Franţa sub maci (Jurnal de Montmorillon)

08.08.16 by

Marţi, 30 mai 2006

Asemenea copilăriei, călătoria rămâne un poem ce încă nu s-a scris pe de-a-ntregul – şi copilul, şi călătorul grăbindu-se cu sfântă inconştienţă să ajungă la capăt de cale…
Plec în călătorie cum m-aş aventura pe-un val necunoscut fără să ştiu ce voi găsi pe ţărmul lăudat iar neastâmpărul de mai ieri e un poem de care abia-mi aduc aminte… Îl voi fi scris? Se va fi pierdut pe vreo cărare năpădită de albastru din pajiştea de ceruri?
Pasărea de oţel B737 aşteaptă exilată la sol – albatros greoi – să mă poarte din Băneasa noastră patriarhală spre Franţa, la Beauvais. Nu, nu la Orly – poartă a cerului de care-mi cânta într-un alt timp Bécaud. (O, timpul acela în care visul ne ţinea loc de toate călătoriile pe planeta despre care se tot spune că ar fi a noastră, a oamenilor!)
Acum, Adina (pruncuţa aceea mult aşteptată care m-a ales într-o iarnă de prin anii
’70, după Bobotează, să-i fiu mamă) şi cu mine plecăm cu rost bine definit (credem noi!), hotărâte să arătăm Franţei că nu doar acolo lumina e mai cu moţ şi că aceasta poate înflori oriunde pre pământ: ea, pictoriţa de astăzi, cu o expoziţie de pictură pe care a intitulat-o Poupées et vivants, eu, cu o participare la Salon du Livre cu „Eminescu, Les vagues et les vents”- 100 poèmes şi, „Omar Khayyam, Rubaiate” (bilingv rom./fr.) dar şi volumaşul în format liliput„N’insistez plus!”- , ambele evenimente urmând să aibă loc în orăşelul Montmorillon, nu departe de Poitiers, în departamentul Vienne, un fel de Sinaia fără munţii maiestuoşi de la noi dar, foarte cochetă.
Înarmate cu tablouri şi cărţi în limita greutăţii acceptate de legile aviatice (armele noastre ca bagaje!), ne-am instalat în burta balenei zburătoare care ni se păruse din afară a fi albatros ca, după două ore şi ceva, să aterizăm la aerogara din Beauvais care nu se deosebea prin nimic de autogara din Piteştii noştri cei dintotdeauna, lipsindu-i doar aerul de convivialitate autohtonă de care se face răspunzătoare şi apa vie de prună brumărie, şi câinii de pripas, şi pitoreştii cerşetori gata să-ţi servească povestea vieţii lor ca o pilulă lacrimogen-amară second hand…
Aici ne aştepta cel care avea să fie gazda noastră, domnul farmacist Michel Soulard, un împătimit de România căreia el nu-i vede decât frumuseţea (a oamenilor, a locurilor, a obiceiurilor), autor al volumului de memorii-eseuri „Petite sœur des Carpathes” (Editions 2 Encres, Poitiers, 2006), a numeroase studii despre Români şi România, membru fondator al Asociaţiei Pharmaciens sans Frontières, vorbitor al limbii române, care ar putea da lecţii de sintaxă (cu morfologia mai are oarece probleme) multor beneficiari ai graiului matern de pe la noi. Pentru început el ne-a oferit ca dar de bun venit vizitarea catedralei din Beauvais, construcţie gotică care-şi are începuturile în secolul al III-lea, cu legendarul Sfânt-Lucien şi-al său meşter mare … al cărui nume istoria l-a înscris undeva la capitolul anonimi, istoria neocupându-se de oamenii simpli…
Doar memoria noastră cu acea raţiune a inimii de care raţiunea n-are ştire, păstrează amintirea unui Negru Vodă cu-al lui meşter fără seamăn – Manole cel mutat în cânt de ne-moarte după ce va fi ridicat „Mănăstire înaltă /Cum n-a mai fost altă / Pe Argeş în jos / Pe un mal frumos”…
Incendiată, prăbuşită de mai multe ori (sub povara crucii chiar, la 30 aprilie din anul 1573 când clopotele vesteau Sfânta Zi a Înălţării Domnului!) şi tot de atâtea ori reconstruită, catedrala Saint-Pierre din Beauvais era socotită prin veacul al XVII-lea cea mai înaltă biserică a creştinătăţii depăşind-o şi pe faimoasa San-Pietro din Roma.
Ca peste tot prin locurile de pelerinaj turistic din Franţa, şi aici există o bogată ofertă de material ilustrativ şi documentar deopotrivă (numai la noi nu!).
Dar cine şi cum să explice tulburătoarea senzaţie pe care o încerc – copilul deghizat în adult care sunt – în faţa imensului portal sculptat străjuit de sfinţi de piatră care-mi arată – unul cartea, altul sabia, o crucificare şi, peste toate, cum ar zice Brel, „les diables en pierre qui décrochent les nuages” – diavolii de piatră care dezghioacă norii!
Păşesc în interior printre traverse de metal care susţin pădurea de coloane severe şi zvelte sprijinindu-şi vârful în (şi sprijinind) înaltele bolţi.
În mintea mea (sau în inimă?) răsună, iată, vocea lui Lény Escudéro psalmodiindu-şi ruga păgână: „Dieu, Dieu, réponds-moi! / Ou Tu es mort? / Montre-Toi! / Je ne veux plus, je ne veux pas / Qu’on vienne me dire que sur la croix / Ton Fils est mort pour moi!”- Răspunde-mi, Doamne, / Sau ai murit? / Arată-Te!/ Nu mai vreau, nu vreau s-aud pe unul şi-altul cum tot vine / să-mi spună că pe cruce / Fiul Tău a murit pentru mine!
Domnul Soulard mă urmăreşte cu privirea surâzând mândru ca răspuns privirii mele uluite de atâta magnificienţă, ca şi cum el ar fi fost genialul arhitect al catedralei Saint-Pierre din Beauvais pe care binevoia acum s-o deschidă muritorilor de rând care eram noi.
Ce mândri sunt francezii de splendorile lor arhitectonice şi cu câtă grijă le gestionează! Nici pomeneală de vreun graffitti mâzgălit pe ziduri, de vreo inscripţie laică menită să nemurească emoţionanta veste cum că Jeannot o iubeşte pe Jeanette, nici îndemnuri revoluţionare la emancipare pentru dreptul purtătorilor de cercel în nas, în buric sau pe fese întru lauda sus-ziselor forme anatomice de relief , inspiratoare de suave candori.
Mă opresc în faţa statuii reprezentându-l pe Sfântul Petru, la fel cu aceea de la Roma, numai că aici piciorul Sfântului n-a beneficiat de arzânda intimitate a sărutului tocitor-şlefuitor al credincioşilor ce se vor fi perindat de-a lungul veacurilor, cum s-a întâmplat cu amintitul element anatomic al aceluiaşi din Cetatea Eternă unde, se vede treaba că soarele sudului va fi făcut sărutul închinătorilor mai fierbinte.
Mă închin în legea mea (ortodoxă), nu înainte de a-mi înmuia degetele (catolic) în aghiazma purificatoare În numele Tatălui, şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh.
Privirea mi se pierde în vitraliile care filtrează lumina întru slava înaltului. mă „afund” într-o splendidă „Fontaine de la Vie”, realizare de secolul al XX-lea a pictorului Claude Courageux (Curajosul, deci!) şi, dacă tot m-am îmbogăţit cu pliante referitoare la ceea ce văd, îngăduiţi-mi să vă spun şi vouă, dragi prieteni ştiuţi şi neştiuţi care nu veţi ajunge poate niciodată pe aici, că între meşterii de peste timp care au tot adăugat câte ceva din priceperea lor impunătoarei catedrale pe care o descopeream iată în forma păstrată (pentru mine?!) de peste şapte sute de ani, să-i amintesc pe pietrarii (anonimi!!!) tocmiţi prin veacul al XIII-lea de Enguerrand le Riche (cel Bogat, adică!), de episcopul Milon de Nanteuil (1217-1234) al cărui stră-stră-stră nepot – Laurent de Nanteuil mă onorează cu prietenia sa din zilele dintâi de după „Revoluţia” noastră din ’89, când a venit la Bucureşti cu un transport de carte la Institutul Francez – donaţie a francezilor „Pour un ami roumain”.
Ar mai fi de amintit Martin Cambige (secolul al XVI-lea) şi fiul acestuia Pierre, veghetori atenţi la înălţarea (a câta oară?) a catedralei căruia episcopul Louis Villiers de l’Isle-Adam – stră-străbunul poetului parnasian Villiers de l’Isle Adam (ce lume bună!) trăitor prin veacul al XIX-lea – i-a pus piatra de temelie, şi sculptorul Adam (secolul al XVIII-lea) şi alţii care n-au mai încăput în scurtul istoric „ad usum delphini”.
Şi-a venit Revoluţia aceea cu Liberté, Égalité, Fraternité şi, cu ea, aneantizarea comorilor mândrei catedrale (ca de altfel din toate lăcaşurile de cult din Franţa), când obiectele de orfevrerie au fost date la topit după legea „cetăţeanului” – omul nou care se ivise – iar adormiţii întru Domnul de stirpe regală şi nobiliară au fost „cazaţi” cu entuziasm revoluţionar la groapa comună. (Şi noi care credeam că „omul nou” era doar invenţia erei de aur calp în care ne-am fost trezit într-un timp tâmp când s-a întâmplat să trecem prin valea plângerii cu numele de viaţă din anii ciumei roşii cu care ne-a potopit Răsăritul biruitor cu ale lui hiene de la care iadul ar fi putut lua uluitoare lecţii de tortură a bieţilor muritori!… Cine ar mai avea oarece îndoieli, să citească mărturiile supravieţuitorilor din „Experimentul Piteşti” cât să strige apoi să se audă până-n fruntariile văzute şi nevăzute ale lumilor: „Torţionari ieşiţi din smârcurile iadului, îi e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!)
Bombele căzute în timpul Celui de al Doilea Război Mondial din văzduhul spre care îşi înălţa turlele-săgeţi catedrala din Beauvais, „din dorul pământului de-a fi mai lângă cer”, n-au reuşit s-o atingă dar zidurile sale ameţitor de înalte fac şi acum cu greu faţă agresiunii furtunii, vântului şi ploii – elemente cu mult mai vechi decât orice viforniţă omenească.
Să fi fost mult prea îndrăzneţ ultimul arhitect de la care s-a păstrat de peste şapte secole forma edificiului sfânt şi, „imnul său în piatră” să-i fi părut cerului o sfidare?
Doar timpul – marele maestru de ceremonii a necurmatei treceri – cunoaşte termenul a toate câte sunt făcute de om să dureze cât respirarea, cât veacul, cât veşnicia…
Cu siguranţă înălţimea bolţilor catedralei nu-i menită pentru a-i arăta omului cât poate fi el de înalt ci dimpotrivă, pentru a-l face să-şi vadă micimea raportată la nemărginirea universului. Şi totuşi, fără truda lui de furnică minunile lumii acesteia n-ar putea exista.

Mândru foarte, domnul farmacist Soulard ţine să-mi arate şi bijuteria de orologiu cu carillon din secolul al XIV-lea (1323), unul din cele mai vechi din lume, funcţionabil încă, redus vremelnic la tăcere doar de bombardamentele germane din 1940 ale prea pacifistei noastre lumi în care la raison du plus fort îşi lăţeşte rânjetul asemenea diavolilor de piatră de la marginea acoperişurilor înaltelor catedrale.
Nu apuc să mă minunez pe îndelete de splendida maşinărie a meşterului Étienne Musique că „perla perlelor coroanei” – Orologiul astronomic (sec. al XIX-lea), realizat de Auguste-Lucien Vérité îşi începe spectacolul cotidian din al doisprezecelea ceas iar gura mea refuză să se mai închidă…
Divinul ceasornicar a înălţat Timpului prin lucrarea sa un imn de care timpul trebuie să asculte. Şi noi la fel că doar suntem vreascuri noi pe rugul Timpului fără de sfârşit şi început – Timpul imobil.
Toţi vizitatorii se aşează cuminţi pe banchetele din faţa orologiului. Facem şi noi la fel.
Deodată, dintr-o firidă înaltă apare un bătrânel care vesteşte că-i sfertul de pe urmă al ceasului al XII-lea. Mă uit la ceasul meu. Nu corespundea cu „sfertul” anunţat sibilic de moşneagul din firidă. Îl întreb din priviri pe însoţitorul nostru. El îmi face semn să mă uit în pliant. Mă uit cu ciudă în jos dar revin repejor la „spectacolul” în plină desfăşurare. (Ceasul de aici este cu 112 minute mai înainte decât cel al Meridianului Greenwitch fiindcă pe aici trecea odinioară „Meridianul Beauvais” iar orologiul acesta nu vrea să recunoască un alt … stăpân!)
Ca la un teatru de marionete, într-o feerie de muzici şi lumini, trecem şi noi prin „Judecata de apoi” (ca spectatori deocamdată, mulţumescu-Ţi, Doamne!), apreciind că fata chemată „la judeţ” în faţa Fiului s-ar fi cuvenit să mai adaste pre pământ măcar până pe la primul cules al fructelor interzise şi, că bărbatul acela încenturat de-un şarpe, care tot cerea îndurare (curajosul!…), era cam prea bine făcut ca să nu se fi lăsat ademenit de căderea în prea dulcele păcat, spre bucuria încornurâtului Mefisto care iată, îl şi înhaţă pe păcătos purtându-l într-un dans valpurgic la care ne îmbie parcă şi mintea noastră păcătoasă străfulgerată de un pârjol de patimi.
Nu doar noi cei din lumea încă vie urmărim cu sufletul la gură„dansul” ci şi figurinele de la cele 47 de balconaşe dispuse în jurul cadranului de orologiu, până când limbi de flăcări tremurânde le cuprind mistuindu-le.
Să fie viaţa omului menită arderii întru veşnicie, mă întreb şi, parcă aş vrea să mă pierd şi eu în lumină odată cu micile figurine spre a mă regăsi apoi în rând cu Soarele şi Luna care iată, trec acum printre stelele-n cer … deasupra mărilor… de nopţi şi zile, tot măsurând cel fără de măsură timp, cu anotimpuri, ca într-o irepetabilă călătorie cam ca o viaţă de om – bătrâneţe, copilărie, adolescenţă, tinereţe (adică vârsta adultă) – aşa cum ar fi trebuit să fie întocmit drumul omului spre rotundul împlinirii sale: nu bătrâneţea să fie capătul de cale, ci semn de nou început.
Mă ajung, iată, vorbele poetului din cel sat de lacrimi fără leac (sau poate o fi dorul ca zestre grea de suflet a neamului nostru românesc?) şi mă trezesc murmurând: „… Că-n vreme, la capăt, ne-aşteaptă / Nu moarte ci altă poveste!”
Sfertul ceasului din urmă a trecut, luminile s-au stins, spectacolul s-a sfârşit.
Înapoi la viaţa cea de toate … minunile sfintele!
E frig în catedrală şi, în acest sfârşit de primăvară nici cerul nu dă semne c-ar vrea să lase soarele să-şi împlinească rostul. Mi-e dor de vară, de căldură. Dar vara nu-i pe-aici. Mă caută poate pe-acasă iar eu nu-s…
„Numai m-or vedea că nu-s”, îmi adie în auzul sufletului un cântec de pe la noi…
Ba nu! Eu chiar îs!
Iată-ne aşternuţi la drum lung de peste 400 de kilometri, până la Poitiers. Maşina toarce cuminte, Beauvais a rămas în urmă. De-a lungul şoselei – câmpuri de grâu tivite cu maci.

