Hrana şi hrănirea. Cultură şi societate

07.08.11 by

Hrana şi hrănirea. Cultură şi societate

În lumea modernă, aproape invariabil, hrănirea se conjugă cu restaurantele. Esenţialitatea lor este legată nu doar de faptul că îndeplinesc simultan mai multe funcţii sociale: de producţie, de consum, de schimb, de relaxare, ci de imensa şi stabila forţă mentalitară, de constanta sa virtualitate. Ele, prin funcţia lor, au schimbat definitiv o activitate atât de specifică fiinţei umane, precum hrănirea, secularizând-o, deritualizând-o, urbanizând-o. Hrănirea devine un produs al oraşului dar nu produce oraşul, ci doar o imagine de suprafaţă, o virtualitate subtilă.

Nu acelaşi adevăr poate fi rostit despre lumea satului. Hrănirea este un produs al satului şi, în acelaşi timp, produce satul. Adevărul afirmaţiilor ţine de independenţa socială a acestui tip de activitate. Pe lângă o determinare materială, hrănirea în lumea satului este circumscrisă unei determinări spirituale, religioase, sacre, care a impus o anumită concepţie despre hrană şi hrănire; un anumit ritual. Îndeplinirea lui coagulează existenţa acelei comunităţi şi contribuie la menţinerea sau recrearea ordinii sociale, căci, aşa cum afirma Mauss în clasicul său eseu despre dar, esenţa mâncării este să circule şi în felul acesta să stabilească o comunicare socială şi să genereze schimbul reciproc. Claude Levi-Strauss merge mai departe şi alătură acest tip de schimb celui al femeilor, considerându-le pe amândouă esenţă a societăţii umane.

Oraşul a secularizat hrănirea şi a desacralizat hrana. Ritualul hrănirii a fost înlocuit cu aleatoriul îndeplinirii unei necesităţi. Eliade diferenţia atitudinea omului modern de cel arhaic faţă de hrănire tocmai prin această opoziţie: „Pentru omul modern ele nu sunt decât acte fiziologice, în timp ce pentru omul culturilor arhaice sunt sacramente, ceremonii prin intermediul cărora se face comuniunea cu forţa pe care viaţa însăşi o reprezintă.”[1]

Hrănirea determinată religios transformă timpul şi spaţiul, ca orice ritual, din unul profan în unul sacru. Casa, masa deveneau consacrate prin gesturile domestice ale hrănirii ca ritual şi echivalau cu templul. Timpul zilei era ritmat de astfel de intervale ritualizate; un fel de liturghii gestuale, un fel de piese de teatru repetate la infinit, în cadrul cărora fiecare membru al familiei îşi interpretează propriul rol şi îşi impune propriul statut social, o formă complexă de comunicare nu doar între cei vii ci şi între cei prezenţi şi cei demult dispăruţi: „Sociologically speaking, what is the role of meals and food sharing? There is a wealth of ethnographic data showing how food sharing serves to confer as well as to demonstrate the status and role of each individual, not only among the living but also in relation to the supernatural world.”[2]

Restaurantul a devenit templul urban al singurătăţii noastre, închinat zeilor de asfalt. Aici mimăm solidaritatea. În fapt, comunicarea reală, în sensul straussian al termenului, este atât de ambiguă încât se autodistruge, se anihilează, căci nu se mai face între membrii familiei, vecini, prieteni, cu alte cuvinte, în contexte operante, ci, prin felurile de mâncare servite, cu toată lumea, cu orice civilizaţie, cu orice mod de viaţă, căci poţi mânca orice, de oriunde, oricând, oricât, cu singura condiţie să poţi plăti pentru ceea ce comanzi, pentru că, aşa cum afirmă acelaşi Igor de Garine, antropolog francez specializat în antropologia hranei: „Food is now used not only to fulfil nutritional needs but also for pleasure and to demonstrate status and distinction, to use Bourdieu’s terminology, according to a whole range of criteria, the first of which is economic affluence and the availability of money.”[3]

La fel de special precum funcţia sa socială este şi mirosul restaurantului. O astfel de clădire se simte cu uşurinţă. Uşile, ferestrele ei strecoară spre afară un miros duplicitar, de ospitalitate şi păcat.

