Focuri endogene

26.08.15 by

Focuri endogene

Am dorit să dau alt titlu acestei recenzii…
Mai întâi am privit coperta – o reproducere a uneia dintre lucrările autorului, pictor şi poet „din dulcele târg al Eşilor”.001-coperta-1
Apoi am amirosit cartea şi am deschis-o la întâmplare, ca să văd la ce pagină şi pe ce frază anume îmi cade privirea sau gândul… „În câteva clipe, maşina a plecat, pierzându-se în zare…”, pagina 187 … „Nu este neapărat nevoie să cunoşti numerologie ca să aduci în cele scrise legile ascunse ale vieţii…”, am gândit. „Ba din contră, le aduci mai uşor când nu le ştii şi nu te-a preocupat o asemenea temă… Aşa cum se întâmplă oricărui adevărat scriitor…”
Logica, raţiunea… mai mult încurcă decât ajută. Şi cele scrise din perpectiva unor gânduri prestabilite sau „comenzi” nu sunt altceva decât eşecuri, „cuvinte ce din coadă dau să sune”… şi care duc la texte mediocre… neroditoare… Autorul pe care-l prezentăm acum cu a 33-a carte a lui, Tango nocturn*, Vasile Ilucă, este din alt aluat… şi nu se dă după vorbe de dragul vorbelor şi nici pentru a se auzi vorbind… sau pentru a-şi face lui chip cioplit din cuvinte…
Am citit apoi pe sărite – paragrafe şi pagini răzleţe, câteva de la început, alte câteva de pe la mijloc şi, evident, ca orice om grăbit, finalul cărţii… Era ca şi cum, înfometat şi fără să am răgazul să mă aşez la masă, aş fi dat iama prin oalele cu ciorbă clocotind pe aragaz ori prin friptura ce se rumenea în cuptor… Cu limba arsă şi cu pofta stricată m-am oprit o clipă să mă întreb ce se-ntâmplă cu mine…. Cât de profund m-a atins nebunia lumii aşa-zis moderne, de nu mai am stare să citesc cum se cuvinte o carte… Cu toate că şi eu vin de-acolo, din acelaşi univers arhaic, mi-a fost greu să trec de platoşa cuvintelor … şi de încărcătura de sentimente şi trăiri smulse cu rădăcini cu tot dintr-un suflet al nostru, comun… Şi m-am gândit atunci, înainte să citesc cartea şi să scriu despre ea, la un alt titlu: „Altfel, despre România profundă…”
Şi-apoi m-am liniştit, am luat loc în fotoliu, şi m-am aşternut pe lectură… Aveam lângă mine, aproape, carneţelul de însemnări şi alte ustensile din recuzita cititorului de altădată… Din când mă mai opream să-mi trag răsuflarea şi să notez eventuale gânduri, observaţii, sau cuvinte de-acasă, trezite de hora cuvintelor din roman…
*
Ce-ar putea să se aşeze mai bine faţă în faţă cu această arhitectură riguroasă a cărţii? Ce anume ar putea să arate în doar câteva cuvinte esenţa? Şi-atunci, am scris repede un alt posibil titlu: „Preţul fericirii”. Aparent, romanul Tango nocturn, a 33-a carte a lui Vasile Ilucă, prezintă o poveste de dragoste cu final fericit… Fericit, oare?! … Nemţi erau?! Mi-am amintit brusc de o scenetă – genială – regret sincer că nu ştiu autorul ei, român, ca să-l pot cita… Un reporter merge la un bătrân care trecuse prin urgia războiului… I se dusese buhul că povesteşte cât pentru un roman… Şi bătrânul începe să-i spună: „Bubuiau tunurile, trăgeam şi noi, trăgeau şi ei, nu se mai ştia care pe unde e şi cum… Şi ploua, şi eram toţi plini de noroi, şi prin tranşee era glod, amestecat cu sângele celor răniţi… Şi bubuiau obuzele şi ploua cu noroi şi sânge…” Şi reporterul, care-şi pierduse răbdarea în faţa acestui monolog … îl opreşte într-un târziu: „Da’ spune-mi, moşule, cum a fost când i-aţi bătut pe nemţi… la Mărăşeşti şi Oituz…” Şi bătrânul se opreşte şi el, năuc, ca şi cum atunci l-ar fi văzut pe omul din faţa lui, şi-l întreabă: „Nemţi erau?!…”