*

Miercuri, 31 mai 2006.

Meşterim un mic dejun à la roumaine în bucătăria vastă cât să întorci carul cu boi al bunicului meu de la Boţeştii de Argeş din vremea când, abia deprinsă cu mersul biped, îmi atârnam de urechi cercei de cireşe roşii ca mici sori de răcoare.
Îmi amintesc de-o zi când, copil fiind, i-am pregătit ceva de mâncare tatei, mama nefiind acasă şi, intrigată că el mânca în tăcere fără să-mi laude priceperea, l-am atacat cu un „ îţi place sau nu tocăniţa mea?” Şi răspunsul lui năucitor: „De foame mănâncă omul şi mere pădureţe…”. Apoi zâmbetul lui cald ca lacrimile care-mi inundaseră ochii…
Binecuvântată fie-ţi memoria, dragă tată!
Oboseala zilei de ieri o dregem cu o cafea dulce ca …viaţa.
Pornim spre Montmorillon – Muntele Micului Maur – orăşel devenit pentru două săptămâni „Cité de l’Écrit et des Métiers du Livre” – Cetate a Scrisului şi a celor ce ţin de Meşteşugirea Cărţii – oraş cu veche tradiţie în fabricarea berii şi a vinului, totdeauna aceste două licori făcând casă bună cu scriitorii de oriunde ar fi ei pe pământul oamenilor. În Grande Place – Piaţa Mare – corturi albe sub care editori, scriitori, traducători, graficieni, tipografi din Franţa şi din alte zări ce-şi spun francofone, trebăluiesc de zor să-şi etaleze pe nişte mese lunge/scurte, niciodată încăpătoare, „marfa” lor de dulce zăbavă ajunsă în ultima vreme frunzărită în grabă de publicul „(ne)cetitoriu”.
Identificăm pe planul detaliat făcut de organizatorii Salonului spaţiul ce ne fusese rezervat de Editura 2 Encres după ce mai întâi o ducem pe pictoriţa care a declarat că nu are nevoie de ajutorul meu (din eleganţă nu a zis de prezenţa mea incomodantă!), ca să-şi pună lucrările pe simeze la salonul de la Office du Tourisme din centrul oraşului unde urmează să fie deschisă mâine expoziţia ei „Poupées et vivants.”
Îmi ofer răsfăţul de a mă „balada” puţin prin oraşul acesta ca din poveste, străbătut de răul Gartempe care uneori, când capriciile meteorologice învaţă apele să iasă din corsetul malurilor, se umflă în … valuri şi ajunge până la zidurile catedralei Notre Dame la Grande de secol al XIII-lea unde, într-o firidă avea să fie aşezată un secol mai târziu o statuie a Fecioarei spre aducere aminte a marii inundaţii când, potrivit legendei, Fecioara însăşi ar fi stăvilit furia apelor care ameninţau oraşul cu un nou potop aducând acestuia un aer de Veneţie fără gondole şi înscriind pe zidurile care străjuiesc în tăcere şi neclintire malurile, urmele vijelioaselor sale treceri..
O frescă şi un altorelief în piatră evocă evenimentul de atunci: Fecioara cuminţind potopul.
Tot de prin veacul al XIV-lea, an de an, de Ziua Sfintei Maria avea loc până mai ieri o procesiune în semn de mulţumire pentru salvarea oraşului, cu, purtată pe umeri, statuia Fecioarei. Numai că de nişte ani buni procesiunea a fost dată uitării pe motiv că greul paşilor mulţimii ar dăuna podului de peste Gartempe…
Adevărul este că omenirea se închină astăzi altor idoli, altor sfinţi, de când cu înscrierea regilor între cetăţenii de rând, operaţiune la care a „semnat” cu sârg şi ghilotina…
Străzile sunt înguste cam cât să îngăduie unei trăsurici (de altădată) să se strecoare pe-nserat, cu ocupantul ei cu tot, până la casa cu flori în fereşti a vreunei frumoase.
De-ar fi să se ghideze doar după florile ca element distinct, supirantul de astăzi ar fi în mare încurcătură fiindcă toate casele sunt încărcate de flori, flori la colţul zidurilor în nişe special gândite să ţină înmiresmatele poveri, flori în balcoane, flori la ferestre, flori după perdele…
Pe străzi circulă mai nou motociclete, sfărâmând cu uruitul lor insolent liniştea patriarhală a cetăţii.
Impozantul fost Palat al Justiţiei cu donjonul prevăzut cu o ferestruică în partea superioară şi cu, în josul zidurilor, apa râului Gartempe, se răsfrânge în oglinda apei când curgerea e agia percepută.
Câţi nefericiţi prinşi în păienjenişul legilor îşi vor fi aşteptat în temutul donjon sentinţa şi, cum se va fi înclinat balanţa Judecăţii pentru ei de-a lungul timpului?
Astăzi la Montmorillon Justiţia nu mai are Palat. Are Muzeu!
A pierit şi breasla dogarilor iar butoaiele pântecoase de mai ieri îşi dorm somnul doagelor prin golul fostelor pivniţe ale urmaşilor foştilor podgoreni. Nici berea n-a rezistat concurenţei impuse de marile trusturi. Se bucură de mare căutare două caricaturi făcute postere şi care aduc bani buni celor care au mirosit afacerea, promovând-o cu asiduitate.
Ca pretutindeni în lumea liberă, îndrăgostiţii se sărută cu patimă, ignorând trecătorii (care nu se sărută!), abandonaţi chemării rugului mistuitor.

Ar cam fi ora mesei de prânz.
Între orele 13 şi 14 (ba chiar 15 în zile de ne-muncă), tot franţuzul trebuie să aibă o farfurie în faţă. Noi românii mai păcălim farfuria preferându-i (?!) un sandwich , ca nu cumva timpul muncii să se risipească…
Domnul Soulard ne invită la un restaurant cochet pe malul apei. Acceptăm cu graţie. Până să ni se aducă „specialitatea casei” – ceva cu carne şi multă salată, brânză şi o carafă de vin alb, amfitrionul prinde să ne povestească despre istoricul familiei sale cu rădăcini care vin şi trec prin Maurice Thorez (1900-1964) fost secretar al PCF, refugiat în URSS în timpul Războiului apoi, după ’44, amnistiat de Statul francez (chiar să nu-i mai fi plăcut Franţei comunismul?!), devenit Ministru de Stat (1945- 1946), Vice-Preşedinte al Consiliului de Stat pentru alţi câţiva ani, scriitor de memorii (avea ce povesti!) ca, la 64 de ani să-şi afle sfârşitul pe (în?) Marea Neagră.
Sau l-o fi răpus cumva dorul de marea ţară a sovietelor?
După o linişte binemeritată întru omagierea cum se cuvine a „specialităţii casei”, la paharul de vin aveam să aflăm că, printre ramurile arborelui său genealogic care numără astăzi peste 300 de membri (!!!), ar mai fi de amintit şi Jean-Louis Barrault actor emblematic al scenei pariziene, regizor, creator de roluri dramatice de neuitat, egalat (sau depăşit!) doar de Radu Beligan în acel de neuitat Béranger ionescian…
La uluirea cu care repet: „Trei sute de membri în viaţă?! Şi, vă recunoaşteţi dacă vă întâlniţi întâmplător pe stradă?”, interlocutorul nostru surâde uşor spunându-mi că la ei se păstrează o veche tradiţie de clan, aceea de a se reuni o dată la trei luni (în fiecare anotimp adică) pentru a se bucura de a fi împreună, pentru a-i saluta pe noii veniţi pe lume – fluviu rostelnic de viaţă. Întâlnirea are loc pe rând la fiecare membru al acestei păduri omeneşti. Fără programare se întâlnesc doar ori de câte ori unul dintre ei se mută sub iarbă…
Cum programul de după amiază era mai lejer, ni se propune să facem o vizită uneia dintre membrele plasate pe ramurile cele mai aproape de cer ale arborelui-clan, mamă a cinci fii bine aşezaţi social, toţi la casele lor; ea, ajunsă la 85 de ani, fiind plasată într-un aşezământ de asistenţă socială. Cu un telefon de avertizare („programarea” acestei vizite trebuia făcută totuşi!), am ajuns spre orele ceaiului de după amiază la destinaţie – un hotel de lux cu apartamente mobilate după gustul fiecărui asistat, acesta având libertatea de a-şi aduce aici mobilier, tapiserii, opere de artă, suveniruri cât pentru a-şi crea iluzia ambianţei fostei sale locuinţe.
Stăpâna „casei”, D-na Cavaillet-Soulard, ne întâmpină chiar la intrare în imobil. Semn că vizita noastră reprezenta pentru ea un mare eveniment. Cochetă, uşor fardată, elegantă fără ostentaţie, ne urează bun venit cu o nedisimulată bucurie. Era evident că fiece vizită era pentru ea (şi pentru vecinii de apartament) un semn că cei dragi nu o uitaseră.
Ne conduce cu entuziasm nedisimulat în „casa ei” unde, pe masa care-i serveşte de altar de suflet, sunt aşezate portretele alor săi – copii, nepoţi, strănepoţi.
Ai zice că nu-i lipseşte nimic. Curgerea fluviului vieţii trece prin „ograda” sa cu viaţa pre moarte călcând.
Totul este prevăzut aici astfel ca aceşti exilaţi de lux să nu ducă lipsă de nimic din cele pe care bătrânii de la noi, uitaţi de lume (de ai lor copii adică) nici nu şi le pot imagina, necum permite: salonul bleu – pentru lectură, cel vernil – pentru muzică, cel roz – pentru jocuri de societate, cel galben – pentru corespondenţă, mediatecă, film… Restaurantul – un fel de Athénée Palace – îşi aşteaptă asistaţii dar nu este deloc interzis ca aceştia să-şi gătească singuri ce (şi dacă) doresc în propria bucătărie. Tot ce trebuie este doar să anunţe când nu vor să servească masa în restaurant, altfel mâncarea rămasă ar trebui să fie aruncată şi ar fi păcat. Respectul pentru pâinea cea de toate zilele ţine de religia muncii iar aceasta nu se discută!
D-na Cavaillet-Soulard nu ştie cum să ne răsfeţe. A pregătit un ceai aromat în bucătărioara ei, a aşezat pe un platou diferite prăjiturele care pe mine mă trimit cu gândul la madlenele lui Proust cel plecat din timpul eternei treceri după ce mai întâi rătăcise autoclaustrat în camera lui capitonată în căutarea timpului pierdut, ne povesteşte că la sfârşitul săptămânii trecute a fost la casa ei (proprietatea este recunoscută şi respectată în Franţa!) fiindcă cireşele din livadă înroşiseră crengile cireşilor.
Acum se pregătea să meargă în Belgia să-i dea o mână de ajutor nepoatei sale care-şi căsătoreşte fiul peste două săptămâni. (Nou prilej de întâlnire al întregului clan).
Mi s-o fi părut mie sau în toată efuziunea bătrânei doamne se citea tristeţea celui exclus elegant de la marele festin al vieţii?
Totuşi în atitudinea şi vorbele ei, nici umbră de cârtire împotriva fiilor săi care-şi împlineau la rândul lor repetabila povară a vieţii cu obligaţiile ei întru câştigarea pâinii cea de toate zilele (poate şi a feliei de cozonac…).
Dar de ce oare în ascensorul care ne-a dus spre ieşire, o altă bătrână, sprijinită în baston, ne-a privit ca pe nişte veniţi din altă lume de la care aştepta veşti despre dragii săi loviţi poate de o cumplită amnezie?! De ce ne-a rugat să trecem şi pe la ea „pe acasă” să ni-i arate pe copiii săi ca şi cum ne-ar fi implorat să-i căutăm (dacă de acum înainte tot aveam să ştim cum arată!) şi să le spunem că ea îi aşteaptă cu dor…
Câtă tristeţe în privirea ei tremurată! Câte spuse nespuse în zâmbetul ei chinuit!
Vai, asistaţii din simandicoasa Europă nu duc lipsă de nimic!
Atâta doar că sunt foarte bogaţi în singurătate!
Cum o fi mai bine: ca la noi, unde sărăcia ne ţine împreună – bunici, copii, nepoţi, strănepoţi – sau ca la ei – exilaţi de lux într-un ţinut sterp de suflet cu, drept companie, nişte cartoane din care le zâmbesc dragii lor fii şi nepoţi, excesiv de ocupaţi cu comandamentele vieţii care nu ştie de drumuri înapoi!
După vizita aceea am scris eu prima variantă a poeziei „Bilanţ”… „Copiii – adulţii aceia mereu ocupaţi / şi grijile vieţii, prea mari pentr-o viaţă de greu şi risipă, / şi ura nătângă a lumii, adică / a bieţilor semeni ştiuţi dimprejur, / şi teama de moarte – că vine ne-o spun / şi bunii şi răii din vremi prin aezii / lor mari de sub cerul tăcut ca adâncul şi-amar / ba chiar şi dulgherul de vorbe – Arghezi… // Şi fără de veste un glas ca o scamă / de nor, de lumină, de umbră albastră / cu zbatere lină de lună-n fereastră… / M-ai strigat, mamă?…”
Şi de ce, plecând de la „casa” bătrânei doamne cu cinci fii „împliniţi” şi foarte ocupaţi, îmi vine în minte avertismentul „sfertului de pe urmă al ceasului al doisprezecelea” pe care orologiul astronomic din catedrala de la Beauvais îl tot repetă cu fiece rotire a soarelui prin dreptul meridianului care spunea odinioară timpului cum trebuie să treacă?

