GRIGORE VIERU ŞI SPIRITUL UNIONIST

01.08.11 by

GRIGORE VIERU ŞI SPIRITUL UNIONIST


În perioadă postdecembristă de confuzie, voită sau nu, a valorilor naţionale, numele lui Grigore Vieru a intrat în malaxorul demolatorilor de profesie. De la acea sintagmă „total depăşit” din istoria  „critică” a preşedintelui obştei scriitoriceşti până la critilaştrii de profesie, a intrat în acest malaxor diavolicesc nu opera lui Grigore Vieru (pe care, cred, că nici nu au citit-o), ci numele său. A deranjat şi deranjează încă românismul său, popularitatea sa firească şi profundă, dorinţa de a fi împreună toţi românii pretutindenari. S-a vrut şi se mai vrea încă ( şi după trecerea sa în eternitate), ca şi în cazul modelului său, M. Eminescu, „ moartea civilă”. Nu le vom pomeni numele acestor sorintomii zilelor noastre, ei vor fi uitaţi precum şi demolatorul oficial (cu voie de la partid) al lui Tudor Arghezi, aceeaşi soartă fiind destinată şi celor care mârâie la creaţia unor personalităţi literare postbelice (Marin Preda, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Eugen Simion etc.)

Fiinţă sensibilă, Grigore Vieru a suferit din cauza acestora reuniţi într-un cor sinistru, de pe ambele maluri ale Prutului. Semnificativ este faptul că Marele Poet a simţit nevoia să se apere de acuzaţiile de „terorism”, „spion”, „KGB-ist” ale „confraţilor” ( ghilimele sunt necesare, pentru că ei se numesc Iurie Roşca, B. Asarov, M. Conţiu, Voronin ş.a.) în preziua tragicului accident de maşină şi în chiar ziua naţională a lui Eminescu. În excelenta revistă a lui N. Dabija, „Literatura şi Arta”, Grigore Vieru publică ultimul său text cu un titlu pe măsură: „Noi atacuri golăneşti în presa oficială”. Într-un postscriptum, marele dispărut punea întrebări de bun simţ celor două ziare filomoscovite, „Flux” şi „Moldova Suverană”: „Cum poţi fi spion al Limbii strămoşilor tăi, al Istoriei Neamului tău, al propriilor suferinţe?! Oare să existe în această sclipuită din dai, Boje, republică nişte secrete care ar putea să-i intereseze pe spioni?( „Literatura şi Arta”, nr. 2, 15 ian. 2009, p. 1.)

Nicolae Dabija dezvăluie şi un alt aspect: premoniţia morţii Poetului „cu lira-n lacrimi” (Eugen Simion), dintr-un bilet lăsat în redacţia revistei sus amintite: „Mi-au provocat moartea ziarul lui Iurie Roşca, «Flux», şi cotidianul preşedintelui R. Moldova, Vladimir Voronin, «Moldova Suveran㻄.

Se ştie că doar în pomul cu fructe se aruncă cu pietre, iar fructele lui Grigore Vieru din „mărul de aur” (Mihai Cimpoi) au fost apreciate, ca atare, de criticii de vocaţie, care s-au exprimat astfel în cronici din diverse reviste: Vasile Vasilache, A. Sajin, Gh. Dimitriu, M. Grinberg, Vladimir Beşleagă, Spiridon Vangheli, Mihai Cimpoi, Ion Ciocanu, Vitalie Tulnic, Raisa Suveică, I. Şpac, I. Botnaru, N. Prelipceanu, Ion Mircea, Adrian Popescu, Andrei Hropontinschi, M. Dolgan, I. Melniciuc, Ana Bantoş, Ion Coja, C. Sorescu, Ioan Alexandru, I. Hadorcă, Leonida Neamţu, Gh. Mazilu, Gh. Grigurcu, Dumitru Micu, Marin Sorescu, I. Oprişan, V. Vasilescu, Eugen Simion, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, C. Ciopraga, M. Drăgan, Tudor Palladi, Dan Mănucă, I. Buga, Petru Poantă, Th. Vărgolici, Mihai Ungheanu, V. Bardan, Tudor Nedelcea, Horia Zilieru, Marian Barbu, Alex. Ştefănescu, Th. Codreanu, N. Dabija, Adrian Dinu-Rachieru etc.