Mirosurile complicate, bogate, grele şi calde, de hrană gătită, de bucătărie atrag, invită, poftesc, sugerând un spaţiu al ospitalităţii. Ospitalitatea rămâne doar în virtualitatea acestui spaţiu, căci, în concreteţea lui, el impune de fapt un mecanism complex, antiospitalier. Hrana ca marfă, cu o istorie anonimă, cu o provenienţă necunoscută, servirea ca serviciu plătit, bucătăria ca spaţiu interzis, bucătarul ca angajat sunt tot atâtea elemente ce separă, desolidarizeză şi secvenţialzează. Pentru omul arhaic, masa reprezenta o formă de „inserare în ontic”[4], o conştientizare a acestuia ca un continuum. Pentru omul modern, ea reprezintă fracturi temporale, căci nu mai există acea formalizare rituală a momentelor zilei sau ale anului, în cazul momentelor de sărbătoare. Prânzul, de exemplu, poate fi luat şi la şase seara, dacă atunci îţi permite programul dominant, devenind, astfel, un interstiţiu, secvenţializând realitatea cotidiană nu ritualizând-o. În astfel de condiţii, masa nu dă sens (sau consonează) cu o realitate îcărcată de simboluri, ci o desemantizează, impunând dezordinea, haosul. Dacă mai adăugăm că, de cele mai multe ori, să iei masa singur sau în grabă, această activitate devine un simplu interstiţiu, o sumă de gesturi mecanice, al căror scop este alimentarea nu hrănirea.

Un alt fenomen care separă este aşezarea la masă. Cu excepţia cazurilor în care faci o rezervare prealabilă, aşezarea la masă într-un restaurant presupune căutare, neplăcerea alegerii sau chiar nemulţumirea faţă de ce ai fost obligat să alegi. Apoi, confruntarea cu straniul sentiment generat de o masă goală, înstrăinarea de însuşi sensul prezenţei tale acolo, excluderea ritualizării. Grija pregătirii mesei este înlocuită cu obligaţia profesională, rece sau enervantă, de multe ori, defectuos înfăptuită.

Ceea ce urmează devine unul dintre cele mai semnificative aspecte ale hrănirii ca fractură semantică: alegerea mâncării. Hrana devine subiect al negocierii nu mai este un dat. Obţinerea ei, care este determinată de condiţii financiare, o transformă în marfă. Poate fi chiar refuzată, schimbată, pusă deoparte.

Un element capabil să influenţeze alegerea, negocierea hranei, este chiar mirosul. Prezenţa sa consistentă şi cvasipermanentă îl transformă într-un fel de aperitiv, de prehrănire. Replica apreciativă, laudativă, dată unei gospodine în semn de admiraţie pentru rezultatul muncii ei, „m-am săturat doar din miros” capătă aici înţelesuri aproape concrete. Mirosul mâncării vecinului îţi poate influenţa alegerea, un miros pregnant de peşte te poate determina să comanzi un astfel de produs. Mirosurile comune hrănesc doar indecizia şi te îndepărtează de aspectele rituale ale actului alimentar ca act conştient, prestabilit.

Pe de altă parte, comportamentul determinat de ele are şi o dimensiune regresivă, marcând tendinţa de participare, de colectivitate, de solidarizare, de unitate a hrănirii, prin respingerea diversităţii ofertei, ce vine dintr-o paradigmă culturală străveche. Acest caracter antiritual se poate evidenţia prin compararea paradigmei tradiţionale a mesei cu una modernă.

Hrănirea modernă ca antiritual. Orice masă tradiţională, fie ea obişnuită, fie de sărbătoare, este semantizată de respectul faţă de pâine. Aceasta este prezentată la masă ca o componentă rituală esenţială, întreagă şi într-un mod ceremonial. Este tăiată şi împărţită de stăpânul casei după ce a fost marcată cu semnul crucii. În felul acesta se simbolizează sfinţenia mesei, a timpului hrănirii.

