Fragment din romanul-trilogie „OAMENI DE NISIP”, (Vol. 2 „Târguiala”)

01.10.13 by

Fragment din romanul-trilogie „OAMENI DE NISIP”, 	(Vol. 2 „Târguiala”)

VIII

– Nea Mitrule!
– Ce, bă, Miroane?, răspunse bâtu.
– Ia dă-te mai încoa’!
– De ce nu intri, mă,-n bătătură, nu ştii că e câinele legat?
– Ba ştiu, da’ mai am nişte treabă. Mai bine dă-te matale un pic mai încoa’, să-ţi spui o vorbă!…
Bâtu ieşi la poartă şi vorbi cu Miron. Se întoarse nedumirit zicând tatii:
– Ce-or avea ăştia de la primărie, că mă chemară până-acolo?
– Miron nu-ţi spusă?
– Cică nu ştie nici el. Ştie decât că trebuie să mă duc, neapărat, astăzi.
Nedumirirea se aşternu pe chipurile amândurora. Ce putea să fie? Bâtu nu prea călcase pe la primărie. Nu avusese pentru ce. Era om aşezat, la casa lui; dările către stat şi le-a dat, pentru a şti o socoteală descurcată, vite la gloabă n-a avut niciodată…, rău nimănui nu-i făcuse!… Ce putea să fie?!
Şi-a luat tălpăşiţa şi a plecat la primărie. Nu-i plăcea să aibă lucrurile neclare, oricare ar fi fost ele.
Ajuns acolo, a aflat că a început comasarea pământului din Pădure, unde avea şi el câteva pogoane. A fost sfătuit că ar fi cel mai potrivit dacă l-ar ceda de bună voie. Cererea de cedare era deja făcută, – nu trebuia decât să-şi pună semnătura pe ea.
Auzind motivul chemării, bâtu s-a înegrit la faţă. Cum să-şi doneze pământul către stat? Era moştenirea lui, părinţi, din părinţi! Pe de altă parte, era şi cel mai bun pământ al lui, în lunca Jiului, unde făcea grâu şi porumb. Uneori se vărsa Jiul şi făcea pagubă, dar îi mai rămânea şi omului. Însă, în anul în care nu se vărsa, roadele erau ca lumea!
Din discuţiile pe care le-a avut cu cei de la primărie, şi-a dat seama că nu e de glumă. Ăia îi fluturau cererea pe sub nas.
A încercat el să o scalde, – că hâr, că mâr, că să mă mai gândesc, că să-mi întreb copiii, fiindcă am îmbătrânit şi nu mai fac ce vreau eu, că nu mai sunt eu stăpân…
A reuşit să plece fără să semneze vreun act, dar cu condiţia că va reveni, după ce stă de vorbă cu cei de-acasă.

Nu s-a mai dus la primărie după aceea, dar nici nu-l mai găseau acasă, când veneau să-l cheme: de fiecare dată afla şi avea timp să se pitule.
Cel care era, în momentul acela, acasă, trebuia să spună o minciună, pe care s-o creadă şi el pe jumătate.
În fiecare zi, venea cineva şi bătea în poartă, ca să-l cheme la primărie; în fiecare zi, bâtu se pitula repede; în fiecare zi, cineva trebuia să spună o minciună.

Până când…
Se înserase de-a binelea. Negura şi frigul ne-au adunat pe toţi la căldurică, în odăiţă, unde ardea focul în sobă.
Mama băgase mălaiul în mămăligă de coşcogeamitea timp. O fierbea bine, ca să iasă “coaptă”, lăsând-o să pâtpâie, încet, pe plita de la sobă.
Mai era puţin şi punea masa, când, în balcon, s-a auzit un om, strigând lui bâtu să iasă până-afară. Era un strigăt de om grăbit, pe care nu voia să-l audă toată lumea.
Bâtu a ieşit repede din odăiţă. Nici n-a apucat să iasă bine în balcon, când s-a şi întors la noi. Avea privirea plină de groază. A vorbit cu mama şi cu tata, mai mult din priviri. I-a cuprins teama şi pe ei.
– Hai, repede!, ne-a zis mama, aşa, deodată, cu o voce, care te îngheţa.
Ne-a luat pe toate patru fetele şi a ieşit cu noi, buluc, pe uşa casei.
Cât ai clipi, am ieşit cu toţii afară.
Bâtu s-a pierdut în negura nopţii.
Tata a răsucit cheia în obloanele casei şi nu l-am mai văzut.
Noi am ieşit pe poartă, împreună cu mama, am trecut repede drumul şi am intrat în casă la Lenica, sora lui tata. Ne-a împins pe toate sub pat şi ne-a spus să stăm cuminţi, fiindcă e de rău. Apoi a ieşit afară, fugind cât o ţineau picioarele.

