GÎŞTELE SĂLBATICE Fotograme pentru mai tîrziu/ Iulie 1983/ Din Jurnalul lui Tudorel Şcheianu

01.06.11 by

„La acea oră a dimineţii, cînd încă nici nu răsărise soarele, pontonul de la Sviniţa era cu desăvîrşire pustiu. M-am rezemat comod de-o balustradă, urmărind distrat cu privirea săgetările albe ale pescăruşilor, zborul lor frînt în oglinda apei, cît pentru a înghiţi în fugă vreun peştişor, ca după aceea să plutească lin mai departe, pierduţi în pîcla golfului. Ţipătul păsărilor flămînde, abia trezite la viaţă mi-a reamintit că în scurt timp urma să mă întorc la Orşova, cu vaporul.

Mai era aproape o jumătate de oră pînă să sosească motonava care făcea cursă pe Dunăre de la Moldova-Nouă la Orşova. Între timp, pe nesimţite, s-au mai adunat şi alţi pasageri pe ponton. Femei cu desagi şi sacoşe, cîţiva tineri în blugi şi-n tricouri marinăreşti, doi-trei grăniceri înarmaţi cu pistoale automate, lume pestriţă, amestecată şi bătută de toate vînturile. Majoritatea pasagerilor vorbeau tare şi vociferau, fără ca eu să înţeleg prea mare lucru din dialectul lor străin, necunoscut. Era slavona veche, vorbită în toate satele de pe Clisura Dunării, aflată la originea tuturor limbilor slave. Cîteodată mă simţeam contrariat de tăcerea bruscă lăsată pe ponton; în clipele acelea cuvintele erau de prisos, fiind substituite de fluierături şi chiuituri vesele, îndreptate spre culmea însorită de deasupra pontonului. Acolo, la adăpostul unui contrafort masiv din piatră, chiar la poalele satului, o roşcovană şi un grănicer se sărutau nestingheriţi,  trăindu-şi intens despărţirea. Roşcovana subţirică, în rochie maronie din nailon, cu volane largi, transparente, aproape că nu-i lăsa nici un moment de respiro băiatului. Se ghemuia la pieptul lui şi-l îmbrăţişa pătimaşă, spre marele deliciu al bărbaţilor de pe ponton.

Într-un tîrziu, am auzit cu toţii sirena groasă a vaporului mugind după cotul dealului, şi roşcovana a luat-o repede la vale, călcînd strîmb cu tocurile înalte. Vaporul alb a acostat hîrşîindu-şi copastia de tăblăria pontonului. Ne-am îmbarcat buluc-grămadă, nerăbdători să ocupăm locurile cele mai bune, pe puntea principală de la pupă. Numai că acolo fluiera vîntul şi se înghesuiseră alţii înaintea noastră, ca un cîrd de gîşte sălbatice, zgribulite şi speriate de furtună. În cele din urmă m-am refugiat în barul din bordul dreapta, unde m-am aşezat chiar în dreptul unui hublou, la o măsuţă scundă, ferită parcă de privirile celorlalţi. Cînd am comandat cafea şi răcoritoare,  m-am simţit urmărit de ochii albaştri-iscoditori ai unui ins mătăhălos, blond şi tuns scurt, îmbrăcat elegant în costum cu vestă. Stătea rezemat flegmatic de tejgheaua barului şi studia preocupat fiecare client, fiece mişcare, fiind urmărit la rîndul lui de privirea neliniştită a barmanului. În acest timp, nava a executat cu dexteritate o voltă şi s-a înscris pe mijlocul fluviului, plutind cu uşurinţă în aval. Cafeaua mi s-a părut sălcie, fără gust, ca orice nechezol din pîine prăjită şi năut, aşa că am scos din geantă o sticlă de tărie şi-am savurat prima duşcă plescăind din buze, încîntat de rachiul vechi, cu arome de poame, galben şi gros ca uleiul.

Priveam absent către teritoriul interzis al malului din dreapta, şi am observat întîmplător că majoritatea pasagerilor contemplau curioşi acelaşi mal, pentru că de acolo începea o ţară liberă. Aparent, n-avea nimic deosebit, era aproape la fel ca şi malul stîng. Aceiaşi pereţi calcaroşi, culmi împădurite şi rîpe nisipoase printre care unduia bătrînul fluviu. Cu toate acestea rămînea un mal necunoscut, tentant, ca un ţinut virgin, necercetat de paşii omului, un teritoriu unde – după cum spuneau unii – se petreceau altfel de lucruri ca pe malul stâng. Libertatea nu este pretutindeni la fel. Oamenii înarmaţi postaţi pe dunetă căscau şi ei gura, plictisiţi sau moleşiţi de căldură, dar totuşi atenţi, cu toate simţurile la pîndă. Semănau cu nişte vînători. Puteau să fie chiar vînătorii de gîşte sălbatice…

Individul de la bar a mai comandat o cafea şi a întors repede capul către cei doi nou   veniţi. O femeiuşcă blondă-spălăcită, de vreo douăzecişicinci de ani, scundă, subţirică şi îmbătrînită prematur, cu o expresie de vivandieră obosită. Era îmbrăcată în nişte blugi vechi, jerpeliţi, şi-un tricou bleumarin. O însoţea un bărbat robust, ceva mai în vîrstă, ţigănos, pleşuv, în ţinută sport. Tricou negru şi pantaloni scurţi, indigo, bascheţi şi rucsac. Şi-a rezemat rucsacul albastru de perete şi a comandat grăbit două coniacuri mari şi o cafea.