Despre fericire să fie vorba în această carte?! Începusem deja să recitesc şi intrasem în pielea personajelor, îmbrăcându-mi sufletul în vorbe de-acasă… Nu mai era povestea de dragoste a Marinei şi a lui Mihai, nu mai era iubirea de-o viaţă a autorului, transpusă în cuvinte… Trecusem de vămile vieţii, mergând înapoi ca racul, către adolescenţă şi copilărie, retrăind secvenţe ale propriilor iubiri… Mi se părea că văd în fiecare situaţie descrisă ursitoare , menind personajelor un destin împreună şi … gândindu-şi gesturile, vorbele ca şi cum acestea s-ar fi născut din dorinţe profunde, ce aveau să se împlinească peste zile, luni, ani… O secvenţă, de pildă… Mama fetei, venind să le aducă de la bucătărie ceva de-ale gurii, înainte să bată sfielnic la uşă, a atins un obiect care, rostogolindu-se, a făcut zgomot în tinda casei… De ajuns cât să-i prevină pe cei doi îndrăgostiţi şi să le ofere timp să se desprindă din îmbrăţişare… Că a fost întâmplător sau nu, era fără importanţă… Încăperea, mama, cele din jur, conlucrau întru împlinirea unui destin… Că avea să vină războiul, care să-i despartă vremelnic pe cei doi tineri, la fel, nu mai avea importanţă… Ca şi când ai tăia cu bisturiul un ţesut, cele două părţi despărţite astfel vor sângera… Şi totuşi, se vor lipi apoi ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată acolo o rană… Apa vie a vieţii e dragostea… Şi nu e numai dragostea, pare să ne spună, de dincolo de cuvinte şi de fapte – prezentate în carte – autorul… Dragostea lor a trecut de urgia războiului, supravieţuind… Cum de a fost posibil?! Dincolo de dragoste se afla satul, şi acel sat era încă viu… Trăia!… „Eu mă duc, codrul rămâne…”, sublinia Eminescu în „Doină”… Dragostea adevărată – şi, prin ea, continuitatea, era ocrotită de sufletul satului… Este vorba de acel „ceva” greu de fixat în cuvinte, care va asigura trecerea peste momente de cumpănă… Şi nu numai oamenii supravieţuiesc şi îşi refac apoi sentimentele, se vor reface şi satele, regenerează chiar şi oraşul distrus de bombardamente… Că şi oraşul – în carte este vorba despre Iaşi – era tot „fiu al Satului”, guvernat de aceleaşi legi ancestrale… Un maior şi soţia lui, care-şi pierduseră copilul în acelaşi război, va oferi celor doi tineri, personaje principale ale cărţii, nu numai onoarea de a le fi naşi de cununie, ci şi o casă în Iaşi… Aceeaşi lege – dragoste născută din dragoste pentru cei dragi – va asigura continuitatea şi renaşterea peste anii de război pustiitor. Însă, dincolo de dragoste este sacrificiul… Fără să o spună explicit, autorul ne lasă a înţelege că şi lumea noastră de astăzi, aflată în pragul dezastrului, se poate regenera… Iar cărţile, mă refer acum la literatură, cea adevărată, pot asigura (pot asista) regenerarea … Cărţi de leac… O carte de leac! 002-coperta-4
*
Să ne oprim şi la … copertă. Cine este şi despre ce ne povesteşte ea?!… „Şi-i goală-puşcă precum fecioara dintr-un vis”, scria într-un vers, odată, poetul Ioan Hurjui… Tinereţea ? precum se întreba cândva Minulescu. Marea iubire a vieţii, părăsindu-ne, cât să ne lase timp să ne încheiem socotelile cu această lume?!… Sufletul?!… Ca să decidă pentru această imagine – reproducere după o pictură a lui – a stat mult pe gânduri şi pre mulţi a cercetat, cercetându-se astfel pe sine … cel din adânc… Scriitorul Vasile Ilucă, de mulţi neînţeles însă atât de plin de înţelesuri, s-a întâlnit prin copertă cu pictorul Vasile Ilucă… Şi-abia acum la această a 33-a carte pricep… Fiecare dintre cărţile tipărite ne-a adus în faţa ochilor câte o pictură de-a lui… Şi rareori le-am văzut cu adevărat… „Ochii ca ochii, dar …privirea?!” îmi spuea câteodată Vasile Ilucă, repetând întrebarea-butadă a lui Grigorescu. Cărţile, romane şi albume şi incursiuni în istorie (pe alocuri totuna cu incursiunile în noi înşine) sunt, bată-le să le bată norocul … un fel de ochi ai cititorului … care nu se deschid – nu se trezeasc din adormire – decât dacă şi numai dacă … el, Măria-Sa Cititorul se opreşte din bezmetica lui alergare, aşa cum am făcut şi eu, şi îşi deschide Sieşi, întru lectură, Cartea…