Dar, creaţia lui Grigore Vieru a fost apreciată în cărţi de critică semnate de Mihai Ungheanu, Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Ion Ciocanu, Marian Barbu, Marian Popa, Dan Zamfirescu, în prefaţele sau postfaţele cărţilor sale, în diverse dicţionare şi enciclopedii, şi în mod special, în pertinente monografii semnate de Fănuş Băileşteanu (Grigore Vieru. Omul şi poetul, 1995), Stelian Gruia (Poet pe Golgota Basarabiei, 1995), Ludmila Pânzari (Grigore Vieru, bibliografie, 1995), Claudia Balaban şi Claudia Ilievici (Grigore Vieru, 1997), Al. Burlacu (Critica în labirint, 1997), Theodor Codreanu (Basarabia sau drama sfâşierii, 2003), aşa cum reiese din articolul întocmit de Mihai Cimpoi pentru Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. 7, apărut sub egida Academiei Române, din iniţiativa şi sub coordonarea acad. Eugen Simion (cel care l-a şi propus pe Grigore Vieru ca membru al celui mai înalt for ştiinţific pentru toţi românii).

Dacă nu vom cita din minimalizatori sau detractori (pentru simplul motiv că nu merită osteneala), în schimb iată care au fost opiniile unor profesionişti, critici obiectivi şi de vocaţie:

Ioan Alexandru: „Grigore Vieru nu este singur, stejarii cei mai viguroşi tot în pădure cresc, el face parte dintr-o generaţie cu cărţi şi opere ce s-au impus în conştiinţa cititorilor, [el a creat] o şcoală poetică de rang european, scriind o poezie care este viaţa de toate zilele în sufletul omului […]O poezie slujitoare întru edificarea vieţii în tot ce este ea minune şi bunătate şi lumină”.

Zoe Dumitrecscu-Buşulenga: „Grigore Vieru are o destinaţie impresionantă în ciuda simplităţii aparente a versului de o mare accesibilitate, şi a temelor generale, nu foarte numeroase. Dar el se numără printre acei poeţi a căror fiinţă se face ecoul tuturor, printre acei poeta vates de felul lui Goga, pentru care mesajul poeziei are, în virtutea rădăcinilor vii, atribute mesianice”.

Constantin Ciopraga: „Prin «mamă personală» ni se transmite arhetipul mamei universale. Se ajunge, în fapt, la o mamă suprapersonală, o mamă-idee, proiectându-se în eternitate, o mamă, hieratică meritând adoraţie, acţionând suprasenzorial, ca un fluid învăluitor…”.

Viorel Dinescu: „Grigore Vieru este un propagandist al limbii vorbite de toţi conaţionalii săi. El înaintează cu succes folosind în lupta literară lira sa poetică. A fost comparat pe bună dreptate cu Eminescu, Coşbuc, Goga, Blaga, dar această comparaţie nu trebuie oprită la nivelul exprimării artistice”.

Dumitru Micu: „Ce diferenţiază glasul lui Grigore Vieru conferindu-i un prestigiu special în contextul liricii basarabene, e o anume densitate, o tensiune, o notă de dramatism interiorizat”.

Fănuş Neagu:Grigore Vieru se cuprinde în inima românilor va Vârful cu Dor în lumina Bucegilor, ca mireasma pelinului în câmpia Bărăganului, ca strugurii în viile Moldovei întregi şi ca miraculoasa noapte a colindelor în fereastra copilăriei. Tot timpul inspirat şi blând şi plin de furtunile ce domină povestea Nistrului înscriindu-şi durerea în Marea Neagră”.

Adrian Păunescu: „Poezia lui Grigore Vieru a făcut mai mult pentru unitatea naţională a tuturor românilor decât toţi politicienii şi decât toate armatele la un loc. Şi pentru că unitatea naţională nu este pe de-a-ntregul realizată, Vieru e o rană, iar poezia lui e o dramă.

…Vieru e de pretutindeni din România. Românii au impresia că-l cunosc din tată-n fiu, recunoscând în gândirea şi sensibilitatea lui, un tipar genetic imposibil de imitat şi de trădat. Chiar situaţia existenţială a lui Vieru seamănă până la identitate cu situaţia poporului român. Mereu ameninţat, mereu fragil, mereu suferind şi mereu nemuritor”.

Nichita Stănescu: „Grigore Vieru este un mare şi adevărat poet. El transfigurează natura gândirii în natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur. Cartea lui de inimă pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor, de curata şi pura limpezire”.

Fănuş Băileşteanu: „A luptat din răsputeri – alături de o întreagă generaţie de tineri scriitori, generaţie căreia i se spune, acum, <generaţia Vieru>: mai întâi, pentru dreptul de a se exprima în limba sa – limba română; apoi pentru dreptul acesteia de a deveni limba oficială, şi pentru scrierea ei în alfabetul latin; apoi, pentru câştigarea independenţei <ţării> sale; în fine, pentru reunirea acesteia cu Ţara-Mamă, pentru reîntregirea României în hotarele ei fireşti, de după 1 Decembrie 1918”.

