George Lana

09.07.11 by

Zăbovînd în marginea unui gând ce-și caută limpezirea, am încercat să definesc ce anume face vizibilă și individualizează poezia lui George Lană în geografia reperelor mele estetice. Am descoperit câteva însușiri care, într-o convergență sinergică, alcătuiesc profilul inconfundabil al poetului.

George Lană, el însuși, face parte din poezia sa. E ceea ce impune din start. El însuși este personaj poetic. Pe de o parte, bogat în imaginație și în simțire – adesea mușcând lacom, până la os, din pulpa groasă a realului; pe de alta parte, părtaș rebel al unor adâncimi remarcabile – o metafizică imperceptibilă, de nuanță negativ-critică, însoțeste aproape constant toate problematizarile sale, isvorâte viguros din tenebrele, neliniștea și clocotul sângelui.

Dar, mai presus de toate , ceea ce îi asigură și îi consacră potențialul, impunându-l implacabil în nobila breaslă a poeților și – sub această demnitate (valorificată exemplar) – ca ”mântuit și mântuitor de cuvînte”, e autonomia sa ipostatică, independența universului său interior, lumea dinlăuntru bine încheiată și articulată în sine. În virtutea acestei coeziuni lăuntrice, libere el e legat și întrepătruns organic cu poezia sa, nelăsand nici o fisură prin care să pătrundă în ea arbitrarul, artificiul și exteriorul improvizației – factori neomogeni, invazivi, ai unei lumi straine, disolute. (Mă gândesc, prin ricoșeu, la stupidele încropeli cinice, lipsite de noimă, în trend azi, și care nu sunt decât semnul unei triste derute, a unui aluat compozit sau insuficient dospit…)

E deja un loc comun, aflat sub platitudinea subînțelesului, cum că Poetul, prin însăși rostul său, pentru a da expresie interiorității sale prisositoare, trebuie să cunoască întreaga existență umană, atat sub aspectul realității exterioare – fenomenele și vastitatea infinită a lumii, cât și în forma interiorității sale, mai aproape și mai lipită de sinele său (secretele abisale ale sufletului), iar simțîndu-le și pătrunzându-le, – mai apoi -, într-o consecuție firească, să le posede în eul său, adâncite și transfigurate. Însă, pentru a putea crea autentic, poetul trebuie sa-și primenească trăirea lăuntrică, dezlipindu-se și eliberându-se de cele două lumi, aflându-se deasupra acestora și privind cu ochiul liber peste ele. Doar parcurgând acest traseu, aflat sub prestigiul inițierii, poetul își poate dobândi libertatea mai sus amintită, o libertate plină de conținut, pentru că a preluat în sine întreaga lume, și pe cea dinafară și pe cea dinlăuntru, concentrând-o în biata și vremelnica lui inimă (te întrebi, uimit:” Cum poate încăpea ceva atat de mare, în ceva atat de mic?!”); mișcarea și ritmul acesteia vor deveni, instantaneu – printr-o tainică alchimie, ce ponderează ideal imensitatea nemărginită a universului dinlăuntru cu expresia inspirată, suplă, de înaltă tensiune a unor câteva cuvinte ce îl țîn în cârcă, semnificandu-l – propria ei expresie, organic legată de conținutul său. În absența acestei libertăți – cu truda obținută, pentru că presupune mistuirea și asimilarea metanoetică a lumii într-un sine încăpător – orice încercare de rostire poetică e sortită unui montaj accidental, subiectiv, unde arbitrarul dorințelor și al bunului plac ar domni nestingherite, iar aiureala tembelă a toanelor și originalitatea bizară a sentimentelor ar caștiga un orizont nesfârșit.

Pe de o parte, fiind o lume încheiată în sine, un întreg ce are înăuntrul lui propriul timp și propria-i forță motrice, universul interior al lui George Lană dispune de întreaga bogăție a lumii, putând pleca oricând numai de la sine, ca dintr-un univers autonom, devenind material demiurgic sieși. Aparenta nesuccesiune logică a gândurilor, devierile lor îndrăznețe, sunt în fapt subîntinse de incandescența ideii, aprinsă de fulgerul metaforei, și nu e doar înflacarare salbatică lipsită de conținut exprimată în exaltarea vană a limbii.

