate. Meștelugul poetic, chiar perfectisim, nu produce operă de arta prin el însuși, dar crează cea mai strânsă apropiere de suflul capricioaselor muze, disponbilitatea maximă de a fi vizat de către acestea…

Nu voi evoca aici structurarea universului poetic cu toate categoriile inerente, pe care George Lână le propune atât de succint și minuțios, asa cum le-a gasit el în traista experienței sale formatoare. Trebuie însă să pun în lumină ceea ce cred că constituie unul din elementele centrale ale îndreptarului său, anume raportul optim dintre idee și emoție – dozarea poetică. Când unul din termeni domină în defavoarea celuilalt, expresia poetica e văduvită de potențialul ideal pe care-l are, alterând și diminuând astfel un ”răspuns” fidel la incitarea și bunăvoința Grației. Cum stabilim așadar acest acord extrem de fin între patosul și efervescența emotivă și semantica care o străbate? Cum designăm expresia care idealizează acest raport? George Lână are meritul de a indica această zonă fierbinte a actului de creație poetic, dar și pe acela de a încearca decriptarea aceastei dileme, de capitală însemnătate…

Într-adevăr, ”Marea poezie” pe care o invocă obsesiv, și cu temei, George Lână, trebuie să treacă condițiile formale – estetice în fond – ale unui dozaj optim între emoție și idee. E un aspect care ține de posibilitățile omenești ale creației. Citindu-i rândurile, mă gândeam să-i atrag amical atenția că e o condiție necesară dar nu și suficientă. Că poezia adevarată trebuie să fie consubstanțială unei trăiri și cunoașteri în care rolul principal nu-l mai joacă sensibilitatea sau intuiția subiectivă individuală, ci – ascultând chemarea profunzimilor sale, ce survin dintr-un alt eon – descoperirea și aderarea la o ordine transcendentă, obiectivă, comunială. Că incinta demiurgică cu iz solipsist în care se complac mulți dintre poeții din ziua de azi trebuie fisurată, lăsând să pătrundă în ea complementul alterității și primenirii esențiale, cel care conferindu-i consistență, stabilitate și normativitate ontologică, o centrează în originea sa, legând-o astfel de restul lumii într-o deplină transparență și comuniune.

George Lână nu m-a lasat să jubilez foarte mult la perspectiva unei frățești tachinări, pentru că, după câteva fraze, citesc: ”Pentru a săvârși o asemenea minune – a adăuga vers minunat peste vers minunat -… e nevoie de mâna și mângâierea lui Dumnezeu. […] Fiecare poem în care se alătură vers minunat peste vers minunat este o bijuterie lirică ce, doar ea, poate fi socotită operă de artă poetică”. Așadar, George Lână recunoaște contribuția decisivă a misterului, a transcendenței la veridicitatea construcției poetice. Dumnezeu – nu doar în rolul subaltern de pretext, auxiliar sau corelat egal al aventurii poetice, ci sursă și, deopotrivă, destinație a Marii Poezii.

Căci Marea Poezie nu stă agățată undeva într-un cui, spre admirația estetică a mulțimii. Prin Marea Poezie îi intoarcem lui Dumnezeu darul, îl restituim oarecum Sieși prin dispoziția noastră de a-l primi, întrupa și astfel reda Luiși. Doar în acest context sintagma ”vers minunat peste vers minunat” are sens și relevanță. E o con-glăsuire, o lucrare dimpreună: a poetului cu Dumnezeu și a lui Dumnezeu cu poetul. Poezia este mare doar când are această dublă amprentă; când redându-l pe Dumnezeu Sieși, în aceeași mișcare, poetul se redă pe sine sieși. Se închide astfel un ciclu cosmologic și metafizic, care în termenii expliciți ai credinței se numește mântuire, izbăvire. (Să nu uitam că sensul originar al mântuirii înseamna a redeveni întreg, a te întoarce la originile tale necorupte). De aceea, răspunderea poetului în actul de creație e teribilă. Cunoscând limbajul omului de rând, dar și pe cel al Cerului, el trebuie să aibă geniul făuririi unui nou limbaj prin care să ”ancoreze” lumescul și să-l ducă spre o celestă destinație, spre patria lui de drept…

Dozarea poetică – ce are o conotație mai tehnică, alături de contribuția harului – ”mai apropiată laturii artistice”, sunt cele două elemente care încearcă o circumscriere și o definire minimală a poeziei autentice.

Dacă asupra meșteșugului poetul are control și putere deplină, recepția undelor arcane nu mai e în gestiunea sa decât într-un mod negativ, de așteptare. Cum procedezi când vrei să evoci unicitatea și frumusețea inefabilă a unei flori, a unei femei, a prieteniei etc. mușcând direct din inima arhetipului vizat, dincolo de relativitățile discutabile ale simțirii psiho-estetice? Voința de putere, regăsită în dorința de dominare și control a rostirii, eșuează total. Dimpotrivă, e nevoie de o știință. Știința de a te pune la dispoziția ”obiectului” pe care-l vizezi, în așa fel încât nu tu, poetul, să exprimi ”obiectul”, ci, retrăgându-te din tine și lăsând ”obiectul” să te locuiască, să fii doar glasul prin care acesta se exprimă pe sine preluând din tine doar cromatica și parfumul, particularul rostirii. Poate acesta – exercițiul autocrucificării perpetue pe altarul Muzei, în vederea unei recepții ideale – este al treilea element, aflat difuz și implicit în discursul lână-georgian, care definește într-un mod mai determinat excelența poetică.
Structura poetică a lui George Lână, frământătura lui lăuntrică, îndelung frăgezită și înnoită de experiența și travaliul unor lepădări succesive, și-a creat în mod natural această aptitudinea de a capta apeluri care provin din orizonturile inefabile și fondatoare ale Ființei. Acestea trebuie asumate, interiorizate și, printr-o armonioasă coposesiune, restituite ca rostire poetică.

Cum se întâmplă toate acestea, vă veți întreba. O spunem din nou. Printr-o dublă mișcare. Într-o acțiune de dezarticulare (fragezire) voluntară a eului, poetul se dăruie misterului de mai presus de el, căruia îi face loc în sine spre a încolți; la rându-i, misterul, găsind în poet disponibilitatea adecvată de a fi găzduit, protejat și crescut se încredințează și se lasă mărturisit de acesta. Rezultă o con-glăsuire armonică și paradoxală, cu alură apofatică: ”vers minunat peste vers minunat”… O con-glăsuire ce are pecetea realităților esențiale, a lucrurilor ultime înfășurate în prospețimea și parfumul unei dimineți de vară. George Lână a intrat deja în zona de gravitație a acestei orbite esențiale…
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*