Har

12.12.11 by

Har

 

În luminişul dintre gânduri,                   

Bat cu-ndrăzneală două scânduri,

Sădesc acolo câte-o floare

Şi-apoi un răsărit de soare

 

Şi pun altoi de lămâiţă,

Apoi un suflet de fetiţă,

Zambile roz şi busuioc

S-aducă inimii noroc,

 

Şi fac un gard doar din cuvinte

Să ia confraţii toţi aminte

Cum se clădeşte-o casă nouă

Când ţi-este sufletul de rouă.

 

Iubirea-i un izvor

 

Vreau să scriu pe cerul lunii

Cu flori albe de petunii,

Vreau să scriu cu ghiocei

Pe ierni grele cu cercei,

 

Ţipăt încropit în noapte,

Litere nedescifrate,

Vreau să scriu bolţi de cuvinte,

Frunze galbene şi sfinte,

 

Dimineţi de bob de rouă,

Vreau să scriu în lună nouă,

Vreau să scriu în tine, dor,

Că iubirea-i un izvor!

 

Ca pe-un fir

 

Ca pe-un fir ne toarce clipa, ca un caier, viaţa toată

Îşi împuţinează tortul în a vuietului gloată.

Ne mânjim cu praf de stele, credem că devenim zei

Şi ne închinăm, în parte, la atâţia dumnezei.

 

Dorim soarele să-l prindem, raze să-i furăm tiptil

Şi pământul de sub tălpi ni se pare că-i puţin.

Luna când pe boltă suie ni se pare că-i a noastră

Şi am fereca în curte, chiar şi-ntinderea albastră.

 

Ne zidim palate scumpe, poleite cu cristale,

Căci uităm de-a noastre zile care sunt tot mai amare.

Aroganţi cât se cuvine şi orbiţi de bani şi slavă,

Noi uităm în orice clipă de a vieţii grea otravă.

 

Veşnic ne dorim fotoliul cel mai scump şi cel mai mare,

Ne-mbătăm doar cu iluzii, căci moartea e-n fiecare.

Când credem că stăpânim tot pământul laolaltă,

Ne trezim într-o clipită drept pe lumea cealălaltă.

 

 

Drum greu                                    

 

Umblăm hipnotizaţi de veşnice-ntrebări.

Fantomele încep să ne alunge

Şi apucăm pe palide cărări

Nu lacrimi în cuvinte-avem, ci sânge!

 

Ne rupem, osteniţi, şi zdrenţele murdare.

Suntem păpuşi zvârlite fioros.

E-adevărat sau doar ni se năzare

Că-n jurul nostru, nu mai e frumos?

 

E totul un regret

 

 

Azi, toate-n lume sunt doar lungi regrete.

N-am bănuit s-avem de ele parte.

Am zgâriat cu unghia-n perete

Să ne topim, ca ceara, pân la moarte?

 

E totul invers, mă apucă sila.

În jurul meu, se pângăresc nerozii.

La uşa noastră, se aşterne mila

Şi-n ghenele murdare, se nasc plozii.

 

La colţ de stradă, se adună dracii.

Umblă-n neştire haitele păgâne

Şi muribunzii-şi numără colacii

În jurul nostru, soarele apune.

 

E totul un regret, regret masiv.

De-abia mai dibuim, orbiţi, lumină

Şi porii lumii, iată, se închid

Nu o cunosc deloc, îmi e străină.

 

Dac-am putea să emigrăm în cer,

Să stăm la focul stelelor plăpânde,

Să nu ne pară drumul efemer,

Să fie vis înaripat oriunde…

 

 

Mă plimb prin destin

 

Mă plimb prin destin ca pe-o plajă pustie.

Hai, iubito,ţine-mă de mână şi taci.

Mă simt uneori ca-ntr-o grea colivie,

Alteori, sunt pe câmpii întinse de maci.

 

Părinţii noştri sunt de mult în cer

Şi pâinea ce-o muşcăm nu-i românească.

De dor, pe-aceasta o-nmuiem în zer,

Lăsăm speranţa-n suflet să ne crească.

 

Eu sufăr c-am pierdut tot ce e sfânt.

Debusolaţi, ne-nfiorăm spre seară,

Nu ne mai curge miere pe pământ

Şi-n zare, crinii-s pregătiţi să moară.

 

Seară de decembrie

 

Stau în casă, lângă foc,

Lemnele trosnesc, se ard,

Vai, ce bine e, ce cald!

Timpul însă nu stă-n loc.

 

Limbile la ceas gonesc,

Norii iasă, fug, se -adună,

Cerul nu mai are lună,

Clipele se rătăcesc.

 

Oraşul, un tablou

 

Atâta ger alunecă pe zare,

Biciul iernii bate fioros.

Pomii duc zăpezile-n spinare.

E oraşul un tablou frumos.

 

Mi se pare că strivesc sub tălpi

Stelele ce-s albe diamante,

Şi-au căzut luceferii în gropi,

Hai, iubito, să le luăm pe toate.

 

Suntem beţi de-atâta alb sticlos,

Şoaptele se pierd în depărtare,

E oraşul un tablou frumos,

Pomii duc zăpezile-n spinare.

Eu port în suflet

 

Eu port în suflet, casa cu pridvor.

O am cu mine, mi-este-atât de dragă!

Cu geamuri nalte, poleite-n dor,

Şi curtea casei, tot atât de largă.

 

Eu port în suflet pe părinţii mei

Şi-aud cum sună orologiu-n tindă.

Miros în curte, florile de tei

Şi ochii minţii-ncep să se aprindă.

 

Eu port în suflet, anii de demult.

Aud ţipând copilul de-altădată.

Un cântec din salcâmi tot mai ascult

Şi-atunci când dorul vine, bat în poartă.

 

 

Muzeu

 

În fiecare-i un muzeu străvechi.

E viaţa retrăită-n amintire.

Sunt exponate fără de perechi,

Mai vechi, mai noi, mai pline de iubire.

 

În fiecare, este-un plug pe brazdă,

Sau un mănunchi cu secera în ea.

În fiecare, este- un suflet gazdă,

În fiecare-o adiere grea.

 

O vatră-n care mama coace pâine,

Sau un ogor cu grâul alb, curat.

În fiecare, este-un azi şi-un mâine,

Dar mai ales, un ieri împovărat.

 

Muzeu-acesta e mai sfânt din toate.

Străbunii noştri sunt prezenţi mereu.

L-am dăltuit cu sufletu-ntr-o carte

Şi vreau să-l urc în cer, la Dumnezeu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Ion Ionescu-Bucovu

    Am citit cu plăcere aceste poezii. Felicitări!

Leave a Comment

*