Pe de altă parte, într-un proces de autodevorare crescătoare, anagogic, interioritatea îl preia, la rându-i, în sine, poetul devenind astfel sieși operă de artă, poem ce exprimă poeme. Numai când acest cerc se închide, frământătura poetului se află bine dospită, fiind aptă pentru marea poezie, pentru că Sinele său, îmbogățit cu detașarea de lumea care-l constituie, își întoarce întreaga atenție asupra receptivității maxime a mesajelor arcane, fiind astfel locuit și disputat în mai mare masură de universalitatea harică a Poiesis-ului, decât de relativitățile mărunte ale sinelui său mundan.

Am dorit sa subliniez cu o tușe groasă, ușor vizibilă această calitatea a lăuntrului lană-georgian, pentru că de acesta depinde, în mod hotărâtor, anvergura aripilor sale poetice și, implicit, detenta și zborul întins spre atmosfera tare a înălțimilor, acolo unde, la un moment dat, se va confunda cu cerul chemător spre care s-a ridicat și unde, suverană, domnește marea gândire poetică. Același lucru, exprimat negativ – poate mai plastic – va spune că nu cu mare folos vorbeste un poet despre marile categorii existențial-umane: nașterea, viața, moartea, dragostea, timpul, Dumnezeirea etc, sau chiar despre cele mai marunte – absolutul poetic e încorporat și aici (în poezia autentică), dacă nu are înauntrul său pietrele de moară ale unei simțirii pătrunzătoare și noblețea cerească a cugetării, forând astfel – cu aceste teribile unelte – tulburătoare adâncimi în el însuși, spre a face loc potrivit demnității lucrurilor pe care le vizează și, ulterior, le exprimă. Căci unde nu este adâncime, nici cerul nu poate fi foarte înalt… Profunzimea interioară a expresiei, prin densitatea și adâncimea harului poetic, relevă autoritatea și măreția unui lucru dinlăuntrul lui, colegial, dimpreună cu cititorul, prin emoția ziditoare a co-participarii la el. Dar, de multe ori, atunci când nu e simplu joc al capriciului bezmetic, această profunzime este sacrificată în chip fraudulos printr-un troc amăgitor, neloial, așezând în locul ei o înșiruire prozaică, necritică de instanțe ce, prin prestigiul și autoritatea lor consacrată, ar trebui să ne facă să amuțim siderați, în marginea unei emoții vagi, confuze, ce vine din afară.

Să revenim, așadar, la George Lană și să urmărim cum, în acest din urmă volum – ”Tulpina mea nevazută” – poetul toarnă în forme unice ”topitura” sa prețioasă, plămădind, spre bucuria noastră, șirag de perle poetice. Dintru bun început, ceea ce impune unui ochi atent e prezența unui ciclu crescător care începe dinainte de naștere și – trecând prin momentele importante ale vieții – sfârșește dincolo de moarte, într-o Dumnezeire istovitor și dramatic dezbatută. Fiecare poem e un întreg în sine, un cerc care se închide în el însuși, dar, în fiecare, gândul esențial al poetului se află într-o determinare particulară, adica într-un element deosebit de gândul ca atare în plinătatea lui. Gandul poetic fiind întrupat în fiecare eveniment esențial al vieții, George Lană ne arată cum acesta se ajunge din urmă și se împlinește, trecănd treptat prin toate momentele care-l constituie, lăsând asupra lor amprenta universalității sale și culminând cu cea mai înaltă altitudine: întâlnirea cu Dumnezeirea – deși într-o formă negativă, prin tatonări succesive, invocări exasperate, răbufniri eretice, acceptări resemnate. E momentul când, pe de o parte, interogația ce definește emblematic universul său lăuntric, și care le subsumeaza pe toate celelalte, primește chip și răspuns potrivit adâncimii sale, iar, pe de altă parte, gândul poetic ca atare își dobândește întâlnirea cu sine și, prin aceasta, o maturitate și o înălțime a privirii care de acum încolo se formulează doar în termeni și rigori de Divinitate, pentru că ”tulpina nevăzută”, întinzându-și adânc rădăcinile îngerești în pământ, a fost împinsă spre cer și ”contaminată” cu orizontul acestuia…