Pe drumul de întoarcere la Poitiers, la Chauvigny – o cruce de piatră aminteşte că pe aici trecea între anii 1941-1943 linia de demarcaţie franco-germană.
Înscrisul de pe cruce este un memento care ar trebui să le dea de gândit tuturor făcătorilor de războaie: „Crucea nazistă i-a împărţit pe francezi, crucea lui Christ îi cheamă să se unească.”
Împărţire şi unire! Două cuvinte şi câte înţelesuri!
Pentru francezi, în anii de ocupaţie nazistă împărţirea nu era doar teritorială. A funcţionat perfect acel ubi bene … hop şi eu!
Ce-ar mai fi însă astăzi de spus despre cei care au „colaborat” amiabil şi profitabil foarte cu ocupantul dacă printre ei era şi o celebritate a cântecului francez precum Edith Piaf, un răsfăţat al teatrului ca Sacha Guitry, un Maurice Chevalier, un mare scriitor care a tot călătorit până la capătul nopţii…!
Dar Oradour, satul pârjolit şi ras de pe faţa pământului francez n-a fost el nimicit chiar de soldaţii francezi încorporaţi în armata germană?
Franţa ocupată, martirizată, Franţa eliberată şi liberă a lui De Gaulle, a ştiut întotdeauna să aleagă grâul de neghină lăsând pâinii cea de toate zilele gust dulce şi vinului amarul dintr-un baudelaireian „Enivrez-vous sans cesse / de vin, de poésie et de vertu! À votre guise!”

Crucea lui Christ, iată, îi cheamă pe oameni să se unească însă, ce i-a dezunit dintotdeauna n-au fost doar convingerile politice ci în primul rând banul – bogăţia ca iluzie a puterii niciodată slăbită.
Dar ce preţ ar trebui plătit pentru trădarea de frate?
Acum când războiul nu-i la noi ci undeva … pe altă planetă – Irak, Afganistan sau cine mai ştie pe unde – scoşii din luptă, aparţinători ai trupelor cu „la raison du plus fort” în fâlfâire, se sting poate şi ei încet, uitaţi prin hoteluri ultraelegante sau prin vreun colţ de rai … interzis pacifiştilor anonimi, astfel ca viaţa să nu-şi încetinească viteza imobilă de rotaţie în jurul soarelui devenit (şi el?!) din ce în ce mai zgârcit cu cât se lăţeşte frigul indiferenţei stelelor căzătoare cu numele de oameni.

În drum spre „casă”, ne abatem pe la Chauvigny.
Cetatea medievală cu ziduri groase peste alte ziduri de aici este o imensă fortăreaţă de palate-cetăţi-biserici care adăpostesc cele mai vechi fresce ale Creştinăţăţii din Europa Occidentală, datând de prin anii 800, un Muzeu al Tradiţiilor Populare celebrând cele trei mari momente din viaţa omului: naşterea, căsătoria, moartea (nimic despre răgazul dintre venire şi plecare!…). Donjonul baronial – De Gouzon – este un fel de turn dreptunghiular de patru etaje, cu ziduri groase de doi metri pe care, în exterior, cresc prin crăpăturile pietrei mici flori violacee care înfruntă cu temeritate vânturile din dorul negrăit al efemerelor zeităţi vegetale de a vesti cerului cât de frumos poate fi pământul oamenilor!
În inima bătrânului donjon a fost instalat un ascensor silenţios din sticlă, legând trecutul cu prezentul într-o alunecare în care suntem prinşi chiar noi, verigă nouă a unui lanţ de piatră însufleţită… În interiorul donjonului s-a amenajat o amplă expoziţie de arheologie industrială – „De la nucleu la nuclear” –, cu obiecte de ceramică, faianţă, morărit, darac, cum era şi în satul meu, la Tuţuleşti, până s-a făcut colectivizarea agriculturii cu toate anomaliile care au distrus, între altele, şi obiceiurile străvechi de prelucrare a lânii şi a cânepii.
Un grup de vizitatori de vârsta a … cincea, gălăgioşi ca nişte şcolari plecaţi în excursie de o zi, se minunau de cele văzute schimbând impresii cu o înduioşătoare inocenţă. Erau pensionari asistaţi şi păreau (chiar aşa şi erau!) complet lipsiţi de griji, departe de umbra unor amintiri apăsătoare.
Şi iar mă gândesc la bătrânii singuri de la noi şi, nu ştiu cum să-i spun lacrimii care mă încearcă să se facă nevăzută…
În exterior, pe treptele de la intrare, o statuie reprezentând un negru în poziţia Gânditorului de la Hamangia, cu privirea pierdută într-un dincolo de zare – metaforă modernă a visării omeneşti (sau a lipsei totale de gândire?).
Lângă zidul străvechi, în iarba rară – un sarcofag galo-roman din piatră, cu capacul sprijinit alături. Gol. Nici un înscris în piatra roasă de vreme. După mărime trebuie să fi fost al unui copil-adolescent sau al unei femei ca o trestioară.
Pe când legănam acest gând, privirea mi-a fost atrasă de un semn solar, jucăuş, ca un zbenghi al întâmplării pusă pe şotii: o micuţă floare de mac îşi iţea corola fragilă din interiorul sarcofagului acolo unde trebuia să fi stat cândva demult capul adormitului. Am fost convinsă că era un mesaj trimis de neştiuta pulbere, însufleţită sub soarele privirii lutului însufleţit care (mai) sunt, întoarsă din marele nimic spre a-mi da de ştire că viaţa nu-i decât o firavă floare care înfruntă piatra aceea ca un sarcofag de patimi, ea care nu durează decât răstimp de o deschidere de pleoapă-petală sub cerul indiferent şi mut, ea, fragila cupă de mireasmă culoarea sângelui în care se răsfrânge nemărginirea Celui care ne înghesuie în caruselul marii treceri…

Joi, 1 iunie 2006

E frig în Franţa în acest început de vară ca în noiembrie la noi.
În saloanele Oficiului de Turism de la Montmorillon lucrările Adinei îşi aşteaptă publicul. Vernisajul este programat abia pentru 6 iunie la orele 17.
Cărţile mele aşteaptă şi ele cuminţi în rând cu suratele lor franceze ziua de deschidere a Salonului. Să aştepte!
„Aşteptând mai fă ceva!” îmi aminteşte de dincolo de vămile luminii un aforism de Victor Eftimiu, ivit prompt în mintea mea căutătoare de sens fiecărei clipe.
Şi am mai făcut ceva: Aflând că în oraş există o casă-muzeu „La Maison des Poètes”, un fel de Muzeul Literaturii Române „Vasile Pogor” de la Iaşi că, pe cel din capitala noastră nu-l pot asocia unui muzeu de burg (fie el şi francez!), cu blazon de nobleţe, păstrând farmecul discret al unor vremi apuse, am pornit să-l descopăr cu gând că voi da şi de poeţi „ne-înmuzeaţi”.
Aici însă, poeţii nicăieri.
Sunt poate cu toţii ocupaţi cu pregătirea Salonului sau îşi rafistolează ultimele pagini dintr-o viitoare capodoperă.

În nişte „sicriaşe” de sticlă sunt expuse întru delectarea vizitatorilor cărţi rarisime din alte vremi când împătimiţii de carte achiziţionau câte un exemplar cu preţuri exorbitante (unul cică şi-ar fi vândut o herghelie de bidivii pur-sânge pentru o …”vechitură” unicat tipografic de secol gutemberghian).
„Vedetele” muzeului fac figură de „asistaţi sociali” de lux într-o lume în care cartea a devenit o rudă bătrână şi incomodantă pentru foarte moderna familie virtuală axată pe viteză, informaţie în pastile, viaţă pe furate programată pe repede-înainte.
Cine să-i mai aducă aminte (ne)cititorului digitalizat că prin veacul al XI-lea al erei despre care tot spunem c-ar fi a noastră, poetul persan Omar Khayyam, asimilat totuşi de mintea aceluiaşi (ne)cititor cu vinul şi ulciorul, avertiza în felul său pe cei dispuşi să-şi irosească viaţa în nimicuri că „Niciodată viaţa nu seamănă cu-o plantă / ce poate creşte mai înaltă / după ce coasa a trecut…”!
Dacă omul modern (recentul!) nu-şi face timp să mai deschidă o carte, dacă nu se afundă în lectură cu bucuria de a fi descoperit un prieten neştiut care-i spune lucruri pe care parcă le intuia şi el dar cărora nu ştia cum să le dea veşmânt de cuvinte, nici o informaţie venită spre el cu viteza unui „click”, nu-i rămâne în memoria sufletului, înflorindu-o cu lumina unei lame de fulger ca un tăiş de brici.
Hălăduind cu maşina d-lui farmacist Soulard prin împrejurimile oraşului, ajungem şi în Oraşul viitorului – Futuroscop – oraş al roboţilor.
Aici observăm şi noi cum arată viaţa fiinţelor gânditoare văzută prin ochi de insectă sau de cameleon, un zoo super-robotizat în care obiect de studiu este omul.
Futuroscopul este un fel de Disney Land à la française unde vizitatorul trebuie să uite de numărul anilor (dacă vrea să rămână adult, riscul lui!) şi, redevenind copil, să înveţe să zboare cu păsările doar de-şi întinde aripile, să înoate cu delfinii şi balenele doar schiţând gestul înotului ştiut de el, să pornească în călătorie instalat într-un fotoliu, în vreme ce în juru-i se perindă o întreagă lume de imagini reprezentând chiar departamentul Viennei franceze, să galopeze pe cai năzdrăvani în cavalcade de poveste, armăsari care nu doar că înţeleg limbajul omenesc dar cultivă şi nobilul simţ al prieteniei faţă de bipedul cu minte puţină (lucru din ce în ce mai rar întâlnit la oamenii … raţionali!).
Când seara albăstreşte văzduhul şi umbrele amurgului se sting, se intră în Pădurea Viselor – feerie de muzici şi lumini cu efecte speciale de imagini proiectate pe ecrane de apă – poveşti de o indicibilă poezie într-o halucinantă, stranie atmosferă de bal-carnaval, pe o coregrafie de Kamel Ouali (n.1971), genial coregraf algerian naturalizat francez, provenit dintr-o familie modestă (a se citi scăpătată!) cu 12 copii (a se citi bogată!).
Kamel Ouali a început prin a-i învăţa dansul pe copii străzii. Şi disciplina pe care dansul o impune. Energie aveau aceştia destulă. Canalizarea ei era defectuoasă.
A devenit repede coregraf principal la Star Academy, a creat coregrafia pentru mari spectacole de la Théâtre du Chatelet: „Cele zece porunci” (anul 2000), „Pe aripile vântului” – după celebrul roman de Margaret Mitchell (2003), „Regele- Soare” (2005), cu ocazia intrării pe ultima turnantă spre comemorarea tricentenarului care marca apusul Regelui-Soare – Ludovic al XIV-lea.
În aprilie 2006 a fost creat „Dansând cu roboţii”- spectacol-feerie fantastică, special conceput pentru inaugurarea „Oraşului Viitorului”.
Eu cred că a făcut-o ştiind că venim noi din ţara lui Dracula, personaj care i-a înflăcărat şi lui imaginaţia şi, pentru care va crea în 2011 „Dracula sau Mai tare decât moartea e iubirea”… (notă adăugată în anul 2015 când aceste însemnări au fost pregătite pentru tipar. ).