La o masă modernă, pâinea poate lipsi. Dacă totuşi este prezentă, ea este adusă deja împărţită în felii, înghesuite într-un coş, care-şi găseşte un loc pe masă, uneori în centru, dar nu neapărat. Gestul poate trece complet neobservat de către meseni. Există şi momente hilare în care chelnerul găseşte cu greu un loc pâinii din cauza multitudinii de tacâmuri înghesuite pe o suprafaţă meschină. Pentru o perioadă, mai lungă sau mai scurtă, în raport de hărnicia bucătarului şi solicitudinea chelnerului, feliile de pâine aşezate nesemnificativ în coş devin recuzită. Semnele sfinţeniei mesei sunt înlocuite cu cele ale virtualităţii. O masă modernă se caracterizează prin abundenţă, a porţiilor şi a felurilor de mâncare, ori abundenţa este un semn al mesei de sărbătoare pentru omul arhaic. Nu are nicio legătură cu dorinţa de câştig patronului, nici cu strategiile sale de ademenire a clientului, ci cu statutul stăpânului casei. Abundenţa mesei presupune bogăţia celui care o oferă şi care hrăneşte, în felul acesta, şi pe cei prezenţi şi pe cei trecuţi în lumea de dincolo: „O departajare menită să evidenţieze aspecte inedite ale temei în discuţie se referă la opoziţia cotidian –sărbătoresc (alimentaţie cotidiană-alimentaţie de sărbătoare). Contrastul creat prin aportul celor două dimensiuni contextuale definitorii ale sărbătorii-spaţiul şi timpul- se manifestă prin amplificarea actului alimentar cotidian (subl.nstră), începând cu consistenţa lui, cantitate şi calitate, continuând cu comportamentul ceremonial sau ritual, adecvat sărbătorii.”[5]

Mirosul impune ca pe o permanenţă prezenţa bucătăriei în sala de mese. Cele două spaţii se invadează reciproc prin intermediul mirosului şi această neaşezare a spaţiului elimină orice tendinţă de consacrare a spaţiului de servit masa prin imposibilitatea separării funcţiilor lui şi a activităţilor ce le adăposteşte.

Un alt caracter definitoriu pentru caracterul antiritual al mesei moderne este nivelul sonor. Spre deosebire de masa tradiţională, unde tăcerea este obligatorie, într-un restaurant acest criteriu este imposibil de îndeplinit. La orice masă se discută, chiar aprins, uneori se dispută. Rostul mesei pare a fi întâlnirea şi manifestarea zgomotoasă a emoţiilor. Mai mult chiar, intimitatea dialogului este compromisă de convorbirile vecinilor, astfel încât, alături de miros, zumzetul vocilor devine o constantă a existenţei unui restaurant. Sacralitatea presupusă a hrănirii este bruiată de o atmosferă profană, care acţionează ca o barieră în faţa sacrului.

Toate aceste trăsături sunt, în general, valabile pentru restaurantele populare, mult mai integrate în ritmul cotidian al oraşului şi care, prin numărul lor dar şi prin frecventare, sunt, într-un grad mult mai mare, specifice mediului urban. Restaurantele de mare lux par a nu se potrivi întrutotul profilului anterior, dar ele ni se par mai curând nişte excepţii. Frecventarea lor nu poate fi considerată un obicei pentru a le putea folosi cu putere de exemplu. Prezenţa cuiva acolo devine o formă de exacerbare a fracturii spaţio-temporale. Ele trăiesc ritualic dar impun propriul lor ritual. Acesta, formal, pare a fi derivat dintr-o masă de sărbătoare, dar prin canalele de comunicare blocate şi prin esenţa sa ambiguă devine mai curând o masă spectacol. Este o masă care exacerbează imaginea; nicio formă a scenariului ei nu revelează un destinatar. Abundenţa funcţionează ca un cod al bogăţiei, dar nu are nimic transcedental. Ea însingurează. Nu se împarte social prin ceea ce conţine ci doar prin imagine. Are ceva din personalitatea muzeului deşi olfactiv cele două tipuri de clădiri se deosebesc radical.


[1] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.47

[2] Igor de Garine, The Diet and Nutrition of Human Population, in Companion Encyclopedia of Anthropology, London, New York, Routledge, 2002, p. 253

[3] Idem, p.254

[4] Mircea Eliade, op.cit., p.47

[5] Ofelia Văduva, op.cit., p.15-16

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*