Să indicăm, pe scurt, câteva din aceste momente. Primul poem ce deschide ciclul evenimentelor și care, în mod subsecvent, dă startul confruntarii gândului poetic cu sine în vederea întemeierii sale, se numește – nu întâmplător – ”Naștere”. Prospețimea candidă a unui eveniment cosmogonic ce irumpe în existență – Nașterea – e legat, în clipa imediat urmatoare, printr-un inefabil mister, de predestinarea subtilă a astrelor. Întrezărim o întrepătrundere tainică între Idee și materie, libertate și predeterminare (”degetele imateriale/ impregnate cu sânge/ […] mă legau imperceptibil de astre/ prin buricul nevindecat”). Percepția Divinității e încă abstractă, sub forma predeterminării impersonale și ea corespunde, în subsidiar, unui gând ce abia se naște.

În poemul ”Deasupra ta”, Poetul stă sub binecuvântarea proximității, sugerată de neprihănirea și delicatețea celor ” cinci – șase ghiocei” din ”paharul uimit”, și al ”crucifixului de argint”, ce, în balansul său ritualic, asistă și însoțește protector un balans al fecundității primordiale, proiectand-o în dimensiunea exemplară a mitului.

Un alt moment important al ascendentei ciclice e cel al cununiei: ”Taina cununiei”. Aceasta sfântă taină aduce nemăsura veșniciei în ”mâinile, umerii, fețele” mirilor, dogorindu-le finitudinea clipei, topind-o și silind-o astfel la dezmărginire. Expresia acestei ieșiri din țâțâni a timpului e dogoarea, iradierea incandescentă. Fiecare îl preia în sine pe celălalt, îmbogățîndu-se și lărgindu-și astfel firea, consecința acestei mutații ontologice teribile fiind resimțită ca o uriașă eliberare de energie cosmică, ce încinge chiar materialitatea densă a pietrelor de moară (”ca doua pietre încinse de moară”). Înainte de a se limpezi chipul dumnezeiesc – temelia luminoasă a existenței – primul Lui reflex, difuz, se răsfrânge în degustarea estetică a măreției clipei.(”Eram frumoși și înalți”) Observăm cum rețeaua nevăzută a Divinității începe să cristalizeze, primind conținut și densitate, deși încă într-o formă exterioara sieși. Ea corespunde (auto)degustarii infinite a unei noi substanțe personale, a inundării ființei cu experiența tulburatoare a alterității.

”Naș de Botez” e poemul în care capriciul sub care stă o întâmplare oarecare (”întâmplarea pământeană de a fi naș de botez”) poate deveni – prin consecințele ei asumate – prilej de renaștere și reformulare existențială, poetul mistuînd înăuntrul său ultima urmă a întunericului (”Ma lepăd de tine Satan/ Până la ultima moleculă”) care-i separa ființa de numenul ei, redându-l astfel unității luminoase a sinelui său, prilej a unui nou bun-început… Poetul își întoarce privirea înăuntrul său și sub asistența Divinității – pe cât de discretă, pe atât de prezentă (pentru că răspunde unei imersiuni mai decise a Poetului în propria substanță) – epurează întreaga negură așternută peste sufletul său.

”Gândul rătăcitor gândul săgeată”. Scrutătura dramatică, neobosită a întunericului interior dă rod viu prin însăși tenacitatea și propria ei combustie. Gândul săgeată e ”chemat”, asemenea fulgerului de către paratrăznet, de o anume compoziție în care el se poate instala ca în ceva al său, asigurându-i astfel finalitatea.( De regulă, toate evenimentele care vin din afară și ne marchează sunt ecoul unor apeluri care pleacă dinlăuntrul nostru, știut sau neștiut …) Pe falia eonică a spațiului dintre două secunde, gândul săgeată îți fulgeră substanța, schimbându-ți esențial chipul (”gândul rătăcitor gândul săgeată/ […] / străbătu Spațiul dintre două secunde/ […] / Și puse stăpânire pe mine/Fierbinte puternic și nou”). Asemenea pruncului plămădit tainic în pâncete, primești un aluat nou, dar unul prin care ieși din timp și din spațiu. De aceea, ”albisem cu totul” – semnul natural al istovirii timpului, și ”de ochi nu mai aveam trebuință” – semnul natural al spiritualizării. Acesta e momentul crucial în care are loc transfigurarea poetului, răpit fiind de alte luminoase zări, iar, pe de altă parte – într-o extensie subiacentă, solidară – Divinitatea intră pe propriul ei tărâm, al nevremelniciei, într-o apropiere de sine în care își recunoaște propriul chip.