În „Dansând cu roboţii”, publicul vizitator devine participant efectiv şi activ la spectacol.
Partenerii de dans – roboţii – te antrenează în ritmuri „endiablés” de salsa, rock’n’roll, vals, tango, disco, până nu mai ştii exact dacă a fi om cu sânge cald în vene şi-un suflet mult prea mare în prea măruntul trup, nu-i cumva o eroare de calcul a unor minţi ce nu cunosc măsură dar nici graiul cu articulări de cânt, bucuria mişcării pe muzică neavând nevoie de nimic altceva…
Halucinant este termenul cel mai exact pentru definirea Oraşului Viitorului.
Planeta este parcă prea mică pentru uriaşa / minuscula vietate cu numele de om a cărui minte tot vrea să depăşească limitele gândirii de când gândire este.
Când ieşi din Oraşul Viitorului şi redevii aşa cum şi uitaseşi că eşti – om obişnuit adică, este ca şi cum te-ai vedea bătrân făr’ a fi fost vreodată adult (mulţumesc, Jacques Brel!) şi ţi-e un dor cumplit de copilul care vei fi fost cu, drept unic bagaj lexical, surâsul.
Şi mergi aşa surâzând, cu o lumină nouă pe chip, printre oameni care s-ar putea să te privească îngăduitor, cu un scurt oftat repede stins cât să nu le tulbure cumva sufletul…
Nu, să nu cumva să râzi în hohote privindu-i la rândul tău şi observând cât sunt de încorsetaţi în cenuşiul grijilor cotidiene din care nici nu se gândesc să evadeze. Zâmbetul li se pare poate o mult prea grea povară. Şi foarte suspect. Dacă plâng, e bine, înseamnă că totul e în ordine…
Între viitorul care ne ajunge mult prea curând şi trecutul care rămâne înscris în ce avem noi mai trainic – în sufletul nostru păstrător de amintiri şi însetat de ce va fi mâine (de poimâine încă nu ne sinchisim că oricum vine!), lângă piatra catedralei cu-a ei uluitoare arhitectură-dantelărie … nimerim într-un târg de obiecte vechi – La Brocante – modul cel mai delicat „pour mieux cuieillir le temps qui passe”.
Nimic mai potrivit după o vizită în Oraşul Viitorului! Vedem la târgul de vechituri obiecte de orfevrerie, rindele de dulgher (ale tatei erau mai fine şi foarte bine lustruite de mâinile lui care ştiau să mângâie şi să înnobileze lemnul), râşniţe de cafea, plăci de patefon de 33, 45, cu muzică de stele cântătoare – Brel, Arléty, Piaf, Gréco, Brassens (déjà vieux?!) ce se vindeau, iată, pe câţiva gologani când mai ieri cumpărătorii le vânau pur şi simplu de cum se puneau în vânzare prin marile case de discuri!
Iată şi patefoane cu pâlnie, cum aveau şi noi în copilărie unul din lemn de trandafir şi cinci discuri rămase cât de cât utilizabile între care unul pe care-l puneam mai des, amuzându-ne când acul din vârful braţului „cititor” intra în câte un şanţ al ebonitei şi nu mai ieşea până nu-i dădeam un bobârnac.
Cam aşa ajungea până la noi cupletul lui Tănase „Ce-i viaţa fără de amor?”, după ce placa intra într-un vârtej fără ieşire iar îndrăgitul cupletist de la Cărăbuş lansa cu aplomb întrebarea care ne ardea şi pe noi (deşi de hârjoana copilăriei ne ardea cu mult mai mult): „Ce-i viaţa fără de amor? /Este un chin îngrozitor… este un chin îngrozitor… este un chin îngro…” şi hârşti, intervenea pumnul lui Mircea, fratele mai mare, care ar cam fi vrut să afle odată, de la un avizat nu de la un ageamiu, cam cum e cu afurisitul acela de amor… „O grădină fără iarbă, / domnul Iorga fără barbă, / o privighetoare fără glas / şi Tănase fără nas… şi Tănase fără nas… şi Tănase fără nas… şi Tănase fără nas…” apoi alt hărşti, alte hi-hi-hi-uri în corul îngerilor şi altă dezamăgire pentru cel care bănuia că Amorul trebuie să fie ceva cu mult mai important şi mai grav decât lăsau adulţii să se creadă c-ar fi, un secret păzit cu străşnicie de ei ca nu cumva copiii să-i afle înainte de vreme dulcele amar…

Fiecare generaţie cu zeii săi.
Simt prăpastia care se cască între adolescenţii de astăzi şi … bătrânii ajunşi la treizeci de ani (că pe cei „matusalemici” care au depăşit jumătatea de secol, cine să-şi mai bată capul să-i ia în seamă!).
Privită dinspre adulţi spre copii, viaţa pare şi mai terifiantă că, de atâtea drepturi ale enfantului precoce omul adult nici nu mai îndrăzneşte să cârtească.

Înapoi la cultură! (Mie mi-o ordon.)
Pe o coloană de ciment– Colonne Morris – stâlpul acela rotund, dolofan, pe care se lipesc afişele de teatru, cele electorale, micile anunţuri gen „Pierdut caniche culoarea cafelei, răspunde la numele de Brioche, mare recompensă aducătorului” sau „M-a părăsit nevasta. M-aşteptam!” sau, mai nou, câte un graffiti sibilic – privirea îmi este atrasă de un afiş de spectacol itinerant urmând locurile cu oameni pe drumul dintre Chartres şi Saint-Jacques de Compostelle – „L’Annonce faite à Marie” de Paul Claudel, în regia lui Emmanuel Ray.
În seara aceea spectacolul urma să se ţină nu departe de Oraşul Viitorului, în Biserica Saint-Hilaire, clasată în patrimoniul UNESCO, luminată, iată ca într-o pânză de Georges de la Tour.
Poate n-aş fi dat atenţie afişului dacă nu m-ar fi atras două nume româneşti: Ana Ciontea şi Paul Chiribuţă. Iată deci că românii nu fac doar turism păgubos prin lume de când cu libertatea de mişcare…
Alt afiş anunţă că la Muzeul Sainte-Croix din Poitiers, construcţie modernă realizată în 1970 de arhitectul Jean Monge pe locul vechii abaţii Sainte-Croix, este deschisă Expoziţia temporară Camille Claudel & Auguste Rodin, ecou prelung de dulce corn al unei amare poveşti de iubire dintre aceste două genii ale sculpturii franceze care parcă nu aveau loc sub acelaşi soare dar, odată lanţul trupurilor şi al sufletului lor frânt, nici soarele nu mai ştia cum să le lumineze sufletul până când nebunia, cumplit de milostivă, s-a îndurat de ea întunecându-i raţiunea străfulgerată de lungi şi chinuitoare momente de luciditate, răstimp de treizeci de ani cât a stat închisă la Ospiciul de la Ville-Evrard unde „iubitorul ei frate Paul”, diplomatul şi poetul autor al Bunei Vestirii adusă Mariei, a avut grijă s-o plaseze … pentru liniştea familiei lor (a lui!).
Astăzi Camille Claudel nici loc de mormânt nu are.
Pentru Paul, „mon petit Paul” cum îl alinta ea în copilăria lor şi mai apoi, până la „asfinţit” (1943), aşteptându-l să vină s-o scoată din infernul care-i era casa de nebuni – patria recunoscătoare!

Şi tot la Muzeul Sainte-Croix, până în septembrie 2006, altă expoziţie: fragmente din castelul renascentist Bonnivet care aparţinuse unui favorit al regelui Francisc I, Guillaume Gouffier , castel din care „cetăţenii” … emanaţi de Revoluţia din 1789 au luat care ce-au putut – o friză, o coloană, o fereastră, o piatră, o oglindă, diferite elemente de decor, pe care ulterior le-au încastrat în câte un zid al casei lor, parte din numeroasele construcţii apărute la începutul secolului al XIX-lea.
Şi noi care credeam că numai după Revoluţia noastră dintr-un alt ’89 (ultimul de până acum!), emanaţii „revoluţionari de profesie” mioritici şi-au descoperit acel năprasnic apetit pentru tot soiul de relicve…

Spune ghidul de la Muzeul Sainte-Croix că după anul 2000 au fost recuperate de „recuperatorii” instituţiilor Statului francez 80 de fragmente provenite din castelul Bonnivet, care acum erau expuse împreună cu tot atâtea desene şi stampe, încercându-se a se face o ilustrare completă a ansamblului arhitectonic din urmă cu aproape cinci secole. La noi pe când recuperarea vieţilor făcute zob de criminalii reprezentanţi ai criminalului regin comunist?
Dacă timpul ne va îngădui, ne promitem să mergem şi noi „la castel”.
Deocamdată ajungem seara târziu la Poitiers şi înţelegem (a câta oară!) ce fericire este să te întinzi într-un pat primitor după o zi întreagă de turism cultural.

Vineri 2 iunie 2006

Puţină istorie n-are cum să ne strice dacă tot suntem la Poitiers.
Nu departe de Muzeul Sainte-Croix se află austerul Palat de Justiţie cu la fel de austera Sală a Paşilor Pierduţi prin care va fi trecut, temerară şi temătoare, ca să se prezinte „la giudeţ” în faţa mai marilor Bisericii, fecioara aceea din Orléans, după ce-şi părăsise oile pe colina de la Domrémy, unde Fecioara coborâse special din locul Ei menit din cer să-i dea poruncă să nu mai taie frunză la câini – ciobăneştii maidanezi adunaţi pe lângă turme – şi să pornească la luptă să-şi scape ţara de năvălitorii englezi care nu voiau să se dea duşi de bună voie cât nevolnicul rege Carol al VII-lea era foarte prins cu joaca de-a războiul cu căluţii lui de lemn, cu vânătoarea şi cu amorurile căldicele.
Biserica veghea însă vigilentă şi teribilă să nu care cumva să fie cuprinsă de erezie vreo oiţă din turma bipedelor vorbitoare iar fetişcana aceea analfabetă – Ioana D’Arc – pretindea că a intrat în dialog cu Sfânta Fecioară fără … translator angajat de slujitorii religiei cu scaun de la Roma.
Lucrul acesta total nepermis ar fi fost socotit prea îndeajuns ca să i se rezerve cu grăbire „ereticei” Ioana un loc pe rugul … purificator al dreptei credinţe. Istoria i-a mai dat însă un răgaz. Avea o misiune de împlinit! A împlinit-o! Abia apoi – rugul!

Păşind pe dalele reci de piatră de aici, am simţit şi eu fiorul pe care, înmiit, trebuie să-l fi simţit şi cei chemaţi la judecată din varii pricini câtă vreme Biserica inventase cea mai cumplită măsură de „îndreptare” a rătăciţilor, versus Inchiziţie – for suprem al Judecăţii de la care iadul ar fi putut împrumuta cu umilinţă diavolească procedee greu de imaginat de o minte normală şi, instrumente ultrasofisticate de tortură întru tratarea umbrelor rebele…
Dar cine poate spune ce va fi simţit cu adevărat ţărăncuţa din Domrémy pornită să-l găsească pe regele ei (bastardul al cărui tată nici mama lui cam uşurică nu ştia exact ce nume purta!) şi să-i spună că aşa nu mai merge, că Franţa trebuia eliberată şi că ea era gata să pornească la luptă cu oştenii (care şi începuseră s-o însoţească, gata s-o urmeze cu credinţă unde era nevoie de braţul lor de fier!).
Atunci, la Poitiers, Biserica şi curtenii pripăşiţi pe lângă rege la castelul din Chinon, au decis să-i întindă o cursă-mascaradă vizionarei fanatice în credinţa ei că a fost hărăzită de ceruri să salveze ţara.
La mascarade şi carnavaluri se pricepeau de minune şi purtătorii de cruce, şi monarhii cu liota lor de curteni măscărici, şi … stupid people care cam ducea lipsă de circ şi de pâine.
Au pregătit cică întâlnirea (audienţa, am zice noi astăzi!) dintre trimisa cerului şi unsul (neuns încă!) al tronului, având grijă ca pe scaunul regal să instaleze o paiaţă în straie regale iar el, imaturul rege, să fie amestecat printre participanţii la farsă. Este de la sine înţeles că pe atunci, nefiind nici ziare (pentru cine, când majoritatea francezilor erau neştiutori de carte!), nici televiziune care să prezinte până la greaţă chipurile închipuiţilor încoronaţi, mutra lui Carol cel cu numărul VII nu-i era cunoscută nici Ioanei d’Arc.
Istoricii însă ne-au lăsat mărturie (şi scripta manent!) că ea a făcut câţiva paşi spre tronul (jilţ episcopal) pe care era aşezat falsul rege, l-a măsurat din priviri şi, rotindu-şi apoi ochii prin sală, l-a „văzut” pe neisprăvitul căutat şi i s-a înclinat îngenunchind înaintea-i.
Restul se ştie. Istoricii au trebuit să meargă la teatru şi, prin veacul al XX-lea, un dramaturg pe nume Jean Anouilh a făcut din Ioana o ciocârlie din cerul Franţei după ce un altul (Ibsen), în ţara lui norvegă, o prezentase pe scenă drept „Sfânta Ioana”.
Că a mai fost un episcop de Beauvais, unul Couchon, care avea s-o condamne pe Ioana la ardere pe rug în piaţa oraşului Rouen, spre oroarea (şi încântarea) spectatorilor ahtiaţi după execuţii publice. De unde să fi bănuit ei pe atunci de ecoul trompetelor cu zurgălăi din marele circ al „execuţiilor-butaforie” din parlamentele democratice din zilele noastre!

Ies din Palatul de Justiţie iar bruma mea de raţiune-realitate mă adapă cu amar. Mă fac a n-o lua în seamă şi-mi ofer o bere (frumos disimulată într-un pliant ecleziastic) pe care-o înghit discret, cu sorbituri mici, aşezată pe treptele tocite de paşii multor generaţii de căutători de cale care să semene a iubire, adevăr şi viaţă.
Nimeni împrejur. Nimeni pe stradă. Şi cerul înalt. Cu atât mai bine.
Soarele este şi el mai binevoitor. Pe pliantul în care am învelit cutia de apaise-soif ca într-o îmbrăţişare castă, citesc o notă despre nu ştiu ce colecţie privată de artă – Muzeul Rupert de Chièvres – şi abia dacă mă mai sinchisesc la cât de brevis este şi vita asta qui n’en finit pas de finir…
Cu forţe reîmprospătate mă pornesc spre casa-muzeu a colecţionarului Rupert undeva nu prea departe de Notre-Dame la Grande.
Binecuvântaţi fie bogaţii lumii care-şi preschimbă arginţii în obiecte de artă, lăsându-le la plecarea lor moştenire şi unora ca mine, îmbogăţindu-i astfel cu preţioase comori de care nimeni niciodată nu-i va mai putea jefui fiindcă seiful păstrător al acestora le este chiar sufletul.
Mă plimb printre sculpturi romane de secol patru, arte decorative care-şi numără anii cu sutele, pictură italiană renascentistă, flamandă : iată un Breughel – ăl Tânăr! – cu ritualul tăierii porcului de ignat, pe zăpada imaculată (?!), bucuria de un farmec irezistibil care transpare din fiecare gest al celor care umplu „scena”, uite copiii cu obrajii înroşiţi de ger, aşteptând şoriciul cald şi rumenit la focul de paie, uite negustorii grăsuni ca groşteii, tocmindu-se cu proprietarii cam la fel de rotofei ai grohăitoarelor – viitoare victime fericite ale ritualului din ajunul de Crăciun întru bucuria vieţii, uite cum se înfiripă sub ochii noştri mici idile, uite şi nelipsitele clevetitoare (trecute demult de vârsta iubirii dintâi, a celei de a doua, a înţelepciunii şi, redevenite infantile…) menite parcă să dea urâtului desăvârşire, iată şi mulţimea de gură-cască, uite-l şi pe mult grăbitul acela cu cămaşa scoasă din pantaloni, care şi-a luat cap-compas locul unde se merge singur…
Ce splendidă istorie această ilustrare a vieţii dintr-un burg flamand de prin anii o mie patru sute şi… din veacul al XV-lea adică!

