FUNCŢIUNEA TERAPEUTICĂ A JURNALULUI

07.06.12 by

 

            Să-i conferi Jurnalului, azi o specie uşor uzată, care pare că se zbate într-o iminentă intrare în impas, o funcţie activă, iată prima satisfacţie furnizată de titlul inspirat al acestui volum* .

Impulsul primar la lectură este acela de retractilitate faţă de ,,locul comun’’ pe care îl presupune imersiunea în universul deja suprasaturat al genului.

În plus, a vorbi la persoana întâi, ba chiar mai mult, a scrie despre tine, declanşează în cititor refuzuri adânci, căci senzaţia unei apropieri prea mari de intimitatea autorului devine violentă şi greu de suportat.

Caracterul oarecum special al acestei cărţi e acela că, dacă de regulă Jurnalul e un instrument pasiv care reflectă (deseori într-o cronologie nereuşită şi inabil camuflată) în cazul de faţă el tinde să capete o funcţie activă, transformând scrierea într-o ,,terapie’’ împotriva rinocerizării şi timpului, adică ,,împotriva maturităţii’’.

Aşadar, odată depăşită bariera primă (se pare că autorul are o anume problemă în ceea ce priveşte handicapul primului impact) a lucrurilor ,,deja spuse’’, a cioranianismelor supărătoare (îmi imaginez câtă libertate de acţiune ar fi avut generaţiile succesoare, dacă un Cioran nu s-ar fi consacrat – observăm totodată şi dimensiunea copleşitoare a spaţiului ideatic pe care îl circumscriu şi confiscă recunoaşterile literare) Jurnalul lui Sorin Vidan devine captivant

Primul lucru remarcabil este virtutea terapeutică a semnelor literare, imaginilor şi simbolurilor. Spaţiul Jurnalului este al unei interiorităţi circumscrise etanş, îndreptate  împotriva  unui real agresant, care cauterizează emoţiile. Sensibilităţile artistice sunt  adolescentine iar instrumentul confesiunii în jurnal are o funcţie exorcizantă, de leac freudian .

Noaptea e protectivă ,,ca o mămică ‘’ şi exercită un efect liniştitor prin ,,cupola parfumată a sânilor ei’’.

Mediul extern e ostil, scrierea, manipularea semnelor literare au funcţiunea terapeutică a unei îndeletniciri exorcizante : ,,[…] îmi e frică[…]. O frică albă şi bine proporţionată .’’  ,, Îmi iubesc frica fiindcă ea mă face atent, agil , polimorf ‘’

Întregul volum e marcat ca de o prezenţă benefică (nu putem şti în ce măsură deliberată) de acţiunea rituală a unor semne – simbol, imagini şi obsesii arhetipale, deseori cu o pronunţată (chiar dacă absconsă sau implicită) tensiune sexuală sau metafizică.

,,Îmi place fauna ciudată a nopţii. Forme grăbite, speriate de moarte’’ ,,[…]moartea e însăşi tăcerea care se împerechează pe acoperişuri cu demonii agili[…]’’

,,Întreaga splendoare a nopţii mi se aşează în pântece ca o miere…’’

,,Cine are puterea să coboare în adâncuri[…] Acolo unde clipocesc monstruleţii Poftei şi Fricii. Cine are curajul să iese din învelişuri, din piei, din carcase[…]’’

Universul degajat este acela al unei lumi a  angoaselor domesticite prin acţiunea rituală a unor semne, simboluri, imagini şi obsesii arhetipale, un soi de obiecte cult – totemice freudiene pentru limpezirea raţionalităţii tulburate.

Uneori jurnalul alunecă în proză, semănând cu Rilke sau Max Blecher. Deseori lasă gustul supărător că e altceva, suspectezi mereu textul de intruziunea unor déjà-vu – uri, un risc care îl paşte ca o fatalitate pe autor.

Din fericire, instrumentele au un grad avansat de independenţă, ceea ce salvează, pentru că miza unei astfel de scriituri este dincolo de ea însăşi sau de abilităţile autorului,  în zona sincerităţilor fruste, a simţirilor eliberate de locul savant devenit comun, în bunăvoinţa muzelor care se lasă înduplecate atunci când lor ne abandonăm….

Dincolo de luciditate, Jurnalul îşi construieşte un locus al lui (sustrăgându-se chiar autorului) situat la marginea semnelor şi simbolurilor din perifericitatea cărora se constituie şi care îşi alimentează miza tocmai din ceea ce ne imaginăm că am depăşit, consumat sau abandonat. Ca orice zeu capricios şi muzele au nevoie de un oportunism corespunzător, de un ritual de înduplecare, de arta de a fi inocent. Poate că vehiculul clandestin al ,,Jurnalului împotriva maturităţii’’ e tocmai  un nou fel de a coabita cu misterul şi textul de către Sorin Vidan.

 

 

*Sorin Vidan ,,Mic jurnal împotriva maturităţii’’, ed. Decebal, Turnu Severin, 2002.

Sorin Vidan (Sorin Delaskela), eseist şi prozator.

A debutat editorial cu volumul “Animalul confesiv” (1995). A mai publicat volume de eseistică fragmentară şi de publicistică: “Despre tăcerile lui Dumnezeu” (1997), “Somnul literei” (1999), “Mic jurnal împotriva maturităţii” (2002),  “Discursul diurn” (2009).

Succesul editorial i-a venit odată cu romanul “Abisex” (2007), reeditat la editura Herg Benett în anul 2012, criticii şi cititorii fiind în mod egal impresionaţi de neobişnuita energie epică şi confesivă susţinută în plan secund de un bun aparat stilistic, dozaj ce face din Sorin Vidan un scriitor nu doar al unor solide certitudini, ci şi al unor încrezătoare aşteptări.

www.omniscop.ro 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*