În prelungirea acestei revelații, în poemul ”Tălpile Tale”, meditația critic-negativă asupra rostului poetului în această lume e contraponderată covârșitor, decisiv, de revelația cerească a proximității ( ”cireșul înflorit ireal”, ”am atins perfecțiunea cu degetele”), sancționând astfel amărăciunea profană a dubiului de sine și dând credit existențial – întemeietor poetului, cuplat la o realitate mai înaltă, care-l depășește și zidește totodată…

Pe același fond generic al răpirii la cer, în poemul ”Spaima”, când timpul se oprește în ”spațiul dintre două secunde” și harul pogoară asupra poetului, acesta își vede adevăratul chip și – în mod necesar, în oglindă, pentru că sunt solidare – îl vede și pe cel al Creatorului. Plin de spaime și neîmpliniri, ”pendulând între femei, poezie și moarte” poetul păcătuiește constant prin opțiuni autonome, exclusive în care își degustă privat, de la înălțimea unei arte demiurgice, mustul abundent al simțurilor. Invocația lui e dramatică. Își știe stăpânul adevărat. Cunoaște adâncimea, puterea și frumusețea lui Dumnezeu, dar își știe și neputința sa, de rob consacrat al patimii…

În continuare, dintr-o temere modernă care ne previne că ”orice conținut obiectivat își pierde actualitatea din constiință”, voi lăsa pe răbdătorul lector să deguste, direct de la sursă, nectarul dens al metaforei și dezbaterii lană-georgiene, îmbogățîndu-se astfel cu o părtășie care-l restituie mai din adâncimi sineși.

Fără îndoială, George Lană este un poet de referință al vremii lui și toți cei care se vor apropia cu atenție de experiența sa spirituală – nu am nici un dubiu! – vor fi răsplătiți de lumina ce se înalță din abisuri, în izbucnirea unui răsărit plin de promisiuni.

Poezii din volumul in curs de aparitie Tulpina mea nevazuta

Taina cununiei

Ne-am legat pe vecie

unul de celălalt

după tradiţie

Taina Sfântă a cununiei

ne dogoreşte şi acum mâinile

umerii feţele

ca două pietre încinse

de moară.

Eram frumoşi

şi foarte înalţi

Dumnezeirea se limpezea

la picioarele noastre

mirosea profund a lumină.

The Mystery Of The Wedding

We traditionally enchained

each other

forever

the wedding’s Holy Mystery

still burns our hands

shoulders and faces

like two hot

mill-stones.

We were beautiful

and very tall

God was clarifying

at our feet

the air was balmy with light.

Fetiţă dormind

Cu buzele strânse

şi pleoapele grele de somn

cu faţa rozalie

lipită de dreapta păroasă

a tatălui

copila doarme dusă

cu o mânuţă atârnând

ca un animăluţ pe o creangă

protejată de albul hainuţei

şi nu ştie

că şi în această ipostază

este izvorul nostru

de bucurie echilibru

şi frumuseţe.

Sleeping Girl

Her lips pressed

and her eyelids heavy with sleep

her rose face

pressed to the hirsute right hand

of her father

the child is fast asleep

with one little hand hanging

she is like a small animal on a branch

protected by the whiteness of the dress

and she doesn’t know that

even in this hypostasis

she is our source

of delight equilibrium

and beauty.

Naş de botez

Mă lepăd de tine Satan

până la ultima moleculă

până la ultima

particulă elementară

impregnată cu duhul

ce te conţine.

Mă lepăd de numele tău

pe care l-am şters definitiv

din gândul bicisnic

prin care proliferezi.

Mă lepăd de mine

cel care am fost

întâmplarea pământeană

de a fi naş de botez

mă redă mie pe mine.

Godfather

I put away you Satan

to the last molecule

to the last

elementary particle

imbued with the spirit

containing you.

I put away your name

I erase you for good

from the sick thought

where you proliferate.

I put myself away

the one I was

the earthly event

of being a Godfather

restitutes me to myself.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*