Gheorghe Andrei NEAGU – Poemele din templu şi calea întru iniţiere

21.08.13 by

Recentul volum de poezii al scriitorului Gheorghe Andrei Neagu, intitulat – cum altfel, decât esoteric – Poemele din templu (Ed. Olimpus, Râmnicu Sărat, 2013), configurează definitiv profilul poetic al scriitorului vrâncean. Titlul sugestiv al volumului ne duce, instantaneu, cu gândul la blagianele Poeme ale luminii, între cele două volume existând, adesea, o corespondenţă şi chiar o complementaritate a metaforelor.
Cunoscând preocupările intelectuale ale lui Gh. A. Neagu, utilizarea aproape obsedantă a unor simboluri, precum „templu“, „lumină“, „cuvânt“, „pasăre“, „ochi“, „lut“ ş.a., face din acest volum un veritabil manual al iniţierii. De fapt, poemele acestui volum se decriptează prin asimilarea simbolului în formele exprimate de către autor. Aşa cum se ştie, în Ellada, symbolon – ul era ciobul rezultat în urma spargerii unei plăci din lut ars, prin intermediul căruia o persoană sau un grup se putea identifica la o dată ulterioară prin reîntregirea obiectului spart.
Fără îndoială că simboluri, precum „templu“, „lumină“, „cuvânt“, „ochi“, sunt simboluri francmasonice capitale. Rezumând semnificaţia lor profundă pentru iniţiaţii masoni, redăm concluziile unei lucrări clasice – Freimaurerische Arbeit und Symbolik, Berlin, 1922 – care abordează problematica în discuţie, aparţinând germanului August Wolfstieg: „Un simbol apare cu precădere atunci când unui fapt real, unui număr, unui cuvânt, unui semn, unei plante, unei imagini sau unei construcţii etc., pe scurt unui lucru, i se atribuie o semnificaţie mai profundă decât cea pe care o are în realitate acel lucru în simpla sa existenţă, cu alte cuvinte atunci când acelui lucru şi formelor sale i se atribuie o valoare mai mare decât cea care i se cuvine propriu-zis; sau când unui lucru absolut exterior i se atribuie o semnificaţie spirituală şi morală mai profundă şi astfel el este transformat într-un
simbol al unor fenomene mentale sau spirituale care nu pot fi altfel reprezentate. Simbolul este deci inversul unei alegorii, care constituie întruparea senzorială a unei idei generale existente anterior prin reprezentarea unui singur fenomen; (…) alegoria încearcă, pornind de la un adevăr general, să găsească unei expuneri de idei preexistente o expresie senzorială prin reprezentarea unui fenomen anume; pentru privitor ea este cea care îi influenţează acestuia modul de a gândi, de a înţelege şi de a simţi (…) în schimb simbolul încearcă să înalţe un anume concept, o anume senzaţie la rangul de valabilitate generală prin întoarcerea constantă la un «lucru» deja existent ca purtător sau ca reprezentare a conceptului sau a a senzaţiei; văzând imaginea, pe moment, dar şi în viitor, în conştiinţa privitorului întotdeauna va reveni un anumit proces mental, un adevăr general sau o amintire. În concluzie, simbolul lasă loc privitorului pentru reprezentări şi interpretări de tot felul“.
Cel mai utilizat simbol este cel al templului. Templul este reflectarea lumii divine. Arhitectura lui este aidoma reprezentării pe care o au oamenii despre planul divin:
„În templul cuvintelor /se intră curat/cu hainele pregătite/pentru cuvintele ce le-au uitat/să le pui în carnea poemului“ (Templul cuvintelor);
„(…) stăm ascunşi/între zidurile templului/şi ne prefacem că zidim/tainele înţelepciunii (…)“ (Lumina din templu);
„Florile mele astăzi se-ntorc în pământ/Ducându-mi chipul dincolo de viaţă/După ce s-au înfruptat cu lăcomie/Din luminile mele“. (Gânduri din templu);
„(…) O!, Mare Arhitect al Universului/Nici nu bănuieşti ce viermuială/s-a aciuat la uşa ta /gata să ţi se aducă noi jertfe/pentru un strop de lumină“. (Tristeţea din templu).
Templul este replica pământească a arhetipului ceresc. Universul însuşi este conceput ca un templu, iar misticii au făcut din sufletul omenesc templul Duhului Sfânt. Cuvântul „templu“ este legat de observarea mişcării astrelor. „Templum“ însemna, la origine, porţiunea de cer pe care augurul roman o delimita cu beţişorul său şi înăuntrul căreia urmărea fie fenomenele naturale, fie zborul păsărilor. Acest termen a ajuns să desemneze locul sau edificiul sacru în care se practica observarea cerului. Similar, cuvântul grecesc „temenos“, care provine din acelaşi radical indo-
european „tem-“ (a tăia, a delimita, a împărţi) desemna locul rezervat zeilor, incinta sacră dimprejurul unui sanctuar şi care era un loc inviolabil.