*
Lucrarea – pictură în ulei – era şi ea aproape… Am fost de atâtea ori în apartamentul lui Vasile Ilucă şi n-am văzut-o. El nu-şi scrisese încă romanul vieţii. Şi fără ca el să-l scrie, eu – cititorul – n-aveam cum să-mi nasc de unul singur ochiul… Privirea ca privirea… da’ ochiul?!… Eiii!? Ochiul trebuie să se nască… Şi pentru naşterea ochiului este nevoie de cuvânt… Mai bine zis este nevoie de Poveste… Îl rugasem odată, încă de la prima noastră întâlnire la Iaşi, să-mi pozeze… Şi-a ales un loc anume, o canapea aproape de peretele cu tablouri, tezaurul lui… L-am încadrat în aşa fel încât să prind şi câteva din picturi şi un chenar din celelalte lucrări, care nu mai aveau loc în întregime în acel decupaj… M-am bucurat când am regăsit acea fotografie pe ultima copertă a unora din cărţile recente… Le-am citit, am făcut uneori recenzii… Nu am văzut însă nici aşa acel nud, adus acum, după îndelungi ezitări, pe prima copertă a romanului Tango nocturn… Şi-acum…? întreb, fără să aştept un răspuns. Unde se duce, în noapte, dulcea autorului minune? Poate că e chiar cartea care, odată scrisă şi tipărită, îşi începe drumul prin lumea celor care vin…
*
Titlul propus acum pentru recenzia romanului Tango nocturn mi-a venit pornind de la o asociere cu un fenomen despre care am aflat cu prilejul unor documentări făcute în Valea Jiului. Multe din accidentele din minele de cărbuni (huilă) sunt generate de focuri endogene… focuri mocnite , care migrează prin fisurile straturilor de rocă din subteran, unde, de regulă au puţin oxigen, până când ajung într-o galerie deja deschisă… Şi-acolo, dând de cărbune şi de aer, iscă explozii… Se poate întâmpla şi când minerii, înaintând cu frontul de lucru, întâlnesc fără să bănuiască o rădăcină dintr-un astfel de foc… Şi-atunci, nenorocirea-i gata! Multe din exploziile din Valea Jiului şi mai ales de la mina Vulcan, s-au datorat, spun specialiştii, unor astfel de întâlniri… neprevăzute între oameni şi cuiburile de foc. Că o fi vorba de un destin ori că pământul îşi apără trupul e greu de spus… În ce mă priveşte, lectura volumului recent semnat de Vasile Ilucă, prin nu ştiu ce fel de asocieri, m-a făcut să mă gândesc la o asemănare între cărţile autorului şi focurile endogene. Nu numai Tango nocturn ci şi multe din romanele anterioare sunt pentru mine precum jăratecul din vatra veche, de-acasă, încă aprins, acoperit şi apărat cu cenuşa cuvintelor de altădată… „Vede-n capăt începutul/Cine ştie să le-nveţe;” scrie, admirabil, Eminescu. Pe vremuri, când Ţara se afla în primejdie, oamenii aprindeau focuri pe înălţimi; şi focurile, văzute de departe de ochiul de veghe, adunau bărbaţii, care săreau ca unul în apărarea fruntariilor… Vasile Ilucă aprinde şi el focuri… Şi-apoi, odată aprinse, le lasă să plece în lume – să fugă noaptea pe fereastră precum fecioara din tabloul-copertă de carte – ca să vestească celor care încă mai sunt, oriunde ar fi, că este nevoie de prezenţa lor. „Linia frontului, observa admirabil chirurgul şi profesorul Constantin Ciuce, s-a mutat în noi înşine…” Mesajul cărţii/cărţilor lui Vasile Ilucă, deşi ascuns, este limpede ca lumina zilei: Luaţi aminte! Uitând cuvintele de acasă, uitându-ne istoria, ni se usucă rădăcinile – ne sinucidem – spre bucuria celor care ne poartă sâmbetele…”
___________________
* Vasile Ilucă, Tango nocturn, Editura PIM, Iaşi, 2015

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*