fratele, din brad, al vinului – fragment din romanul cu acelaşi titlu –

31.08.13 by

N-o căutasem cu tot dinadinsul… Nici nu ştiu dacă am am găsit-o acolo unde-am găsit-o, în satul acela de la poale de munte ori dacă o purtam de vreme îndelungată ascunsă la mine în suflet, aşteptând condiţii prielnice să încolţească şi să răsară… Poveştile sunt ca şi plantele, ca şi pomii… au nevoie de seminţe, butaşi ori de poveşti sălbatice pe care să fie altoite altele noi, după cum cer cutumele fiecărui timp şi loc.
*
…Plecasem cu gândul s-ajung la Păltiniş, mult timp după ce filosoful Constantin Noica trecuse dincolo… Ca de obicei în astfel de drumuri, adeseori imprevizibile, mă hotărâsem abia, când am coborât în gara din Sibiu, să fac o altfel de documentare. Nu aveam un traseu prestabilit. Şi chiar dacă a fost gândit cumva la plecare, ceva, un nu ştiu ce, m-a determinat brusc să pornesc către acel munte înobilat prin alegerea făcută de un om şi-apoi de cei din jurul lui, câţiva discipoli mai răsăriţi.
„…Conjuncturile aproape nu mai au acum nici un rost“, gândeam eu. „Important este ce anume a rămas după… Ce este acum acea staţiune? Ce înseamnă ea pentru cei care se simt români? …Păltiniş, după Noica!“ Gândul, născut dintr-o dorinţă mai veche, prinsese dintr-o dată contur limpede…