Oricât ai fi de mic şi nu poţi să-ţi dai seama ce se întîmplă cu adevărat, spaima o înţelegi. Ţi se transmite.

Stăteam toate patru, îngesuite una în alta, în fundul subpatului, în spatele unei albii şi a unui cufăr. Din cauza fricii, cred că nici nu mai respiram.
După un timp, a intrat în odaie un bărbat şi a întrebat-o pe Lenica:
– Unde sunt ale tac-tău?
– Sunt la Daneţi.
– Toţi?
– Toţi.
– Cu copii, cu tot?
– Aha.
– Păi, ce caută toţi la Daneţi?
– Trage să moară mă-sa Floricăi.
După un moment de tăcere, bărbatul a întrebat cu ton neîncrezător:
– Tu spui drept?
– Aha. Să moară ăl de minte! Să-i saie ochii din cap ălui care nu spune drept, na!
Bărbatul se plimba de la un capăt la altul al odăii, printre cele două paturi, aşezate faţă-n faţă.
– Sigur nu sunt pitulaţi la voi?, a întrebat-o din nou pe Lenica.
– Dacă-ţi spui! Io-te, poţi să cauţi!, a răspuns aceasta, deschizând uşa către sală şi apoi pe cea de la odaia bună.
– Nici sub pat nu sunt?
– Dacă vrei, caută! Eu te las.
Bărbatul a mai stat un pic şi a plecat.
Noi am rămas în continuare sub pat, încremenite una în alta.

*

A doua zi, am auzit-o pe Lenica spunând unchiului Oane că ne-au pus sigiliul pe casă. Spunea şi plângea.
Timp de trei zile, am stat pitulate sub pat, la Lenica. Mama, tata şi bâtu au stat pitulaţi, care pe unde au putut.
Casa noastră era păzită, zi şi noapte, de nişte oameni străini.
Văzând că n-are încotro, bâtu s-a dus la primărie şi a donat pământul din Pădure. A semnat cererea, care era gata făcută şi în care se specifica “donez de bună voie şi nesilit de nimeni”.
Mama a venit plângând, ne-a scos de sub pat de la Lenica şi am plecat, împreună, acasă.

Parcă văd şi acum sigiliul lipit pe obloanele casei noastre. Era o hârtiuţă. O fâşiuţă. Dar câtă spaimă mi-a produs! Faţă de cuvântul “sigiliu”, toată viaţa aveam a simţi spaimă.

Am intrat în odăiţă. La noi, în odăiţă. Doamne! Dar parcă eram în altă casă: frig rău!… Tristeţea de pe chipurile alor mei mă îngheţa şi mai tare. Simţeam cum mi se topeşte sufletul! Mă uitam la mămăliga aproape îngheţată în căldare, pe plita rece din odăiţa noastră!…La muşuroiul de mălai, care abia se mai vedea din păsat, la mestecăul rămas înţepenit în păsat!… O, Doamne! Parcă se oprise timpul în loc!
Bâtu, tata şi mama umblau tăcuţi, ca nişte stafii. Aveau ochii duşi în fundul capului.
Dumnezeule, cât de mult mă înspăimântau toate astea!
Nu eram învăţată cu astfel de viaţă. La noi în casă fusese tot timpul veselie, râsete de copii, chef de joacă, – de la toate astea nu se dădeau în lături nici cei mari.
Dintr-odată, toate dispăruseră.
O, Doamne, parcă murise totul!

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*