– Anul acesta încă n-au apărut gîştele sălbatice! i-am auzit pe unii, conversînd amuzaţi la o măsuţă vecină. Care n-a mai fost niciodată pe aici, prin Cazane, n-are de unde să ştie, dar în fiecare an mişună cu sutele, stoluri întregi. Trec peste Dunăre, noapte de noapte, uneori chiar şi ziua, în timpul migraţiei (sau în „templul migraţiei” – aş fi completat eu), dar nu toate ajung la capăt, multe se pierd pe drum…

Aici trebuie să recunosc că, într-adevăr, nici eu nu ştiam prea mare lucru despre păsările migratoare. Mi-am amintit apoi, ca într-o străfulgerare, o referire vagă din Joyce. Irlandezul care pleacă. Gîştele sălbatice. Irlandezii care pleacă. Dar era prea puţin. Nici măcar Joyce nu studiase prea bine cauzele plecării Gîştele migrează şi atîta tot. Niciodată nu le pare rău de ce lasă în urmă, ele doar savurează depărtările, mereu depărtările…

Stampă de epocă: Dunărea la Cazane. Prin rotundul hubloului se distinge în curînd golful mare de la Dubova, prin care trecem fără să mai acostăm la pontonul pustiu. Omul în pantaloni scurţi rostogoleşte grăbit coniacul pe gît, dintr-o singură înghiţitură, apoi îi spune ceva femeii, mişcîndu-şi repede buzele groase şi vinete. O înjurătură. Socoteli greşite, femeia pricina tuturor relelor. În secunda următoare, cînd individul de la tejghea întoarce capul, neatent, tuciuriul în pantaloni scurţi ţîşneşte pe uşă şi păşeşte ca o felină în lungul culoarului dintre balustrada de sub dunetă şi barul din bordul dreapta. Spatele lui mare şi gros ne acoperă hubloul cu totul, dar asta nu durează decît o fracţiune de secundă.

Încremenesc cu ceaşca la gură, cît pe ce să-mi vărs rachiul pe cămaşă. Transfugul încalecă balustrada şi plonjează spectaculos, arcuit elegant cu braţele înainte.

– Uite-l, măi, uite-l cum se duce! îi şoptesc fascinat cuiva inexistent.

Abia ieşit la suprafaţă, înotătorul se lansează într-un craul disperat către malul din dreapta, pardon, către o ţară liberă. Pe dunetă se sună imediat alarma şi motonava face un rondou larg, pentru a-i tăia calea fugarului. Căpitanul urlă de cîteva ori „Stop!” în portavoce, şi tresar înfricoşat cînd aud în spatele meu un clinchet sec, metalic. Civilul blond şi mătăhălos îi închide cătuşele femeii rămase la bar, apoi o conduce politicos la cabina-beci, în vederea unui interogatoriu combinat cu viol.

Cît ai clipi din ochi, toţi pasagerii se strîng pe lingă balustrăzi, cu gîturile lungite către Yugoslavia. Dintr-acolo, adie, uneori, un vînt de libertate… Cei cîţiva oameni înarmaţi se agită inutil în îmbulzeală, căci încă nu au primit ordin să deschidă focul (se ştie că în anumite cazuri gîştele sălbatice se capturează vii, pentru grădinile zoologice…).

Nostromul beat criţă la începutul cursei îşi revine brusc din euforie şi latră cîteva ordine scurte. Aud scîrţîitul unui vinci, şi descopăr barca lăsată la apă. Careva de la bord aruncă îndemînatic în barcă un colac de salvare, frînghia şi harponul. Parcă-ar fi pregătiri în vederea vînătorii de balene. Moby Dick. În barcă urcă un marinar, căpitanul şi vîslaşul. Păcat. Balenele se pot vîna şi cu aparatul de fotografiat.

– Nu mai are scăpare…murmură palid un beţivan de lîngă bar. Mulţi nebuni mai sînt şi pe lumea asta…

Tot el spunea, ceva mai devreme. Stoluri. Dar nu întotdeauna ajung la ţintă. Depinde de unde începi traversarea, depinde de iuţeala braţelor sau a aripilor.