Eram ca vrăjit… Cu rucsacul în sparte şi două genţi voluminoase şi grele, într-o mână şi în cealaltă am pornit către şirul de taximetre din preajma gării… Mergeam pe lângă ele, parcă pierdut… Urcaţi! mă invita câte un şofer. Vă duc ieftin. Unde vreţi să mergeţi? mă întreba un altul… Nu le răspundeam. Căutam din priviri omul potrivit…
Şi numai ce aud din stânga mea, prin portiera deschisă a unui taximetru:
– Din câte văd, vreţi la Păltiniş…
Am tresărit. Mi s-a făcut piele de găină. Eram sigur că mi-a vorbit mie, m-am întors însă spre el să mă asigur… Avea o voce caldă şi limpede în acelaşi timp, vorbea ca şi cum mi-ar fi cântat pe corzile sufletului… Fără nici un cuvânt m-am îndreptat spre portbagajul acelei maşini în acelaşi timp cu omul care-mi vorbise. Mi-a aşezat cu grijă genţile voluminoase, a zâmbit, îi spusesem că-n ele sunt ouă, mi-a aşezat apoi rucsacul…
– Ouă, ziceţi?! Mă întrebase el.
– Am un laptop, aparatul foto, toate accesoriile necesare… Multe sunt extrem de sensibile, se pot strica la un simplu şoc mecanic…
– Cunosc. Mă străduiesc să-i bag în cap ideea asta băiatului meu şi nu reuşesc… adaugă taximetristul, privindu-mă întrebător.
Mă fac a nu vedea că aştepta un răspuns la întrebarea ascunsă. „Oare unde lucrează omul?“ mă întreb… Deşi părea firesc în gesturi şi replici, el continua să mă studieze. În spatele aparenţelor simţeam profesionistul.
– Şi mai au un cusur, pentru mine echipamentele astea moderne sunt foarte scumpe…
Fac o pauză ca să-l pot observa la rândul meu.
– Ca să fiu sincer, am continuat, cusurul e al meu… Eu nu am banii necesari ca să-mi permit să fiu neglijent cu astfel de aparate… Şi-atunci, încerc şi eu cât şi cum pot să le protejez, evitând situaţiile critice… Cum însă oamenii nu prea ştiu cum să se poarte şi cum să le protejeze, le spun că am ouă. Şi ei înţeleg…
– Toţi?
– Nu, bineînţeles… Mi s-a întâmplat de curând cu cineva apropiat… Îi spusesem, fără să fac un caz din asta, că mă feresc să ţin pe masa sau pe biroul unde e calculatorul sau laptopul apa, mâncarea sau cafeaua… Ajunge un singur gest grăbit sau necugetat şi iese o nenorocire. Câţi n-au păţit-o?!… Pentru mulţi, e aproape un loc comun: deschid calculatorul dimineaţa ca să-şi treacă în revistă corespondenţa şi în acelai timp îşi beau cafeaua… Deschisesem laptopul şi, un gest de bunăvoinţă, mi-a adus cafeaua aşezând-o pe masă… M-am uitat probabil a reproş şi când să o aşeze s-a răsturnat şi conţinutul a ajuns în mare parte pe tastatură…
– Da, interesantă poveste… îmi zice el. Ce credeţi, a fost cu intenţie?
– N-am analizat situaţia… Poate că nu mergea până acolo încât să dorească să-mi strice laptopul… sau să verse conţinutul acelei căni pe masă şi tastatură… Era o măsuţă mică, spaţiul liber nu făcea posibil să aşezi cana ceva mai departe…Mă gândesc, e o ipoteză de lucru, că a dorit să testeze reacţia mea… sau, mai bine spus, să provoace o reacţie prin mijlocirea căreia să mă cunoască…
– Să înţeleg că vedeţi întrebarea pusă de mine, mi-a zis taximetristul, ca o dorinţă de a vă evalua pe dv.?
– Ştiu că se pot vedea şi aşa lucrurile… E ceea ce ar crede un om mediocru. Dv însă, m-aţi convins, sunteţi un as al subtilităţilor…
– Atunci, de ce-aţi insistat cu explicaţiile pe marginea fragilităţii aparatelor duse cu dv în bagaje?
– Spunându-vă să aveţi grijă că în bagaje am „ouă“, aţi fi fost grijuliu doar astăzi cu mine. Spunându-vă o poveste… întâmplarea cu laptopul şi cafeaua vărsată… eram convins că veţi ţine minte şi veţi avea grijă şi de bagajele altor călători… Mulţi au acelaşi cusur ca şi mine: nu au bani suficienţi cât să-şi permită să schimbe un aparat stricat din neglijenţă… Poţi să verşi cafeaua pe tastatură, poţi să scapi din mână aparatul de fotografiat într-un moment de neatenţie şi evident să se strice… Şi când mă roagă cineva să-i fac o poză cu aparatul lui, se mai întâmplă, eu îl trec mai întâi pe după gât şi abia apoi îl rog să-mi arate de unde declanşez, pe ce buton am de apăsat…
– Şi le spuneţi şi povestea?
– Dacă am timp sau dacă sunt întrebat, da.
– Frumoasă conversaţie… continuă şoferul. Am cunoscut mulţi oameni, însă nici unul dintre ei atât de profund… Din nefericire, mereu mi se întâmplă aşa, eu n-am timp prea mult…
– Nici măcar să stăm la o cafea…
– Nu, astăzi nu. Poate altădată… Deşi…
– Ce anume vreţi să-mi spuneţi?
– Ştiu că ultimele cuvinte rostite au sunat altfel decât ş fi vrut… cuvintele au încărcătura lor… mai duc şi altceva decât ceea ce noi vrem să transmitem, să arătăm… Dv … fiind scriitor, cunoaşteţi bine diferenţele între „a spune“ şi „a arăta“… Literatura trebuie să se limiteze la „a arăta“…
– !?…
– Ce dorisem să spun era că urmează să plec la o nuntă… şi că nu o să pot rămâne cu dv mai mult… vă duc, v-am lăsat şi mă întorc… Ieşisem cu taximetrul cât să mai fac două, trei curse de oraş ca să-mi pot face banii de benzină…
Abia atunci am realizat că e sâmbătă şi că e posibil, fiind vară, să nu găsesc loc la o cabană sau o pensiune… Pe moment, pierdusem din vedere certitudinea lui că eu aş fi fost scriitor… De când urcasem alături de el, pe „locul mortului“ rămăsesem fixat pe acea vorbă aruncată prin geamul deschis al portierei..
