frâncuşă

30.03.15 by

frâncuşă

Era târziu. Încă nu terminasem vinul. Cerusem ospătarului Frâncuşă şi, dintr-o dată, mă privise altfel. Fără să-l întreb, îmi spuse că restaurantul ţine de Casa Pogor, amenajat în clădirea veche – bătrânească – în care a stat şi Eminescu, într-o iarnă, prin 1874. Îndrăgostit de Veronica Micle, poetul se întorsese de la Viena, refuzând propunerea lui Maiorescu de a-şi da doctoratul. Turna în pahar licoarea binecuvântată de soarele Cotnarilor şi sporovăia într-una. „Doi artişti plastici, din Botoşani, soţ şi soţie, au decorat interioarele: bătrânele pivniţe boiereşti sunt un vis; au fost restaurate trei nivele. Ambianţă de epocă, lumină discretă, răcoare… Aici să vă aduceţi iubita. Vinul vechi dezleagă sufletele, bucătăria moldovenească le uneşte…”
În ziua următoare, Lucian Vasiliu, director al Muzeului Literaturii Române din Iaşi, avea să-mi povestească cum, din întâmplare, în 1991, a fost descoperită „reţeaua de pivniţe, catacombe, subterane de sub parcul caselor Pogor…” Militarii genişti au deschis zona, arheologii au continuat lucrarea. În timpul săpăturilor s-a dezgropat şi o piatră octogonală – şi nu hexagonală, cum greşit (şi cu o anume intenţie) s-a relatat în presa noastră „liberă”! – ce poartă pe o faţă inscripţia, cu litere chirilice: „V. Pogor, 1850”, iar pe cealaltă, „şi soţia sa, Zoe”. („Lucrarea” poate fi admirată în galeriile de artă Pod – Pogor – fiul) În secolul XVII, la marginea pădurii Copou se încropiseră bordeie. Familii boiereşti – Coroi, Cerchez, Pogor-tatăl, Pogor-fiul – au ridicat apoi case, au pus să zidească pivniţele, lărgind şi lungind mai întâi catacombele. Partea nevăzută a gospodăriei depăşea prin amploare şi comori tezaurizate tot ce era construit, modest, la vedere. Ca şi astăzi. Aici, la răscruce de neamuri şi de drumuri şi de vânturi, ascunderea a fost – şi este încă! – o cale de a supravieţui…
Pe acest sit cultural, tăinuit în dulcele târg al Ieşilor, s-a alcătuit, în 1863, societatea Junimea, de obedienţă masonică. Prin firea lucrurilor, ea încorpora oameni şi tradiţii ale locului, aparenta modestie a clădirilor ce se arătau vederii, dar şi toată bogăţia ascunsă în adâncuri. Casele Pogor îşi dovedeau efectul de oglindă, nutrindu-şi legenda din chipurile oglindite-n ele: Eminescu şi-a descoperit aici marea iubire, Creangă, adus la şedinţele Junimii de Eminescu, a aflat că boierii ştiu şi ei să guste ţărănismele geniale din snoavele lui, iubitorii de poezie, proză, filosofie găseau, fiecare în parte, îndemn să pornească pe drumul propriu. Formula de pe talanga lui Basil – Vasile Pogor, nota aut. – „Intră cine vrea, rămâne cine poate”, ar fi trebuit să fie alta: „Vine cine vrea, rămâne cine se recunoaşte”.
…………………….
(…)Odată ce văzusem, aproape, carafa pântecoasă ca un popă, plină ochi cu Frâncuşă de Cotnari, uitasem cu totul de arşiţa zilei şi chiar de motivele ce mă aduseseră în preajma tainicei oaze a spiritului junimist. O tânără cu ochii precum albastrul de Voroneţ, „doar în şerşei şi restu’ nhică”, vorba lui Pavel Stratan, se perpelea singură la o masă vecină. Alt poem se căţăra acum din adâncuri, căutându-şi oglindirea în fapte de viaţă: „(…)Şi-i goală puşcă precum fata dintr-un mit”.