Dar viaţa noastră cum li se va părea trăitorilor de peste cincizeci de ani? Dar celor din veacul al XXV-lea? (Hei, voi, nenăscuţilor, să-mi daţi de veste fiindcă sunt sigură că mintea omenească va găsi între timp, în timpul care va fi al vostru, modalitatea firească de comunicare cu umbrele!…).
Memoria timpului pare a se îngusta vertiginos. Va deveni poate mai ascuţită decât raza de laser?
Ia să-mi văd eu de clipa mea de graţie cu splendida ei realitate!
Dar ce-o mai fi şi cu această caleaşcă pentru o singură persoană, ca o gheretuţă cu perdele dantelate îndărătul cărora nu m-aş mira deloc să văd o domniţă demi-mondenuţă ( că doar n-o fi chiar regina! Cum care? Vreo regină îndrăgostită de nu ş’ ce anonim fermecător!) plecată incognito la-ntâlnire cu alesul inimii, când ne-alesul soţ (încornoratul încoronat!) va fi fost prea ocupat cu vânătoarea …de căprioare, desigur, de prin codrii, de pe la alte curţi, de pe la alte castele, de prin alte ţinuturi, cu vreun război, cu vreun turnir cavaleresc, cu vreun duel, cu vreun bal-carnaval, cu vreo partidă
de damen menuet, de dame-n te miri ce, de subrete ori de… Popa prostu….
Nu cumva chiar preafrumoasa Diane de Poitiers (mamă a doi copii, văduvă veselă şi repede consolată) să se fi deranjat (ea?!) să-i iasă-n cale în caleaşcă la ceas de taină mare lui Henric al II-lea, necoptul rege, soţul măsliniei italiencuţe Caterine de Medicis (mamă eroină a zece puradei prinţişori), Henric cel cu 20 de ani mai tânăr ca „Zeiţa pădurii” pe care el a divinizat-o şi pentru care bijuteriile coroanei nu erau de ajuns de preţioase spre a-i răsplăti serviciile oficiate cu trupul ei marmorean de care se înfiorau şi apele râului Cher din umbra castelului Chenonceaux cel dăruit ei de asemenea de regalul ei adorator ?
Când în Noaptea Sfântului Bartolomeu, din ordinul catolicei Caterine de Medicis au prins să cadă sub tăişul spadei, al pumnalului, sub tăria ghioagei, cei care se închinau aceluiaşi Dumnezeu dar care erau consideraţi duşmani de moarte ai catolicilor din chiar ireconciliabila lor modalitate de a aborda calea de „comunicare” cu Domnul, care domniţă protestantă va fi fost surprinsă oare la ceas de seară în caleaşca ei de un singur loc, plecată la întâlnire cu iubitul ei catolic … arzând de dorinţa de a-l strânge în braţele-i firave (durdulii?) şi ignorând pericolul că adoratul chiar i-ar fi putut împlânta pumnalul în inima ei fremătând de o iubire care nu cunoştea meandrele sângeroase ale urii în numele credinţei!…
Şi nimeni cât să îngâne:
Dar spune-mi, Înalte Stăpân peste ceruri,
Să mori din iubire aflat-ai cum este?

Plec de la Muzeul Rupert de Chièvres cu parfumul istoriei învăluindu-mă. Strada mă ia în primire şi-mi preschimbă parfumul în mireasmă de benzină arsă de la „caleştile” cu nu mai ştiu câţi cai-putere şi cu locuri destule cât să nu mori de singurătate în pustiul populat numit oraş.

*

Marţi, 06/06/’06…

Ciudată coincidenţă! Cifra malefică nu reuşeşte să întineze bucuria pentru care Adina freamătă de ieri: vernisajul expoziţiei sale de la ora 06!!!
Cu toată aliniere cifrei „6”, cine să mai ţină seama de zeroul care-o însoţeşte ca o splendidă inutilitate!
Deci 6/6/6! În lături, Satana!
Păpuşile şi vivanţii – chipuri ale dorului din sufletul nostru de adulţi, acela de-a rămâne copii – stau cuminţi şi înţelepţi (!) lângă portretele unor însufleţiţi care vor fi pozat artistei sperând ca aceasta să nu le „vadă” şi gândurile…
Eu aştept evenimentul cu suverană detaşare gândind că şi cei care vor veni la vernisaj tot detaşaţi vor trece prin faţa tablourilor expuse, căutând din priviri cu oarece viu interes butelcile cu „le vin de l’amitié” în care se lăfăie de-a pururi adevărul.
Timpul trece greu.
Ca să lăsăm timpului timp, acceptăm invitaţia neobositului domn Soulard de a da o fugă până la malul oceanului, la Tramblande, de unde, în larg se poate ghici insula aceea cu nume de sfântă care i-a fost lui Napoleon ultimul popas sub soare.
Mi se părea că mă aflu în faţa unui ecran imens pe care se derulau peisaje tivite cu jarul florilor de mac.
Ajunşi la malul Atlanticului, era musai să mâncăm „des moules” – scoicile acelea care tot mai mişcă atunci când le … adapi cu zeamă de lămâie înainte de a le înghiţi şi de care eu, plebeea, nu m-am putut atinge…
Că am fost privită cu nedumerire, nu mi-a păsat deloc. Mie mi-a ajuns un colţ de pâine lunguiaţă ca o aşchie căreia i se spune baghetă şi pe care au trimis-o şi în cosmos alături de un disc cu muzică de Edith Piaf cât să afle cândva şi rătăciţii (ca şi noi pre pământ?!) de prin alte galaxii cum că pământenii de pe Sena, prin aceste două realizări se distingeau prin anii 2000 cu apoximaţie: printr-un primum vivere – pâinea cea de toate zilele şi un deinde care nu era decât la vie en rose…
De la Tramblande am ajuns la Rochefort – ţinutul lui Pierre Loti cu reşedinţa princiară a scriitorului – ofiţer de marină, autor al romanului Madame Crysenthème după care a compus Puccini minunea aceea de operă Madama Buterfly pe care, ascultând-o, chiar spectatorii din vremea noastră lipsită de romantism o răsplătesc în întunericul sălii de spectacol cu o lacrima de roua caldă, purificatoare.
Casa memorială Pierre Loti – un castel ca din basme!
Dar eu mi-l imaginez pe … castelan la curtea regală de la Peleş, făcând curte… intelectuală reginei-poete Carmen Sylva cea înconjurată de o mulţime de orătănii literare între care, accidental, regal, stelar, cu totul pierdut în stelele lui de gând, „acel rege-al poeziei veşnic tânăr şi ferice”…
Mi-l imaginez pe purtătorul de coroană de fier, Carol Întâiul, strâmbând din nasul lui subţire, suveran, la vederea curtenitorilor trântori roind pe lângă poetesa regală…
Mi-o imaginez pe exilata în Franţa Elencuţa Văcărescu tânjind de dorul … Peleşului unde el, Ferdinand, dragul ei drag, uitase că nu trebuia s-o uite…

De la Rochefort până la La Rochelle nu era decât o distanţă de … treizeci de minute. Am parcurs-o graţie hergheliei cailor-putere şi iată-mă înotând cu privirea în Atlantic spre soare-apune în căutare de tărâmuri care nu mă ştiu.
În rada noului port de La Rochelle – Les Minines, cel mai mare port de iahturi de pe coasta răsăriteană a Atlanticului – pădure de catarge, bărci, iahturi ca nişte albatroşi exilés sur les flots sau, mai pre limba noastră, ca nişte mesteceni văduviţi de frunziş, ca o armată fără arme şi fără inamic pe care să-l înfrunte, ca nişte braţe albe înălţate spre cerul de unde ar cam trebui să ne pice pară mălăiaţă – iubirea.
Lângă o pasarelă, o mulţime de bărcuţe cu motor îşi clamează prin pancarte răspicate disponibilitatea: „Louez-moi!” – Închiriaţi-mă!
Parcă sunt în grevă întru atenţionarea patronilor care le ameninţă cu şomajul.
Alte „bărcuţe” îşi leagănă şoldurile pe ţărm într-un „Închiriază-mă!” de o explicită elocvenţă.
Un grup de sans abri, haimanale deşirate, înzăuate cu lanţuri şi paftale, multicolori cu toţii la coama neţesălată care le ţine loc de podoabă capilară, îmbrăcaţi/dezbrăcaţi în stranii straie de roş-verde-galben-negru-cenuşiu, stau tolăniţi la umbra unui zid secular de catedrală, împreună cu câinii lor de rasă, bine hrăniţi (şi unii şi alţii!).
Aşa trebuie să fie în iad, îmi spun: turnuri gri de catedrale, străjuite de diavoli de piatră şi, la baza zidurilor, diavoli famelici fără adăpost, vegheaţi de fiare cu pedigree.

În piaţa portului – tarabe multe şi mărunte îmbiind trecătorii cu obiecte artizanale din bronz calp, pietre colorate, evantaie, eşarfe, pălării de soare. Nelipsit portretistul ambulant care te prinde din câteva linii. Iată şi o tinerică aşezată pe trotuar (poate studentă la vreo şcoală de muzică) mângâind corzile unei harpe peste care lunecă lin umbre de pescăruşi.
Alte umbre se răsfrâng în apa de sub vechiul pod ţinându-ne companie când trecem pe podul cu arcuiri de curcubeu – umbre vii printre alte umbre tot vii şi ele…
Restaurantele îşi întind mesele până spre mijlocul pieţei unde se mai păstrează înfipte în asfalt vechile pontoane de care erau legate până mai ieri vapoarele pântecoase pline cu mirodenii şi fructe din ţări de soare pline.

Orele 18!
În sfârşit, vernisajul!
Lume multă. Un amploaiat al Primăriei deschide „ostilităţile” cu un cuvânt de bun venit, preşedintele Oficiului de Turism preia „cursa” apreciind că arta (ca şi turismul) rămâne un mod de a ne descoperi unii pe alţii în lumea ca un mozaic de naţii.
Când i se dă cuvântul artistei expozante, într-o franceză fără cusur, aceasta îşi rezumă discursul la „Pictura este cea mai frumoasă călătorie prin lumea care altfel ar rămâne lipsită de culoare şi relief, ca o scenă cu marionete ignorate şi abandonate de Marele Mânuitor la spartul târgului acela cu numele de viaţă…”
Aud remarcile celor din jur şi simt că sufletul dă semne că nu-şi mai încape de bucurie în „trecătorul meu trup”: „Les Roumains sont surprenants”; „Quel langage impec…” „ et surtout sans accent!”; „Quelle force dans la ligne du dessin!” „Quelle élégance, quel talent!”
Aud deopotrivă şi „ Mes les Tzigans…” şi-mi dau seama că francezii au gustat cu polonicul farmecul rromanticilor nomazi beţi de libertate, prea îndelung căinaţi de ei cum că ar fi trăit marginalizaţi de românii xenofobi, discriminatori şi, că de atâta „caldă fraternizare” cu pirandele şi puradeii (baştanii y compris!) acum li se cam aplecase… Oare de ce? Nu-l aplaudau ei cu entuziasm pe Yves Montand când le cânta despre … son pote le gitan cel cu ghitara slinoasă şi cu neostoitul lor dor de ducă înscris în copitele calului de la căruţa cu coviltir?
Acum aveau gitanii lângă ei. Să se tot bucure de înnobilanta lor apropiere întru multiculturalitate!