Urc precipitat pe dunetă, strivit, înghesuit de ceilalţi martori ai vînătorii. Nimeresc lîngă un tînăr cu alură „punk” şi-un bătrîn care-şi manifestă acru dispreţul:

– Tîmpitul! N-are nici o şansă! Trebuia să sară mai devreme, în Cazanele Mari, nu aici, în lărgimea Dubovei. S-a orientat complet greşit, sau a fost dus de nas…

– Ce se petrece? Extraordinar, omul acela e nebun! El nu ştie că-i interzis să treci Dincolo? strigă derutate cîteva turiste durdulii, apărute prompt din cabine.

Oprită în mijlocul fluviului, nava seamănă cu un viespar. Toată lumea se agită şi vociferează. Gîştele în Capitoliu. Barca se apropie cu iuţeală de fugar şi căpitanul îi aruncă abil colacul omului din apă, dar acesta îl refuză înfuriat. Dulcele gust al libertăţii. A renunţat să mai înoate, calcă apa şi strigă disperat că nu se întoarce la bord pentru nimic în lume. Căpitanul cu cămaşă albă şi trese aurii îşi trînteşte nervos şapca pe fundul bărcii, după care-l imploră iarăşi pe nenorocit să urce la bord. Încăpăţînat, fugarul îl contrazice zgomotos şi continuă să calce apa. Pare o fiară încolţită, cu groaza morţii în suflet. Vaierul cocorilor, noaptea. Cîntecul lebedei, ziua.

– Dacă nu-l capturează, căpitanul şi întreg echipajul îşi pierd pîinea! bombăne îngîndurat bătrînul de lîngă mine. Ăsta-i al patrulea echipaj schimbat în decurs de două-trei luni… Lupta pentru existenţă…

Voce uscată, arsă de fumul ţigării „Mărăşeşti”. Barca se apropie şi mai mult de fugar. Marinarul încearcă zadarnic să-l agaţe cu harponul de tricou. În cele din urmă îl va trăsni cu vîrful ascuţit al prăjinii drept în moalele capului, o dată, de două ori, pînă cînd jur-împrejur apa devine roşie. Căpitanul preia surescitat harponul, dar omul din apă se agaţă disperat de vîrful prăjinii, cît pe ce să-l tragă pe căpitan în adîncul fluviului. Nu mai are nimic de pierdut, a pierdut tot ce se putea pierde, dar intenţionează să lupte pînă la capăt, poate chiar să captureze barca. Ameţit, mai primeşte cîteva lovituri straşnice în cap, dar de data asta cu o vîslă. Cînd scapă harponul, cît pe ce să se înece, va întinde mîna, învins, pentru a fi aburcat în barcă. Totul s-a terminat, barca porneşte îndărăt către vapor. Urmează, desigur, colivia. Totuşi, depinde. Sînt şi animale care nu suportă captivitatea…

Grănicerii înarmaţi de la bord scot cîte-o pereche de cătuşe din tăşcuţele de la şold. Le verifică mohorîţi închizătorile. Clic-clac, clic-clac! Aproape de copastia vasului din bordul dreapta vîslaşul agaţă cu dexteritate barca în cîrligele palancurilor şi sînt traşi cu toţii la bord. Vinciul scîrţîie ca un bocet de îngropăciune.

Pentru început, fugarul primeşte o lovitură în plex. În momentul în care se prăbuşeşte grămadă pe punte este înlănţuit cu cîte-o cătuşa de fiecare mînă şi imobilizat de balustradele metalice din lateralele culoarului către dunetă. Răstignire la orizontală. Pe scîndurile podelei a apărut o băltoacă mare, roşie…

– Unde este femeia? întreabă curios tînărul „punk”.

Mi se pare caraghios. Părul scurt, tuns perie, îl face să semene cu un japonez beat. Cercelul din ureche ne avertizează că avem de-a face cu un pederast. Bătrînul ridică indiferent din umeri. Urmăreşte de-a dreptul nepăsător strădania căpitanului de a-şi schimba cămaşa pătată cu roşu. Căpitanul a tras pe el un tricou vărgat, de simplu marinar. A renunţat şi la şapcă. Se holbează încruntat la omul ţintuit pe podea, care primeşte la picioare în coaste cu nemiluita. Un călcîi de cizmă îi tumefiază obrazul. Metode de combatere a terorismului internaţional şi gustul amar al libertăţii. Transfugul horcăie şi tremură îngrozit, cu ochii închişi, orbit de soarele nemilos, ridicat drept în furca cerului. Păcat. De-ar deschide ochii numai o clipă, ar zări un stol de gîşte sălbatice traversînd, maiestuoase, defileul..

Căpitanul se apleacă şi caută prin buzunarele omului de la podea. Găseşte un balon dezumflat legat cu aţă la gură, din care extrage actele muribundului. O simplă legitimaţie neagră. Un inginer din Bucureşti…

Motonava primeşte semnalul de plecare şi îşi reia drumul prin defileul stîncos. Pluteşte zveltă, despicînd cu eleganţă valurile. Urmăresc tăcut spuma albă din siajul vasului, apoi îmi întorc privirea spre cîrdul de gîşte sălbatice care se pierd în depărtare. Mă simt cumplit de obosit, ca după o zi de muncă în ocnă, la sare…

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*