Medicul-poet Jan Ion Hurjui, autorul versului ce mi se lipise de suflet – ca şi frumoasa ce-mi făcea ochi dulci – scăpase, într-o discuţie mai veche, că e prieten cu poetul Lucian Vasiliu, directorul aşezământului.
Informaţia a rătăcit prin memorie…
A fost însă de ajuns să pun piciorul în Iaşi într-o zi caniculară de vară ca să-mi aduc aminte de răcoarea îmbietoare a casei Pogor, şi odată acolo, alături de tânăra aproape despuiată, mi s-a revigorat…memoria. De parcă gândurile toate s-ar fi aciuat după ciucurii cu cireşe coapte pe care şi-i agăţase de urechi.
„Nu mai e timp acum. O să-l sun pe profesorul Hurjui abia mâine”, mi-am spus. „O să-mi pună diagnosticul: «…îndrăgostit de vorbe şi poveşti».” Abia intrat în curtea muzeului, mă simţisem ca-n rai.
Să fi fost gândul că în curând mă voi adăposti la una dintre mesele aflate în faţa restaurantului micuţ, din stânga aleii? Să fi presimţit, oare, venirea frumoasei cu ochii precum albastrul de Voroneţ? Sau poate mestecenii din faţa „casei cu ferestre luminate”, unde se ţineau întrunirile Junimii, mi-au şoptit ceva?! Sub cireşii încărcaţi de amintiri, un artist inspirat aşezase chipul sculptat al lui Creangă, lăsându-l pe cel al lui Eminescu mai aproape de stradă, accesibil vederii. Cum intrasem, mergând către casa Pogor, retrasă, aveam în stânga restaurantul, ce nu-şi trăda prin aproape nimic eleganţa din interior. În dreapta, într-o clădire modestă, anexă a locuinţelor boiereşti de pe vremuri, casa de oaspeţi. Cei care vor să studieze sau să scrie au acolo întreg confortul simplu de odinioară. Ceva mai departe, tot în dreapta, o clădire cu pridvor închis, aminteşte de arhondaricul mănăstirilor ortodoxe româneşti, fixând cu discreţie coordonatele geografice şi istorice ale locului.
Cum să mai pleci?! Însetat fiind, am rămas. Nici nu mă aşezasem încă la masă şi vedeam deja carafa pântecoasă plină cu dumnezeiasca Frâncuşă de Cotnari. O tânără, voioasă, trece, în nor de eleganţă şi de nuri, îndreptându-se către misteriosul arhondaric unde – aveam să aflu mai târziu – era sediul redacţiei Dacia literară.

ift
Casa Pogor, iarna, acuarelă de Vasile Ilucă

Începusem să ezit: mă opresc în stânga, unde mă aştepta răcoarea îmbietoare a meselor de pe terasa micuţă sau calc pe urmele frumoasei rătăcite prin chiliile arhondaricului?
Nu apuc să răspund întrebării; alt stol de tinere, se ascunde vederii dincolo de uşile deschise ale restaurantului. Tot pe terasă pare să fie locul cel mai potrivit. E şi umbră, îţi clăteşti şi ochii, ţi-i imaginezi, aşezaţi pe scaunele libere, nevăzuţi precum duhurile, pe Eminescu şi Creangă, cum sporovăiesc de-ale lor, ori te duci cu gândul la reacţiile masonilor junimişti, râzând în hohote, în timp ce fostul diacon al bisericii Bărboi citea, sobru, Povestea poveştilor. În Moldova, iată, sunt încă şi asemenea locuri. Faci câţiva paşi din­tr-o străduţă lăturalnică, ce poartă numele Vasile Pogor, intri în curtea vrăjită şi gata: o casă veche, încărcată de amintiri precum cireşii în iunie, te ajută să te regăseşti.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*