Theodor Codreanu: „Îndrăznesc să spun că, dacă n-ar fi intrat în deriziune sintagma de poet naţional, Grigore Vieru ar avea cel mai mare drept să pretindă acest privilegiu, pentru toată aria românismului actual şi între toţi poeţii aflaţi în viaţă. Nu fiindcă ar fi mai talentat decât alţii, ci fiindcă el simbolizează cea mai adâncă rană a românismului rămasă nevindecată: refacerea unităţii naţionale.

Măreţia lui vine de acolo că, peste durerile înăbuşite de veacuri, el a reuşit să pună mantia de sărbătoare a Duminicii Mari”.

Victor Crăciun: „Evident, publicul se pătrunde de poezia lui Grigore Vieru oriunde ar fi rostită sau citită. Spre mândria poetului însuşi, spre îmbucurarea liricii contemporane de pretutindeni. Şi, poate să nu fie un mare poet acela care îşi înmoaie pana de-a dreptul în Luceafăr?”.

Marin Sorescu: „Fără a disputa în versuri sticle de şampanie ce pocnesc spumos, autorul lasă fluviul inspiraţiei să curgă lin în matca marilor teme, a căror ocolire nu se poate face decât cu pericolul uscăciunii şi sterilităţii. Discret, dar ferm şi precis în gusturi şi artist în nuanţe, el îşi clădeşte o lirică trainică sub cupola adevărului. O poezie de mici cristale, care reflectă cu toate feţele imagini scumpe, contemplate parcă în genunchi, într-un gest de adoraţie”.

Mihai Ungheanu: „În literatura română postbelică, poetul Grigore Vieru este mesagerul Basarabiei victimizate. Prin el s-a aflat că lumea românească dintre Prut şi Nistru, intrată sub ocupaţia sovietică, n-a sucombat, continuând să-şi vorbească limba şi să scrie româneşte. Poetul s-a prezentat adesea pe sine ca purtător al mărturisirii unei suferinţe nespuse şi a unei lacrimi imense, care a spălat sufletele chinuite ale concetăţenilor săi. Poezia lui este expresia subtilă a acestei lacrimi enorme. Poetul nu vrea să fie mai mult decât un exponent, prezentându-se mereu cu decentă umilinţă”.

Mihai Cimpoi: „S-a impus ca o personalitate artistică încă din studenţie, când frecventa cenaclul universitar, iar mai târziu ca un talent literar de excepţie şi un spirit civic angajat, ca promotor consecvent al idealurilor naţionale ale românilor din stânga Prutului în cele mai importante manifestări culturale, sociale şi politice ale intelectualilor basarabeni, luptând pentru oficializarea limbii române şi revenirea la alfabetul latin, pentru reunirea ei cu Patria-mamă. În publicistică a abordat probleme spinoase ale actualităţii şi a meditat asupra destinelor neamului, ale artei, limbii şi literaturii române. El este eminamente un poet al satului conceput ca sălaş al veşniciei, microunivers autarhic ce trăieşte după legi implacabile, spaţiu al originilor şi al sacrului. Cultul copilului şi al copilăriei, al mamei şi al maternităţii, al pământului cu valoare mitică universală sau – mai particulară – de plai mioritic domină poezia şi mitopoetica lui. Caracterele esenţiale ale creaţiei sale sunt organic legate de lupta pentru afirmarea românismului: mesianism, cantabilitate clasicistă şi folclorizantă, simplitate a formulelor, dramatism de esenţă baladescă, eminescianism transplantat pe solul modernităţii.

Eugen Simion: „Vieru este, prin sensibilitate şi prin credinţă, un poet mesianic, un poet al tribului, cum se zice cu o vorbă veche, în fine, un poet care încearcă să comunice prin violoncelul său liric, nu numai doine jălalnice, dar şi versuri aspre şi pedepsitoare în buna tradiţie a lui Eminescu, Goga şi Arghezi. Nu se ruşinează să întocmească abecedare şi să scrie versuri pentru copii în intenţia de a educa, pe această cale, tribul său încolţit din toate părţile, ameninţat să-şi piardă limba, şi, deci, identitatea. Poezia se supune altor imperative ale timpului. De aceea trebuie judecată în funcţie de circumstanţe şi, evident, în funcţie de performanţele ei estetice.

Bunul simţ ne spune că poetul are voie să scrie despre orice pentru că nu temele în sine sunt poetice, ci limbajul, imaginaţia şi atitudinea estetică faţă de ele. N-aţi observat că poezia biografului, în vogă acum 20 de ani, a început să îmbătrânească urât şi ireversibil? Cine o mai citeşte azi? Semn că provocarea ei n-a avut un suport estetic major…”.