Discursurile încheiate, ochii celor prezenţi sticlesc mai ceva decât paharele cu vinul prieteniei, pictoriţa este copleşită de felicitări, i se strâng mâinile, ea mai direcţionează şi spre mine fluxul laudelor ca … autoare a autoarei, sunt întrebată cum se face că vorbim o franceză atât de îngrijită, eu răspund că atunci când îndrăgeşti o limbă – care se întâmplă să fie şi cea mai frumoasă din lume – lucrul devine uşor ca o muzică de ape.
Urmează nişte oh-uri şi ah-uri – touché! – adică i-am atins la lingurică şi, un domn cu un firişor de voce şoptită şi cu un trup de caşalot (fost căluţ de mare poate într-o altă existenţă) eşuat la mal de mare pe un ţărm necunoscut, îmi strecoară pe o aşchie de surâs întrebarea:
– Dacă pentru dumneavoastră franceza este cea mai frumoasă limbă din lume, româna, chère Madame, cum vi se pare?
– Româna, cher Monsieur, nu suportă comparaţie: este unică!
Interlocutorul meu mi se înclină şi-mi declară diplomatic (deh! că doar fusese ambasador prin lumea ca un mozaic – altul! – de graiuri) şi cam hodoronc-tronc după umila mea părere, că acum de când este à la retraite, locuieşte într-o vilă mult prea mare doar pentru el, vegheat de statornica lui parteneră de viaţă „Madame la Solitude” şi, că o prezenţă ca a mea ar fi exact ce şi-ar dori…
Ca să vezi de unde sare broasca, îmi zic! Din lăcuşorul rubiniu al cupei pe care gelatinosul ex-diplomat mi-o întindea cu o mână uşor tremurândă în vreme ce, în cealaltă, ţinea aproape ferm o alta în care scânteia ca o părere de rău vinuţul prins în rotundul transparent, prelungit de lujerul subţire al cupei de cristal…
Şi zâmbetul lui punându-i în mişcare păienjenişul ridurilor…
Zâmbesc şi eu tot diplomatic, desigur, deşi un „hai sictir!” parcă ar da mai bine.
Să-l fi pălit acel coup de foudre numit la noi „vino’ncoa” sau dragoste la prima vedere? Şi-apoi care „primă vedere” că purta nişte ochelari ca două ocheane îndreptate spre stele care nu-s!
Nici nu se sinchisise (halal diplomaţie!) să mă întrebe dacă aveam sau nu un partener de viaţă, dacă aş fi fost dispusă să schimb limba unică a sufletului meu pe vorbăria lui internaţională…. El mă şi vedea (?!) instalată în vila lui pe post de … vieţuitoare.
Licoarea era bună, veselia în toi, „păpuşile” Adinei priveau amuzate din cadrele lor de lemn lustruit la mulţimea de „vivanţi” foarte animaţi de vinul de Poitou.
După al doilea pahar, domnul obişnuit cu contractele ferme din lumea de negociatori diplomatici, era convins că trebuie să ne refacem viaţa şi că nu e niciodată prea târziu…
– De ce m-aş grăbi eu „s-o refac” pe a mea când mă aflu tocmai în plin proces de perfecţionare a ei, i-am replicat ofertantului de contract matrimonial, cu un zâmbet larg cât tot seninul cerului şi, i-am mărturisit că nu ştiu nici eu cum va ieşi proiectul la care trudesc deja…
– Aveţi un proiect? Vă pot ajuta…
– Înainte de plecarea mea în Franţa, un autohton zdravăn (la minte!) tocmai îmi propusese să-i fac o vizită şi să luăm prânzul împreună că… a făcut rost de o brânză grozavă şi… poate o punem şi de mămăligă…Vedeţi, n-am apucat încă să dau curs invitaţiei şi încă mă mai gândesc dacă s-o fac sau nu.
Privirea interlocutorului mă devizajează precum cea a cloştii cu pui când simte umbra uliului în înalt.
Îl asigur că dacă nu va ieşi nici o brânză din povestea românească, mă voi gândi serios la propunerea sa…
– Şi de cât timp de gândire credeţi că aveţi nevoie, a bâiguit el? Până plecaţi din Franţa aş putea avea o confirmare?
Omul era pus pe fapte mari. Simţea probabil că o altă doamnă, cea cu unealta de care tremură şi ierbile în pajişti, ar putea să-i facă semn să-l urmeze şi, la o astfel de chemare cam greu să te faci a nu-i pricepe sensul…
Cu aerul cel mai sobru de care eram eu în stare în situaţia dată, i-am răspuns că am o blestemată de încetineală în gândire şi că nici pomeneală să-i pot da un răspuns mai devreme de … douăzeci-treizeci de ani. Apoi, nedorind să irosesc nici o clipă din cele cu viaţă însemnate, mi-am depus scrisorile de acreditare în mâinile sigure ale fiicei mele care strălucea în aleasa societate, nu înainte de a-i cere interlocutorului permisiunea de a mă sustrage înnobilantei sale prezenţe, altfel spus de…a-l trimite la naiba surâzând…
Şi uite aşa am ratat eu oportunitatea de a ajunge perlă în coroana coclită a unui exponent al lumii aceleia pentru care lumea mea abia dacă există iar, când există, este confundată (voit!) cu sărăntocia şi gitanismul.
Norocul nostru este că nu suntem deloc săraci cu duhul deşi … ne place să credem că a noastră va fi cândva împărăţia cerurilor toate.
Depărtează de noi, Doamne, secunda aceea!

Miercuri, 7 iunie 2006

O nouă zi. Alte rătăciri.
Ne vom potoli vreodată foamea de a ne afunda în trecut frecventând muzee şi ruine
ca pentru o călătorie iniţiatică prin care refacem iar şi iar drumul ce ne-a fost dat, cu cele două borne despre care nu noi avem ştire ci doar ceilalţi: naşterea şi … neantul pe care ne tot străduim să-l îndepărtăm prefăcându-ne că nici nu-l luăm în seamă?
Zidurile vechi, vai, câte taine ascund?
Ce să fie fascinaţia pe care-o resimţim în preajma lor?
Iată-mă la Mont-Savin, un fel de fortăreaţă mânăstirească cu zidurile pline de fresce în care timpul pare să se fi înveşnicit. Pare doar, fiindcă tehnica modernă sfarmă zăgazurile de linişti ale pietrei.
Prin sunet şi imagine, pe nişte panouri imense ni se prezintă istoricul edificiului, tehnica artei fresco, Vechiul şi Noul Testament, cântecul trubadurilor, viaţa sfinţilor, martiraje, extaz, Revoluţia cea cu triumful raţiunii înscris în tăişul ghilotinei şi cu transformarea lăcaşurilor de cult în spaţii utilitare – grajduri pentru dobitoace, pătule de nutreţuri şi magazii de cereale, pensioane pentru fetişcanele chemate la carte într-o vreme în care analfabetismul făcea atât de dulce ignoranţa candidelor adolescente (ori tinere de mai multă vreme) încât vag ştiutorii de carte, nobilii scăpătaţi aspiranţi la dota dolofană pe care ar fi primit-o de la deţinătorii pietrei din casă odată cu încheierea actului de căsătorie, se şi gândeau cum s-o toace repejor la masa verde sau prin costisitoarele partide de vânătoare din care nu puteau lipsi nu mai puţin costisitoarele preotese ale amorului, mari amatoare de trăsuri, giuvaericale, şampanie, rochii, blănuri scumpe, castelaşe…
Cine o fi mai fost şi Saint-Savin acesta, n-am înţeles prea bine. Am văzut doar că odihneşte în mormântul lui de piatră alături de un alt sfânt martir – Ciprien.
Asta e! Dacă e plin pământul de morminte ale sfinţilor martiri, înţeleg de ce pe un drumeag îngust ales de însoţitorul meu (pe care-l martirizează un genunchi şi nu poate merge decât în maşină), am fost înconjuraţi de o mare de aureole strălucind în soare – un câmp de floarea soarelui pe al cărui liman – un lan de grâu tivit cu maci roşii, se înălţa „Casa Păcii” – Villesalem – o biserică în stil roman de prin secolul al XI-lea, transformată şi ea de „cetăţenii” revoluţionari din ’89 (nu cel de la noi!) în grajd-pension, repartizarea vieţuitoarelor făcându-se după o logică infailibilă.
Martirii noştri n-au prea avut parte nici de morminte măcar iar călăii lor zburdă liber pe pământul mult prea răbdător, într-o voioşie de o impertinentă corectitudine politică.

Din Casa Păcii – Villesalem n-au mai rămas decât zidurile goale şi nişte coloane de piatră. Şi acoperişul! Dar edificiul se află în restaurare după ce, neglijat aproape 200 de ani, în a doua jumătate a veacului al XX-lea francezii s-au trezit că americanii ar fi vrut să cumpere pietroaiele de aici şi să reconstruiască în Lumea lor cea Nouă biserica străveche aşa cum va fi fost la început.
Abia atunci orgoliul cocoşului galic s-a înfoiat slobozind un cucurigu naţional de-a răsunat cântul Marseillesei până-n tăriile albastre, agrementat cu zăngănit de „Aux armes, citoyens!”, în traducere liberă : Noi n-avem monumente nici vechi, nici noi, de vânzare!

Lucrările de aici continuă într-un festina lente generos, dar continuă!.
Cheia de la intrare se află sub o piatră de lângă prag. Rarii vizitatorii rătăciţi pe aceste coclauri sunt înştiinţaţi printr-un înscris de mână (care mână l-o fi scris fiindcă nu pare să fie în prea bune relaţii cu ortografia, de sintaxă lipsindu-se suverană!) că pot să descuie, să intre, să vadă şi, la plecare să lase cheia de unde au luat-o.
Ne conformăm. Cu imensa cheie de fier convingem zăvorul greu din dosul uşii de lemn masiv să se clintească şi intrăm. Pustiu. Şi ciripit ca o veselă alarmă.
Sub arcele boltite, lângă fantele albăstrite de cer, unde ar fi trebuit să fie vitralii – cuiburi de rândunici cu „locatarii” aliniaţi a aşteptare, cu ciocurile deschise.
S-or fi mirând că ne văd pe aici? Nu, nici nu ne bagă în seamă. Puii dolofani îşi aşteaptă hrana. Curând vor începe să zboare. Rândunelele adulte, ca nişte sfârleze neobosite în zbor zigzagat scot sunete mobilizatoare…
Da, asta era: am nimerit chiar la momentul pregătirii primului zbor al puilor. Adulţii îi încurajează de zor, cei din cuib ezită încă deşi chemarea văzduhului de dincolo de tavanul roman al catedralei le pare irezistibilă… Ecoul ciripitului reverberează în ziduri.
Încep şi eu să cânt (iartă-mă, Mărie a lui Tănase!) Cine iubeşte şi lasă…
Zidurile îmi răspund.
Rândunelele îmi ţin isonul.
Domnul Michel zâmbeşte cu toată faţa. Îi place muzica românească şi, de Măiastra de la Gorj ştie.
Ce concert-recital s-ar putea da aici! Acustica – perfectă.
Cum să-i aduc eu în toamnă aici pe dragii mei prieteni poeţi să facem o lansare de voci cum n-a mai fost! Cum ar suna aici glasul menestrelului Tudor Gheorghe vestind c-au înnebunit salcâmii, înfiorând de miresme de cânt românesc vastul câmp de grâu verde însângerat de maci şi, la orizont, armata de aureole vegetale cu sfinţii cei neştiuţi uitaţi sub ierbi!…
Sub boltă, fâlfâit de aripi. Or fi îngerii rătăciţi pe aici din dor de pământ?
Şedem pe câte o piatră, fiecare cu gândurile lui. E răcoare între zidurile goale. Printr-o fostă fereastra cu vitralii de cer, o rândunică adultă le arată puilor calea spre libertate… Liberă va fi şi ea după plecarea puilor obligaţi ca, odată cu ieşirea în văzduhul fără cuib, să-şi asigure hrana ca orice adult liber… Vor zbura însă împreună cu „părinţii” un timp, până la ceasul marii călătorii spre alte zări, fugind din calea iernii…

Plecăm şi noi. Uşa se închide cu un scrâşnet înfundat, cheia este pusă la locul ei, paşii ar vrea să mai întârzie pe-aici…
Dar timpul ne impune legea lui cotidiană printr-o foame … mânăstirească.
Gândul singur mai rămâne să hălăduiască printre lanuri, zbor de rândunele şi ziduri de piatră albă, la Villesalem.
Unde o fi cu adevărat casa păcii?

Joi, 8 iunie 2006

Trecem pe un fel de Valea Prahovei frescată, cu, în loc de munţi, coline împădurite între Saint-Savin şi Sulgé. Aici, pe o lungime de peste douăzeci de kilometri, Valea râului Gartempe este garnisită de edificii laice şi religioase de prin Evul Mediu, ale căror fresce au împrumutat ţinutului numele de Valea Frescelor.
Ajungem la Antigny o necropolă merovingiană care mai păstrează intactă (pentru cine?) doar „Lanterna Morţilor” – un fel de far la ţărmul mării de noapte pentru a arăta celor plecaţi spre nicăieri drumul întoarcerii acasă la ceasul promisei Învieri.
În tot locul – sarcofage de piatră, deschise, fără capac (dar şi fără ocupant!), foarte înguste, aşezate vertical, ca o mulţime de umbre curioase să „vadă” cum mai arată astăzi viii cu lumea lor.
Ne-am oprit şi noi cu faţa spre soare. Să putem fi văzuţi cât mai bine. Le-om fi plăcut?
O boare de vânt mi-a trecut prin plete. Să fi fost sufletul vreunei umbre ce-şi căuta trup? Nu, nu sunt disponibilă!
Un sarcofag alunecă de-a lungul gardului de piatră de care fusese sprijinit. Dacă?!… Nu, nu eu l-am cutremurat… Nici semn nu i-am făcut cu mâna sau cu ochiul să mă urmeze… Pentru că, iată, grăbim pasul, plecăm mai departe.
Ajungem la Jouhet, o capelă funerară (a unei Catherine) ne întâmpină cu o veste bună care-mi aduce aminte de carpeta din peretele din sufrageria noastră de la Ţuţuleşti, pe care brodase mama cu arnici: „Bine ai venit, iubite musafire!”.
Numai că înscrisul de pe fresca de la Caterina asta ne comunică laconic: „Ce que vous êtes, nous l’étions; ce que nous sommes, vous le serez!”. Nu, nu vreau să traduc, poate n-o fi chiar adevărată zicerea şi n-aş vrea să provoc alor mei tristeţe. Acum că ştiu doar eu, m-am liniştit… Ştiu să păstrez o taină.
Admir fresca. O splendidă ilustrare a poveştii despre „La Rencontre de Trois Morts et de Trois Vifs” (Întâlnirea dintre Cei Trei Morţi şi Cei Trei Vii).
Povestea cică ar ilustra sfatul celor dintâi dat către cei care trăiesc… în neştire că ar cam fi timpul să-şi încheie „vânătoarea” (că păduri tot nu prea mai sunt, intervin şi eu „en connaîsseur”…) şi, să mai lase cele fiare în pace că şi pe ei îi aşteaptă o pace de un rafinament cum n-au mai pomenit…

Gata, prea multe vestigii, prea obsedantă prezenţa absenţilor!
Soarele dă semne că vara vrea să-şi intre în drepturi.
În centrul satului Jouhet, între Primărie şi Biserică, ne oprim la o baie comunală deschisă firesc şi trecătorilor (sau poate în primul rând acestora), prevăzută cu toate cele necesare. Aici, curăţenie impecabilă, prosoape de unică folosinţă, şampoane..
Un duş binecuvântat mă revigorează complet. Parcă m-aş boteza în ape de tinereţe! Începusem să mă cam ofilesc de atâta rătăcire printre sarcofage şi „lanterne”…