Templul este casa lui Dumnezeu pe pământ, locul prezenţei Sale reale. De aceea, orice templu se află aşezat drept sub Palatul ceresc şi, astfel, în centrul lumii. Aici se naşte şi se rezumă spaţiul.
Această simbolistică a templului este importantă şi în universul ideatic francmasonic. Templul regelui Solomon a fost considerat, în cosmologia iudaică, imaginea idealizată a pământului. Templul din Ierusalim a devenit, în tradiţia constructorilor marilor catedrale medievale, prototipul ideal al construirii unui „templu spiritual al umanităţii“. Templul este imaginea simbolică a Omului şi a Lumii: pentru a ajunge la cunoaşterea cerească, trebuie să împlineşti în tine însuţi şi să trăieşti în duh propria-ţi reconstrucţie spirituală.
Celălalt simbol major al volumului este cel al luminii, simbol universal al divinităţii, al elementului spiritual, care, după haosul primordial al întunericului, a străbătut Universul şi a izgonit întunericul între hotarele sale. În cele mai multe cazuri, hotarele dintre lumina-simbol şi lumina-metaforă sunt imprecise. Şi în poemele acestui volum, pentru a simboliza valorile complementare sau alternative ale evoluţei spirituale, lumina este relaţionată cu întunericul:
„Nimeni nu mai luminează pe nimeni/stăm ascunşi/între zidurile templului/şi ne prefacem că zidim/tainele înţelepciunii(…)“ (Lumina din templu);
„Prin geamul îmbâit de secunde/Soarele-mi prelinge lumina/Până la candela fumegândă“ (Lumina);
„Mai pâlpâie sub tâmple/o urmă de dorinţă/În care fiara lumii /lumină se mai vrea“ (Noaptea Luminii).
De fapt, poemele acestui volum realizează un balans între templu – ca fundament terestru, material al spiritualizării, şi lumina care străbate eterul:
„Rănit în existenţa mea,/Mă-ntorc cu zbor năuc în gând/La ce-am visat./Şi pasăre sunt!/Chiar când mă tem/Că-n zborul meu/M-am rătăcit/Şi mă găsesc/Între pământ şi cer“ (Rătăcind).
Lumina urmează întunericului (Post tenebras lux), atât în ordinea manifestării cosmice, cât şi în cea a iluminării interioare. Această succesiune se regăseşte în Rig-Veda, în textele taoiste, în Anguttara Nikaya budistă, în etica Sfântului Apostol Pavel şi în Coran. În genere, lumina şi întunericul constituie o dualitate universală re o exprimă pe cea a lui yang şi yin.
În esoteria iudaică a Kabbalei, lumina primordială Or (sau Awr) este esenţa divinităţii, aşa cum în creştinism Mântuitorul este „Lumina Lumii“. Masoneria acordă simbolisticii luminii o importanţă deosebită. La lucrările rituale, templul luminează, iar „luminile mari“ şi cele „mici“ au o semnificaţie definitorie. Această lumină, la care se referă atât de des ritualurile, nu este altceva decât cunoaşterea transfigurată, pe care masonii au datoria s-o dobândească.
Cititorul acestui volum, repet, iniţiatic, este plăcut surprins de insolitul imaginilor poetice şi de calitatea metaforelor, aşa cum trebuie să fie, de fapt, poezia bună:
„Florile mele astăzi se-ntorc în pământ/Ducându-mi chipul dincolo de viaţă/După ce s-au înfruptat cu lăcomie/Din luminile mele“. (Gânduri din templu);
„Priveşte-mă mamă/Sunt rană/Un clopot pustiu fără limbă/Vestind învierea morţii/Şi vântul pustiu“. (Neliniştea din templu);
„Mă mai leagă doar un fir/De imensa durere a spaţiului/Ce ne desparte dorinţa, de împlinire./Şi înflorită, durerea/Îşi leagă demnitatea de pulberi stelare/Ca pe un drum nedesluşit încă/Spre marginea împlinirii“. (Demnitatea durerii)“;
„Fiecare bucată de piatră neşlefuită/Am avut grijă/S-o înfăşor într-un vers/Sortit să păstreze/Cât mai mult/Taina tainelor tale“. (Şlefuire);
„A venit moartea/Noi stăm la coadă/ Să ne vină rândul,/să ne depunem trupul/semn al trecerii prin poezie“. (Moartea cuvântului).
Lirica lui Gh. A. Neagu are în centrul său Omul şi Ego-ul poetic drept verigi ale Marelui Lanţ al Fiinţei. Aşa cum remarca în secolul trecut Heidegger, poezia reprezintă cealaltă mare cale de acces la adevărul Fiinţei. Poetul este un mediator şi un mesager, el devine agentul unei rostiri esenţiale (Sagen). Poeticul locuieşte
Omul. Sau cum spunea în urmă cu două veacuri Hölderlin: „Plin de merite, şi totuşi în chip poetic, locuieşte Omul pe acest pământ“.
Cătălin MOCANU
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*