– De unde aţi ştiut că doresc să merg la Păltiniş? Sunt atâtea locuri în Sibiu sau împrejurimi unde aş fi putut merge…
– Pe fruntea dv. Păltiniş scrie, îmi spune el. Chiar şi acum…
L-am privit mirat, întrebător… Căutam să pătrund dincolo de înfăţişare şi gesturi şi să înţeleg ce profesie a avut. Întâlnisem fel şi fel de taximetrişti, unii chiar cu profunzimi neaşteptate.
– Aţi lucrat ca psiholog undeva, arunc eu din prima. Poate în armată sau aviaţie… Că, în rest, din ce cunosc eu, psihologii noştri, vai şi amar… Sunt tobă de teorii şi teste şi, practic, nu fac doi bani…
De data asta i s-a zbârlit lui părul pe mână (doar mâinile erau la vedere…)
– M-aţi tăiat cu şeptarul… Asta înseamnă că nu sunteţi doar scriitor… Cine sunteţi de fapt? Ce lucraţi?!…
– Dv întrebaţi?! Cred că ştiţi mai bine ca mine… Poate chiar îmi spuneţi dv ce sunt, cine sunt… Eu nu mai ştiu de mulţi ani… Odată, credeam că ştiu… Până am aflat că nu avem profesia pe care o practicam şi pentru care obţinusem o diplomă, o repartiţie… Pe rând, au venit şi celelalte… Deşi credeam că mă cunosc, am observat că oamenii din jur erau contrariaţi, chiar speriaţi… Am auzit de nu ştiu câte ori, spunându-mi-se: „Cine eşti tu, Omule?!“
– Ooo, da… Dacă n-ar trebui să merg astăzi la nuntă, v-aş duce pe gratis până la Păltiniş. O să vă iau însă doar banii pentru benzină… Bine că mi-am adus aminte să fac plinul. Cu dialogul acesta mi-aţi făcut ziua sărbătoare… şi am uitat de celelalte.
– Şi totuşi, redeschid eu discuţia, după ce am plecat de la benzinărie, cum se face de aţi văzut scris pe fruntea mea …Păltiniş?
– „Omule“, la drept vorbind, nu Păltiniş am văzut… dar pentru mine era acelaşi lucru…
Începusem să miros despre ce era vorba, însă m-am străduit să păstrez starea lăuntrică şi acea curiozitate deschizătoare de suflet din momentul când formulasem întrebarea…
– Aţi băgat puţin capul pe uşă şi acum vă retrageţi, observă el…
– Chiar nu vă scapă nimic?!…
– O să vă spun… Aveţi răbdare, pe rând ca la moară… E de belea cu oamenii care gândesc prea mult… Şi mă includ şi pe mine în această categorie şi vă includ – până astăzi – şi pe dv…
– Până astăzi?!…
– Hm! „De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi!“ …Am asistat odată la o şedinţă de hipnoză făcută la Iaşi de un elev al profesorul Brânzei, pe atunci era, cred, conferenţiar, Mihai Şelaru… Văd pe faţa dv că ştiţi despre cine e vorba… Voi continua, nu vă temeţi… Eram trimis la el, la Socola, la un curs special de pregătire… aveam adică şi recomandări şi un aparat de făcut fotografii, unul rusesc, astea se găseau la noi pe atunci, erau bune… Bune, bune… Aveam filme… Aveam aprobare vizată de primul secretar de partid, nu mai ştiu cine era atunci, puteam să fac fotografii în spital, pacienţilor, unde doream… În fine… La una din şedinţele de hipnoză ale maestrului Şelaru, la care asistam, de când a intrat pacienta în cabinet şi pe tot parcursul procesului de hipnotizare am tocat câteva filme, erau filme de 36 poziţii, cu sensibilitate bună, ştiam toate subtilităţile aparatului… Mă mândream cu asta… Am developat filmele abia după ce m-am întors la unitate… Terminasem lecţiile… Şi, Slavă Domnului, că n-am făcut treaba asta cât am fost la Socola, în acel stagiu…
– Şi ce-aţi constatat?
– Ce credeţi?
– Eu cred ceva anume, o să vă spun după ce-mi povestiţi dv… Am făcut acelaşi lucru cu profesorul Mihai Şelaru, prin 1999, într-un interviu… Am tocat toate cele 36 de cadre ale unui film color, developat după întoarcerea în Bucureşti… Vă rog, continuaţi dv…
– Mda, cu siguranţă ştiţi… Pe măsură ce hipnoza avansa expresia facială a profesorului se apropia tot mai mult de expresia iniţială a pacientei hipnotizate în timp ce expresia de pe faţa ei a fost „substituită” de „chipul” – puneţi ghilimelele de rigoare – profesorului…
– Da, aşa este… am făcut aceeaşi constatare. Cum se numeşte fenomenul? A fost studiat?
– Unde să-l întâlnesc studiat? Cine să-mi spună? Şi ce importanţă are cum se numeşte? E un fapt… Atât.
– Şi ce legătură are asta cu dorinţa mea de a merge la Păltiniş?
– O clipă, aţi introdus deja elemente noi… Eu n-am spus „dorinţă”…
– Este vreo diferenţă?!…
– Da, asta în cazul că mă întrebaţi pe mine…
Şi după o scurtă pauză, a continuat:
– Dorinţa dv acum nu este de a ajunge la Păltiniş… Eu am spus „pe fruntea dv scrie…” În acele clipe, când căutaţi un taximentru în gară, pe faţa dv, în răstimpuri, câteva secunde, am văzut chipul bătrânului Noica… Gândindu-vă la el, aţi preluat din amintiri, poate din fotografii văzute – admirate – o anumită expresie a lui. Aşa am aflat unde vă gândiţi să mergeţi…
– Să înţeleg că una este expresia oglindită pe chip a unui gând şi cu totul altceva este oglindirea unei dorinţe?
– S-ar putea spune şi aşa. Omul… una gândeşte şi cu totul altceva doreşte… De asta vă şi schimbaţi aşa de des şi imprevizibil drumurile… Dumneavoastră, Domnule, fără să ştiţi (fără să conştientizaţi, cum ar venit) vă urmaţi inima…