Vineri, 9 iunie 2006

În Piaţa „Oraşului Cărţii” – la Montmorillon, au fost instalate corturi ca-n tabăra otomană prin care a trecut odinioară ca fulgerul Vlad Ţepeş cu o ceată de viteji ca să le ureze înturbanaţilor bun venit în Valahia… Cei doritori de cunoaştertea istoriei, dacă sunt curioşi să afle cum a fost „ceremonialul” împlinit de vodă cel cu ţeapa, să vadă pictura lui Theodor Aman că, de citit istorie nu cred să mai aibă nici timp şi nici chef! Alte chefuri „pohtesc” ai noştri tineri care nu mai învaţă nici măcar la gât cravatei cum se strânge … laţul.
Cărţile, ca nişte frumoase scoase de părinţii lor la primul bal (O, tempora!), aşteaptă ochii cunoscătorilor într-ale tainei scrisului şi cititului să le descopere.
Autorii aşteaptă şi ei venirea oficialităţilor care să taie panglica… La panglici şi la sfori sunt experţi nu doar toţi granzii lumii ci şi plevuşca de prin ministere şi alte instituţii abilitate să adulmece gustul puterii la care s-au dedulcit democratic foarte.
Până la venirea aşteptaţilor, vin „cercetaşii” – grupuri-grupuri de elevi înarmaţi cu chestionare, pixuri, carnete, reportofoane, în chip de reporteri „en herbe”, la „vânătoare” (alta?!) de scriitori pe care să-i supună tirului întrebărilor.
Îmi parvine şi mie un astfel de chestionar pe care ar trebui să-l completez în scris.
Prima întrebare: „De ce scrieţi?” Haiti, îmi zic, o fi cumva un delict să scrii în lumea asta virtuală foarte, vorbitoare … la lună, în care ne-am trezit? Scrisul n-o fi socotit pe aici un atentat al adulţilor la inocenţa (a se citi ignoranţa) tinerei generaţii?
„Mai faceţi şi altceva pentru a vă asigura pâinea cea de toate zilele?” Cum să le spun că pentru mine scrisul este cozonacul meu cel de toate dorurile! Dar, vai! cozonacul îngraşă iar moda cere să fii suplu ca o trestie ne-gânditoare… Să răspund că sunt profesoară (ce pâine amară mai e şi cea astfel câştigată!) cred că i-aş face să strâmbe din nas. Îmi asum riscul de a consemna sursa pâinii câştigate. Nu ştiu dacă Dumnezeu mi-o ierta şi păcatele de a nu mai pricepe cum şi ce să-i învăţ pe învăţăcei dar trag nădejde să mai învăţ eu câte ceva de la aceştia, ca de exemplu să pun întrebări, să-mi pun întrebări şi să nu aştept răspunsuri care n-or să vină.
Când mica hoardă s-a înapoiat să recupereze chestionarele, înainte de a-l încredinţa pe al meu adolescentului care părea şeful grupului, am întrebat:
– Voi ştiţi care e capitala României? Nu ştiau.
– De Eminescu aţi auzit? Ba! a explodat a nedumerire tăcerea în ochii lor .
– Dar de Brâncuşi? – Aaaa…Dar de Cioran? S-au privit amuzaţi şi au izbucnit în râs. Cum să le fi vorbit eu de l’inconvénient d’être né?
Nu, nu auziseră (încă)! Ştiau însă de Hagi. M-am bucurat: „Hagi Tudose?” N-am mai aşteptat răspunsul… Nici n-ar fi venit. Ex nihilo nihil.
Dar cât de sănătos hohotul lor de râs! Ca viaţa.

Vin oficialii. Grăbiţi, aferaţi, împlinesc corvoada cerută şi pleacă spre ale lor. Care-or fi ale lor cu adevărat?
Piaţa e plină de lume. Toţi locuitorii micului burg celebrează evenimentul ca prilej fericit de a se mai întâlni unii cu alţii. Nu-i puţin lucru.
Se opresc şi la standul meu trei doamne (… şi toate trei grăsuţe, franţuzoaice atipice!). Răsfoiesc „Dialogue”-ul meu ilustrat de Adina, se uită la ilustraţia grafică, citesc (!) un distih, altul, altul… şi, dând din cap a punere de acord cu sinele lor rămas de veghe, mă întreabă : „Combien?” Spun preţul (derizoriu!), ele plătesc cu cecul (!!!), îmi mulţumesc şi, rămasă cu fila de cec între degete, le urmăresc pierzându-se în mulţime.
Nu, nu după ele mă uitam ci după cărticelele mele intrate pe mâini străine… Probabil că aveam în ochi vălul acela de ape tremurate pe care-l au părinţii când rămân singuri urmărind cum se depărtează şi dispare încet în lungul drumului copilul lor în căutare de drum…
Gata, trebuie să pun frâu imaginaţiei, se apropie iată, televiziunea locală cu tot harnaşamentul şi cu atelajul din dotare.
Au venit, au „măturat” cu obiectivul de filmat ansamblul, vor să treacă mai departe dar Michel, cu „sabia” în mână (a se citi „Petite sœur des Carpathes” ) le iese în cale mai precis le barează trecerea şi, nou monument vivant exilé sur le sol au milieu des humains, începe să le vorbească operatorilor T.V. despre frumuseţea României, răsfoieşte paginile în faţa obiectivului ca să vadă şi telespectatorii la jurnalul de seară cât de frumoase sunt meleagurile din ţara care lui i-a devenit o a doua patrie şi unde sătenii de prin Moldova, din Maramureş, din Oltenia, mai ştiu să-şi poarte portul din străbuni (a găsit ilustraţia doveditoare şi le-o bagă sub ochi, uitând de aparatul de filmat!), îşi sculptează porţi monumentale şi stâlpi de prispă (hop cu dovada!), cosesc fânul ca pe vremea Dacilor (deşi a năvălit şi la ei iarba rea care te trimite în paradisuri artificiale), coc pâinea pe vatră (fast food-ul să fie la alţii!), dau vinului nobleţe, pitei cu slană pălincă, ba chiar scriu şi cărţi în limba franceză (aici „materialul ilustrativ” eram eu!). Sunt întrebată, iată, ce cărţi prezint la Salon şi n-apuc să spun decât „N’insistez plus!” iar ei, crezând că au întârziat cam mult la standul nostru, au şi lunecat mai departe…
Buclucaş volumul acesta de poeme! Derutează lumea. Auzi titlu: Nu mai insistaţi! Şi poemul care dă titul… „N’insistez plus, le Paradis est plein… – Nu mai insistaţi / Paradisul e plin! / Încercaţi să creaţi / Un infern locuibil. / Peste tot, pe la porţi / Ce le luaţi cu asalt, / Sunt zăvoare amare / Şi, nu-i înţelept să insişti fără rost / Paradisu-i complet! // Nu mai insistaţi / Ni se spune mereu / Dar eu , Stăpâne, eu?!”

Se apropie, iată, nişte cunoştinţe vechi de-ale confratelui meu de stand. Încep să-şi depene amintiri, se evocă oameni care nu mai sunt, se oftează din rărunchi… Eh, oui… Passe le temps! Şi el, timpul prea grăbitul, fuge cât îl ţin picioarele, invizibile şi acestea precum mâna lui Dumnezeu, pe care-o tot aşteptăm să ne mângâie pe căpşorul peste care doar cerul mai cade din când în când năucindu-ne…
Se cumpără şi carte!
De vândut se vinde mai puţin.
Vânzări nu-s, totu-i de vânzare: sfinţenie, amor, onoare… , parcă aşa zicea „Le Diable” din poemul lui Brel „Ça va!!

O veste fierbinte vine să încingă aerul:
La Poitiers este anunţată o grevă a nevestelor, la care, zice-se, aderă mai toată suflarea feminină din Franţa, o grevă de protest la adresa superbordelului cu cele 40 000 de preotese ale amorului, pe care organizatorii Campionatului Mondial de Fotbal din Germania (anno domini 2006!) le-au angajat pentru a răspunde arzătoarelor urgenţe ale onor suporterilor care nu mai vor să … suporte greul tensiunii intelectuale a jocului de picioare din terenul încingător de patimi şi cer să-şi răcorească năduhul lângă trufandale de export aduse de prin Europa Estului cel îmbătat (a se citi năucit) de atâtea binefaceri post-revoluţionare…
Presa relatează pe larg evenimentul cel cu protestul Penelopelor păzitoare a vetrei cu … Telemaci tolomaci, înfuriate şi sătule de rătăcirile noilor Ulisse pe marea de patimi bântuită acum şi de cele 40 000 de sirene (nu, nu şi cea a lui Vasile Roaită dintr-o altă grevă pur sânge de roşu impur!), devoratorii de jurnale râd mânzeşte pe sub mustaţa gândului legănat de valul unor fierbinţi promisiuni erotico-fotbalistice cât să le fie şi mai dulce mierea dorului de-ntoarcere acasă…

În vremea asta, cărţile – preotese la un templu ivit cu mult după cel al amorului cu tarif – încearcă şi ele să se vândă în piaţa publică „à qui voudrait les prendre”… iar mie îmi vine un amarnic dor de ducă („au gré du vent”, nu?), să las la naiba catedrale (oh, pardon!) şi necropole cu-al lor memento „ce eşti am fost”, să las şi castelele prin care duşii încă mai bântuie noaptea somnul noilor stăpâni – vremelnicii peste vremelnicii în trecere prin valea ne-plângerii unde Loara şi Loarul îşi leagănă unda…

N-aş vrea să fiu trăitoare „de passage” (trecătoare) într-un castel – colivie aurită cu gratii-ziduri, cu temniţe-turnuri, vechi de sute de ani, care va fi fost martor la cine mai ştie câte drame, crime, suferinţe. Aş fi vrut chiar s-o şi declar ciudatei amfitrioane care ne-a făcut oficiile de primire în castelul ei – Le Château des Pruniers.
O puteam face chiar cu semeţia celui care ştie sigur că nu-l pândeşte deloc pericolul de a moşteni vreun castel, fortificat ori ba, pe undeva prin lumea asta mare…
M-a amuzat figura castelanei, un fel de Leana lui Clanaristu de la Ţuţuleştii mei de Argeş, surâzând abulic după ce va fi făcut o rapidă trecere pe la bodega din răspântii. Abia dacă ne-a îngăduit să aruncăm o privire în vreo două-trei încăperi din cele multe vizitabile de altfel (deci cu plata biletului de intrare integrală!), pretextând că e răcită-cobză şi că abia aşteaptă să se întoarcă la ceaiul ei cu lămâie dres cu o lacrimă-două de rom (hai trei!) şi, că ar fi mult mai bine să venim altă dată…
Chiar! Ce atâta grabă!…
Ne mai şopteşte ea confidenţial cu un surâs ghiduş care-i anima păienjenişul de riduri de pe obraz, că restul sălilor este complet în dezordine fiindcă la sfârşit de săptămână tocmai organizase o partidă de vânătoare pe domeniile ancestrale unde a avut, fireşte, şi câţiva invitaţi (vreo două sute) pe care, tot fireşte, a trebuit să-i şi cazeze…
Promitem s-o vizitam altă dată.
Ea ne promite că atunci nu ne va pretinde plătirea biletului… Suntem oaspeţii ei…
Plecăm. Viaţa la castel nu-i cine ştie ce!
Nu, n-aş vrea să fiu de passage, gândeam în maşina care grăbea spre casă şi atunci am auzit în dreapta mea o voce de înger lucid: „Cédez le passage!”- Cedează trecerea!. Am privit spre purtătoarea de voce şi am întrebat-o dacă nu cumva am… gândit cu voce tare…
– Ce-ţi veni cu „cedează trecerea”?
– Am citit indicatorul rutier de la intersecţie, mi-a susurat ea. Eu i-am tălmăcit ce-mi trecuse prin minte după vizita ratată la Castelul cu Pruni şi astfel banalul semn rutier ne-a devenit de atunci „mot de passe” – parolă – ori de câte ori ne prinde amocul de a trece prin ere, sfere şi artere rutiere când macii în floare mărginesc drumul sau şi atunci când albe zăpezi îl ascund …

Sâmbătă, 10 iunie 2006

Sub un soare fierbinte precum arzândele patimi omeneşti, oficialii Salonului de Carte au revenit (fericiţi că s-a încheiat „bâlciul”!), s-au întrecut în discursuri, strângeri de mână, au mai trecut în pas săltăreţ pe la fiecare stand, pas ce le devenea din ce în ce mai grăbit pe măsură ce se apropiau de cortul cu protocolul, vădind o „sete” încă nepotolită (de carte?!), urmaţi şi de „promeneurii” deloc solitari din piaţa unde odinioară aveau loc execuţiile publice, şi ele urmărite cu sufletul la gură de mulţime, cu un entuziasm numai bun să dea vieţii miez de bucurie şi, chefului de după, savoare…
Viii cu viii!