Nicolae Dabija: „Grigore Vieru a fost asasinat.

Puţină lume cunoaşte că asasinii lui morali l-au înjurat ca la gura cortului, l-au târât ca pe un fur prin sălile de judecată, ca de multe ori – fire sensibilă – poetul citea plângând nedreptăţile la care era supus aproape zilnic de presa roş-oranj care, solidară şi aici, lovea în duet, fără milă în poet.

Atacurile s-au înteţit în ultimii ani, odată cu instalarea comuniştilor şi a aliaţilor lor ppcd-işti la putere.

La înmormântare, guvernarea comunistă, cea care a încurajat tacit campania neomenească declanşată contra poetului, a venit toată să-l petreacă.

Poetul nu le-a plăcut niciodată cât a fost viu, dar le-a făcut o deosebită plăcere să-l înmormânteze.

S-au dus la cimitir nu ca să-l bocească, ci întru a se convinge încă o dată că Vieru nu se va mai întoarce ca să le zică:«Lăsaţi-ne Limba Română în pace! Nu vă atingeţi de Istoria Românilor!», că peste pieptul lui care nu mai respiră a fost turnată o placă groasă de beton”.

Steaua lui Grigore Vieru continuă să se înalţe, să strălucească şi să ne călăuzească. Aşadar, Grigore Vieru n-a murit, el a învins moartea („Nu frică, nu teamă/ Milă de tine mi-i, /Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii.”), căci el are copii, la propriu dar şi la figurat, adică pe noi toţi („ S-au aplecat mereu şi se apleacă asupra literaturii basarabene lingviştii din Bucureşti, Iaşi, Cluj, la fel scriitorii Adrian Păunescu şi Victor Crăciun din Bucureşti , Theodor Codreanu din Huşi, Adrian Dinu-Rachieru din Timişoara, Viorel Dinescu din Galaţi, Tudor Nedelcea din Craiova” – din Discursul de recepţie rostit de poet la 29 august 2007 cu ocazia conferirii titlului de Doctor Honoris Causa de către Academia de Ştiinţe a R. Moldova), care am fost onoraţi de prietenia Sa şi-i vom duce idealurile mai departe.

Aşa să ne ajute, Dumnezeu!

P.S. Contradicţiile d-lui N. Manolescu.

În  a sa Istorie critică a literaturii române, Nicolae Manolescu, pe lângă o bizară ierarhie a valorilor, tratează fenomenul literar românesc pe o perioadă de cinci secole. Dacă până atunci criticul avea rezerve faţă de cronicari şi de „primăvara poeţilor”, din titlul cărţii reiese că şi Liturghiul lui Macarie din 1508, cu o mică predoslovie originară (ca şi următoarele cărţi religioase) este creaţie literară. În opul citat, criticul scrie  despre Grigore Vieru că-i un scriitor „total depăşit”, iar cu prilejul lansării cărţii la Craiova, la întrebarea unui participant despre valoarea lui Vieru, criticul răspunde că este un scriitor „notabil”. În schimb, într-o cronică din „România Literară” (XXII, nr. 5, 2 febr. 1989), N. Manolescu notează că „principala caracteristică a poeziei lui Vieru aceasta este: oralitatea.

Dacă îl comparăm cu Nichita Stănescu […] ori cu alţii din aceeaşi generaţie, observăm uşor că, spre deosebire de ei toţi, Vieru preferă formelor scripturale de expresie pe acelea orale. O bună parte din lirica lui e menită rostirii, având cantabilitate şi o mare inocenţă sentimentală”. Şi mai departe: „Vieru este unul dintre cei mai originali descendenţi ai lui Eminescu, din care a ştiut să tragă pe ţevile foarte subţiri de versurile sale seva lirică a marelui poet. Nu de imitaţie e vorba, ci de o deliberată şi profundă exploatare a resurselor stilistice eminesciene” ş.a.m.d.

De la scrierea acestei cronici au trecut aproape două decenii. Ce s-a întâmplat în acest timp? Să fie de vină doar dimensiunea politică a personalităţii criticului şi istoricului literar N. Manolescu, coleg de Academie cu Grigore Vieru?

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Grigore Vieru:”Ridica-te,Basarabie”!(monospectacol)Prezentat in premiera la Uniunea Scriitorilor din Moldova.(12 martie 2009)Urmeaza Miscarea facuta de Noua Generatie Educata si Instruita in Spirit Crestin-National care a cutremurat din temelie regimul comunist de ocupatie din Basarabia Martira.(7 aprilie 2009)

Leave a Comment

*