Chemarea-

Urcam, intrasem deja pe golul alpin… Mai erau poate câţiva kilometri până în staţiune. Undeva în dreapta, locul era unul obişnuit, văzusem de departe o femeie cosind… Locul nu avea ceva deosebit, dar mişcările femeii mânuind coasa mi se păreau în acel moment o minune. Eram ca vrăjit.
– Opresc, îmi spune şoferul, în timp ce scrîşnetul roţilor pe un refugiu în marginea şoselei, răspunseseră deja dorinţei nerostite.
– Merită fotografiată! Nu mai ştiu dacă a spus-o el sau am spus-o eu, sau am spus-o ori gândit-o amândoi, în acelaşi timp.
Aparatul de fotografiat era la îndemână, îl am mereu în astfel de drumuri. Am coborât. Am făcut câteva cadre de ansamblu de lângă taximetru, apoi am mers pe pajişte, să ajung aproape… Mă opream din loc în loc, încă o fotografie, încă una… Cu fiecare pas făcut, eram tot mai fascinat…

Femeia văzuse ce fac. Continua să cosească şi mai cu sârg… privindu-mă din când în când, furat, cu coada ochiului…

– Unde vă e omul, de vă lasă singură la coasă?! Asta nu-i muncă pentru o femeie!… i-am zis, plimbându-mi încă odată gândul pofticios pe sub iia ei alb-sidefat, uşor aspră, fără nici o urmă de transpiraţie…