Seara, dineu împărătesc oferit de Primărie participanţilor „vinovaţi” că se mai (pre)ocupă şi cu scrisul.
Locul bairamului – Catedrala Saint-Laurent cea intrată în al nouălea secol de existenţă, edificiu în care după Cel de Al Doilea Război Mondial nu s-au mai oficiat ceremonii religioase.
În navă, sub bolţile arcuite tronau mese lunge, pline de roade pământeşti între care, la loc de cinste, vinul sfânt, cel mereu dezlegător de adevăruri, de Poitou, Charante, Bordeaux şi, platouri cu brânză.
Din înalt, de acolo unde în bisericile ortodoxe Pantocratorul ne priveşte, ne „lumina” o imensă corolă de floare a soarelui culoarea cerului senin, cu seminţele purtând chipuri de oameni cu braţele împreunate ca pentru rugăciune.
Reflectoare savant plasate făceau să se prelingă prin vitralii umbre mişcătoare de îngeri îndrăgostiţi de viaţă de muritor, dornici să ia parte la cina cea de ne-taină de aici, botezată în apele nu întotdeauna limpezi ale cuvântului scris (neapărat cu un nume însemnat pe-o carte!), dar mereu străluminate de raţiunea eliberată din chingile minciunii de vinul bun ca un rai cântător.
Ca să ne fie ospăţul ticnit, până la ora de începere a … atacului, am fost invitaţi să vizităm Octogonul – capelă romană din secolul al IV-lea, singura „supravieţuitoare” dintr-un fost cimitir roman de care s-a ales praful şi, peste care iarba milostivă a prins să crească unduindu-se a mângâiere la trecerea vântului, când paşii bătrânilor din azilul construit astăzi aici sunt tot mai ezitanţi de parcă ar implora în românească rugă acelaşi „Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!…”
Or fi auzit şi ei vreodată de Blaga al nostru?
O ghiduţă tinerică, îmbrăcată la limita de avarie, descuie cu o imensă cheie de fier uşa Octogonului şi, cu gesturi sacerdotale de stăpână peste imperiul de umbre şi, ne invită ceremonios să păşim ca, odată intraţi, să ne şi ureze plină de curtoazie „Bun venit!”
Ferească Sfântul, mi-am zis, te pomeneşti că fetişcana asta ne-o face uitaţi înăuntru! Drept e că răcoarea locului era o adevărată binefacere pentru trupul nostru tăbăcit de soarele de peste zi dar nici sunet stins de dulce corn nu se auzea, „îndulcind cu dor de moarte sufletul” nostru chiar mângâiet de aerul solemn şi rece de aici…
Câteva trepte pentru urcarea cărora ar fi trebuit să ai paşi de uriaş (şi am dovedit că puteam avea!), duceau spre un planşeu de piatră care delimita vechiul osuar al celor răpuşi de ciumă, lepră, războaie şi de rugul purificator al celor care au „beneficiat” de serviciile Inchiziţiei. Mai era şi o sală austeră unde făceau ultimul popas cei care se adăugau lumii de umbre în aşteptarea marii Învieri.
Devenit muzeu, Octogonul reprezintă pentru oraşul Montmorillon ceea ce este pentru Bucureştii noştri Ateneul Român. Simbol adică! (Honni soit qui mal y pense!)
În Octogon a avut loc atunci sub ochii noştri şi ceremonialul … de premiere a unei foarte bogate în ani poete locale, premiu care se constituia dintr-o diplomă unicat, un plic dotat cu un cec a cărui valoare transferată în hârtii verzi n-ar fi încăput în fanta îngustă a unei puşculiţe, precum şi un tablou semnat de un pictor al regiunii poitvineze, intitulat (cum altfel!) „Peisaj cu Octogon”.
I s-a urat omagiatei să aibă parte de …meritata odihnă după truda de o viaţă pe altarul scrisului…
De ce m-o fi îmboldit un păcătos de gând să pufnesc în râs? N-am făcut-o doar pentru că o severă auto-admonestare m-a tras de urechi la timp…
Ce „meritată odihnă” să-i urezi unei bătrâne care a fost purtată ca pentru o sadică repetiţie generală într-un scaun cu rotile pe treptele înalte ale acestei „locaţii” – termen prizat foarte de purtătorii de palavre de trei parale şi multe euro-milioane şterpelite din lada de zestre a anonimilor truditori de pre tot pământul (dar cu precădere pe al nostru!) – care însemna de fapt ultimul popas!…
Nu-mi era deloc agreabil să adăst nici pe planşeul rece rău, nici în sala de … aşteptare, aşa că am luat-o binişor pe scări la vale, gata să sar şi câte două trepte odată numai să mă văd mai repede sub cerul larg deschis ca un clopot siniliu.

Bate ora mult aşteptată în turnul înalt al Catedralei Saint-Laurent!
Ceata grăbită a însetaţilor (nicicum de carte, necum de moarte!) năvăleşte în această foarte rabelaisană Mănăstire Thélème, purtând în suflet şi în gând sfântul îndemn: „Fais ce que voudra!” deşi cu siguranţă multora le mai rămăsese un oarece control al jarului dorinţelor…
Răsunau deja hohote de râs, clinchete de pahare, soarele în asfinţit rivaliza cu lumina reflectoarelor din interior, în faţa altarului oficiau preoţi (manechine!) aşezaţi cu spatele la enoriaşii atei (foarte vii!) care se împărtăşeau voioşi din vinul rubiniu, îngânau în legea lor rugi mute unui Dumnezeu mut şi El de-o veşnicie.
Francezii care au cu Preamilostivul o relaţie specială sinonimă cu indiferenţa gen „Nu mă amestec în legile Tale, nu Te amesteca în legea mea!”, nu păreau a se sinchisi de faptul că participau la o agapă laică în chiar casa Domnului.
Dar ce alta făceau prin „epoca de aur” a „comunismului biruitor” din România cei mai devotaţi fii ai partidului unic care se adăpau (cu duh?!) în chiolhanuri pantagruelice şi dezmăţ sardanapalic cu preotesele amorului pe genunchi (întru slava partidului, desigur!) pe la Mânăstirea Sfânta Ana de la Orşova, locaş sfânt ctitorit de Pamfil Şeicaru şi ridicat din banii proprii ai omului de presă … imparţială faţă de mai marii timpului! E drept că funcţiona pe atunci legea zglobie „şantajul şi etajul”, echivalentă cu cea de astăzi tradusă în şi mai succinta formulă „parandărăt”.
Pamfil Şeicaru, în semn de mulţumire adusă Cerului că s-a îndurat să-l lase în viaţă după ce fusese îngropat de viu de suflul unei bombe în Cel Mare Război, Întâiul Mondial, şi-a jurat că va ridica o biserică pe pământul mamei sale Ana!
Şi-a ţinut jurământul.

Înapoi la „oile noastre” de la această nouă Thélème!
Aici mesele sunt „înnobilate” cu platouri de lemn pe care tronează brânza ale cărei sortimente au depăşit deja cu mult numărul zilelor din an, cum se laudă francezii pe bună dreptate. Vinul, fructele, salatele, fac şi ele faţă cu brio.
Afară, pe lângă zidurile de piatră ale incintei sunt rumeniţi în frigări-ţepuşe miei fragezi.
În vremea asta Mielul Sfânt din cea mai înaltă boltă a catedralei priveşte inocent şi îngăduitor la mulţimea devoratorilor hămesiţi, înconjurat de aureola azurie formată din imaginile cuvântătoarelor mute şi ele, cu braţele împreunate (pentru rugă sau a neputinţă?).
Între zidurile răcoroase – fierbinte monologul, dialogul, conversaţia celor prezenţi, totul datorând vinului savoare de înţelepciune şi eşantioane de adevăr care altfel ne-ar fi rămas poate necunoscut…
Gândul meu o zbugheşte la Khayyam, persanul înţelept şi genial care a făcut din catrenele sale paşaport cu valabilitate nelimitată în timp…
„Altădat’ când mergeam la moschee / Mă-ntorceam cu un vis mai bogat. / Acum merg zilnic şi-s de vise sărac… / Stau la răcoare pe covor şi tac…”
Iată-mă în catedrală şi, nu tac deloc. Le recit din Khayyam celor de la masa care ne-a reunit din întâmplare. Khayyam-ul meu în varianta română / franceză pe care am alcătuit-o, a ajuns la vreo câteva zeci de cititori trecuţi pe la Salon. Dar profit de prezenţa convivilor mei şi, gândind că dacă ei nu vor avea timp să-l citească pe divinul persan, se vor învrednici poate să privească măcar ilustraţiile care însoţesc catrenele pe care, iată, sunt fericită să li le servesc „pour la bonne bouche”, vinul tălmăcind perfect nespusul.
Adina e fericită / nefericită: Două tablouri ale sale au găsit cumpărător. Unul dintre acestea îi era mult drag şi n-ar fi vrut să se despartă de el.
I-am reamintit spre consolare zicala aceea înţeleaptă auzită de mine de la un sătean de prin Apusenii noştri: Pomul şi copilul nu-i creşti pentru tine.
Nu ştiu dacă am convins-o. Dar ce, parcă eu sunt gata să accept acest trist adevăr? Copilul meu l-aş vrea numai al meu deşi bine ştiu că viaţa are legile ei pe care, dacă nu le accepţi, vei înţelege că amarul poate fi cu mult mai amar decât ţi-ai fi închipuit vreodată…

Un poet de prin ţări de soare prea pline îşi arată şiragul de perle al dinţilor într-un zâmbet de totală beatitudine. Nu, nu beţie, bucurie de viaţă doar! Ridică paharul în cinstea mea, îi întorc toastul mut însoţit de zâmbet.
Şi iar mă îmbie Khayyam:
„Bea vin! În el găsi-vei viaţă fără moarte, / Eterna tinereţe mereu ţi-o va reda, / Divinul timp al rozei şi-al inimii curate. / Trăieşte-ţi clipa dată căci clipă-i viaţa ta…”

Soarele a aşternut umbra Octogonului până la pragul catedralei. Cine să se mai gândească acum la straniul memento „Omule, ia aminte!…”
Eu sunt la al treilea pahar de Bordeaux. Mi-e bine.
Îmi spunea (dar, Doamne, parcă ieri!) un bun prieten care s-a mutat sub iarbă (Andrei era numele lui şi lui îi datorez deschiderea sufletului meu spre marea muzică şi nu numai), că în perioada interbelică era o crâşmă pe lângă nu ştiu care cimitir bucureştean al cărei patron plasase deasupra uşii de la intrare zglobia invitaţie: „Orişice s-ar spune, / Orişicum ar fi, / Tot mai bine-aicea / Decât vizavi!”
Fie-ţi somnul lin, Andrei Mihalache!

Seara devine albăstrie.
Mieii rumeniţi continuă să fie aduşi pe rugul ţepuşelor şi sunt repede devoraţi cu graţie de jivinele bipede.
Încet-încet noaptea se-nstăpâneşte. Pe cer luna îşi tremură apele de linişti.
În catedrală – veselia este în toi. Toţi par să aibă ceva de spus dar nimeni nu pare dornic să mai asculte!
Preoţii-butaforie continuă să oficieze slujba lor mută în faţa altarului marmorat şi înmărmurit.
În înalt Mielul Sfânt tremură în ape de lumini înconjurat de turma de aureole albastre.

Duminică, 11 iunie 2006.

Piaţa centrală a oraşului Montmorillon şi-a recăpătat aspectul obişnuit. Corturile cu cărţi au fost strânse. Poate undeva, cândva, sub ochii unui cititor francez vor înflori şi versurile mele în graiul lui.
Vanitas vanitatis!
O ultimă călătorie pe drumurile Franţei înainte de întoarcerea acasă.
Trecem prin Lussac – locul unde se înalţă printre arbori proteguitori, castelul în care s-a născut Madame de Montespan, una dintre favoritele Regelui-Soare, „detronată” de văduva poetului Scarron, cea care fusese angajată la curtea cu lighioane regale să se ocupe cu grijă mare de educaţia celor opt copii (!) avuţi de Montespană cu Regele cel Absolut.
Astfel, din prea marea-i grijă de odraslele bastarde, cenuşia marchiză bigotă Madame de Maintenon, văduvă a poetului Scarron, a ajuns să cucerească şi inima bătrânului monarh lângă care a rămas până la … apusul „Ensoleillatului”.
Culmea culmilor în materie de surpriză pentru lumea de la curte a constituit-o faptul că după moartea legiuitei consoarte regale, Maria-Tereza, Ludovicul cu numărul 14 nu cu Montespanca avea să se căsătorească ci cu văduva Scarron-ului spre stupoarea orgolioasei genitoare de prunci nu întru totul regali, ea – mamă destoinică…
Ultima „nevastă” a „Absolutului Monarh” l-a învăţat pe acesta cum se şi moare la modul absolut, împăcat cu Dumnezeu.
Şi uite-aşa ne întoarcem din veacul al XXI-lea înapoi spre alte veacuri care ne-au tot pregătit venirea.

Iată locul însemnat cu numărul 732 pe harta Franţei: La Bataille de Poitiers.
Era într-un amurg de taină, pogorâtor peste lume.
În plin câmp, pe drumul neted ca oglinda, mărginit de maci – mici candele vegetale prefigurând veşnicia – maşina amfitrionului nostru frânează deodată brusc. Suntem invitate să coborâm. Nu prea înţelegem de ce dar după ce păşim alături de drumul care se făcea una cu orizontul, răsună deodată acordurile Carminei Burana de Carl Orff, peste care se înălţau ecouri de bătălie şi, o voce baritonală prinde să povestească despre faimoasa bătălie din anul 732, când Charles Martel i-a înfruntat şi i-a învins pe musulmanii veniţi (şi pe aici?! şi pe atunci?!) câtă frunză, câtă iarbă…
Paşii noştri declanşaseră mecanismul din subteran al „scenei”, ingenioasă realizare tehnică de sunet şi lumini.

Ascultăm povestea. Cică invadatorii, ajunşi pe solul francez în urmă cu 1328 de ani, cum venit-au, se vor fi făcut şi pe acolo toţi o apă şi-un pământ…
Din loc în loc, panouri ca nişte ecrane luminoase pe care se derulau scene de bătălie.
Făceam şi noi parte din poveste.
După ce am parcurs tot „teatrul de operaţiuni”, o voce (din care timp?) ne-a spus pentru încheiere:
„Un sâmbure de caisă din cele aduse de arabi ca aceştia să nu uite gustul fructelor de acasă, a făcut să crească pe pământul nostru primul cais… Acum avem livezi întregi.”
Ceea ce dovedeşte că un sâmbure este cu mult mai durabil decât orice victorie cu moarte însemnată…

Ieşim din „platoul” bătăliei.
Luminile se sting, zgomotul luptei se stinge şi el, muzica de asemenea.
Pe cer, turme mărunte de nori vineţii.
Vântul serii unduieşte prin ierbile înalte de pe marginea drumului…
Care fir de iarbă îşi mai aduce aminte de războinicul care va fi fost în acel an 732!
De la aparatul de radio din maşină se revarsă acordurile Recviemului de Mozart…
Să fie întâmplătoare programarea – din ceruri? de pre pământ? – a acestei muzici ca un memento solar : „că-n vreme, la capăt, ne-aşteaptă / nu moartea ci altă poveste.”?
Nu mai am nimic de spus.
Ba da: Mâine ne întoarcem acasă!
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*