– Prea multe întrebări într-una singură, îmi zise femeia, îndreptându-şi o ţâră spatele şi dezlegându-şi dintr-o mişcare o coamă de păr negru, până atunci strâns în coc…
„Frumoasă muiere…” Da’ n-apuc să-mi termin gândul şi nici să o-nvălui încă odată cu privirea… Şoferul claxonă după mine, amintindu-mi astfel că trebuie să ajung la Păltiniş…
Femeia îmi zâmbi, privindu-mă cald, de parcă s-ar fi întrupat în ea întreagă căldura lunii august. Şi-a mai pus şi o mână streaşină la ochi, să mă poată vedea… Aveam soarele în spate…
Trăsnet şi furnicături din creştet până în tălpi, eu.
– Omul meu? Nu-i dedat cu coasa, el îmi face poze…
Nici nu mai ştiam ce-a fost mai întâi: furnicăturile pornite parcă din creier sau răspunsul ei? Sau poate dorinţele mele de-o viaţă prinseseră trup acolo pe munte în acea zi? „Gata, am decretat eu instant, 7 august va fi ziua mea de naştere întru o viaţă nouă… E rândul ei să se uimească… privindu-mă…”
Am făcut stânga împrejur şi m-am întors la maşină, i-am plătit şoferului benzina ca şi cum am fi mers până la Păltiniş, mi-am pus în spate rucsacul şi-am luat câte o geantă voluminoasă în fiecare mână şi, fără să mai simt greutatea lor, m-am întors către femeie… Deja nu se mai uita către mine. Luase şi coasa şi se îndrepta către un pâlc de arbori, unde, la umbra unui stejar falnic era un car cu boi… I-a mângâiat în trecere şi ei şi-au ridicat deodată priviri blânde spre ea, parcă aştepându-i mângâierile, privirea… Apoi a desfăcut ceva dintr-o desagă… Ajunsesem aproape în spatele ei cu bagajele şi rămăsesem acolo ca vrăjit… Până acolo simţisem doar mirosul de iarbă cosită şi vară… dintr-o dată însă mirosurile se amestecau, dizolvându-le pe cele ale trupului de femeie. S-a întors către mine, ţinea în mână o cămaşă de-a ei, din in… poate chiar ţesută în casă… Abia atunci am realizat că eram lac de transpiraţie…
– Daţi-vă jos cămaşa, pantalonii… le voi spăla, e un izvor aproape… într-o oră se vor usca…
Am lăsat jos genţile de voiaj, rucsacul… Picături de transpiraţie sărată mi se prelinseseră până în colţul gurii, nările îmi fremătau, căutând parcă să prindă fără ca eu să le fi dat dezlegare toate acele mirosuri puternice, altele decât cele cunoscute vreodată…
– Aceasta e Femeia, am gândit. Cred că i-am zâmbit.
Mi-a zâmbit şi ea, toată ochi albaştri, mai atrăgători şi mai misterioşi la umbră, adăugând – muzică divină – un tremur uşor al buzelor, întredeschise…
Mi-am desfăcut cămaşa şi am aruncat-o grăbit în car, sub privirile blânde ale boilor care se opriseră din rumegat şi căutau către noi. Mi-am scos, tot mai grăbit, pantofii, ciorapii, lăsându-i pe iarbă, pantalonii, şi fără nici o sfială, boxerii… Am privit-o… Nu-şi plecase privirile, erau de la început uşor plecate încât să vadă tot ce era de văzut… I-am luat uşor cămaşa pe care o ţinea în mână şi am pus-o şi pe ea în car, peste o pală de trifoi cosit, aplecându-mă uşor, cât să-i pot prinde în timp ce reveneam la poziţia iniţială poalele cămăşii, iia ei, cu acel alb – vrăjit – sidefat, ridicându-i-o, ca într-un fel de transă hipnotică, în acelaşi timp mângâind-o uşor, cu mâinile şi privirile, pe coapse, pe sâni, pe gât, pe sfârcul urechilor…

Foto: dr. Trestian Găvănescu, AFIAP

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Cornelia Stancu

    Autorul pleacă spr Păltiniş pentru a se întâlni cu spiritul creatorului de stări de spirit. El întâlneşte un fin observator al sufletului său , taximetristul dar şi Femeia care-i aprinde focul adânc al iubirii. Textul luminează imaginea femeii românce din zona munţilor Cindrel.
    Sceariul ar putea fi si astfel :filosoful- eroul, Femeia – confidenta din vis, scriitorul-taximetristul.
    Deocamdată, nu pot lega titlul romanului de fragment, dar titlul este inspirat.

  2. Cornelia Stancu

    Autorul pleacă spre Păltiniş pentru a se întâlni cu spiritul creatorului de stări de spirit. El întâlneşte un fin observator al sufletului său , taximetristul dar şi Femeia care-i aprinde focul adânc al iubirii. Textul luminează imaginea femeii românce din zona munţilor Cindrel.
    Scenariul ar putea fi si astfel :filosoful- eroul, Femeia – confidenta din vis, scriitorul-taximetristul.
    Deocamdată, nu pot lega titlul romanului de fragment, dar titlul este inspirat.

Leave a Comment

*