Flori de cancer pentru tine

01.06.11 by

Flori de cancer pentru tine

Plouă, nu mai trebuie să spăl maşina.

dede scoate şi ea farfuriile nespălate

afară în ploaie. Vezi, nu e un motiv

de tristeţe ploaia prin care mă plimb

cu mâinile în buzunarele hanoracului

unde te port ca într-un marsupiu.

Şi mă gândesc că, da, aş putea fi

un monstru de tată care să aibă uter

doar pentru tine ca să te nască

pe tine şi copii pe care n-o să-i ai.

Malformaţia mea congenitală

putea să înflorească şi în altceva decât cancerul.

Pe RMN – Flori de cancer pentru tine.

Nu te uita la mine ca la un monstru.

Loveşte-mă.

Din mine cad bomboane ca dintr-un piñata.

Din mine cade ploaia. Dedică-ţi ploaia.

Am făcut să plouă pentru tine

aşa cum odată o femeie mi-a zâmbit

şi eu am făcut să ningă.

Copacul îţi întinde la fereastră

un buchet de flori de cireşe,

preferatele tale, chiar dacă eşti alergică

la căpşuni şi fragi – eu tot cred că pierzi ceva

ursoaica mea tristă, înnebunită de cântecul ăsta

ca de un câine care aleargă-n juru-i

dede e genul care se va urca în copac

fără să-i pese că nu va mai putea să se dea jos,

fără să-i pese de logica poemului meu

ursoaicele nu se pot urca în copaci,

ursoaicele mor mor după fragi

dede, mi-ai adus circul în poezie

şi ursul care merge pe bicicletă

pe un fir de sârmă jonglând cu portocale

Despina, mi-ai spus

că o să mi te arunci în braţe când ai tu chef

te-ai hotărât în care prăpastie?

tu eşti departe, departe

eu sunt singur, singur

singur ca un cuvânt neinventat

aici tot timpul îmi dau ceasul înainte

sau înapoi cu o lună

şi nu se întâmplă niciodată nimic

hai să terminăm totul

moartea e cel mai puternic afrodiziac

în loc de taxi să luăm un inorog sau un centaur

şi să ne ducem departe, departe

singuri, singuri.

Inima şi cântecul ei de mlaştină


În pieptul meu sare tot mai repede

o broască râioasă. Ea vrea să sară

din pieptul meu. Să împrăştie molime

şi să trăiască liberă şi fericită.

Stai acolo. Nimeni nu te place.

Te vor diseca la ora de anatomie.

Cântecul tău de mlaştină

numai pe mine mă emoţionează.

Îţi vor scoate inima doar să vadă

cât timp mai bate.

Pentru ei strigătul tău nu va fi

decât o onomapatopee.

Cântecul tău de mlaştină

numai pe mine mă emoţionează.

N-ai nici norocul să strigi ca ursoaica

mor-mor. Să te creadă rănită şi pe moarte

cum am crezut-o eu. M-a păcălit

cu mormăitul ei onomatopeic

frumos ca un cântec de privighetoare

cântat anume numai noaptea.

Şi între carnea mea şi borcanul cu miere,

între mâinile şi fragii din mâinile mele

ce va alege? Ştiu bine că poate să aleagă totul

sau să mă dea la o parte ca pe o mortăciune.

Te vor diseca în sala de anatomie.

Şi nimeni n-o să înveţe nimic pe tine.

Doar câteva strigăte isterice de fete speriate.

Unele mai mult sau mai puţin prefăcute.

Mai mult sau mai puţin sensibile.

Nimeni n-o să înveţe să iubească
decât de la cele două schelete îndrăgostite.

bărbat şi femeie, din sala de anatomie.

Au spus că nu vor să fie îngropaţi

să fie donaţi pentru ştiinţă

să nu lase viermii să continue treaba

pe care au făcut-o atât de bine,

încă din timpul vieţii, oamenii.

Deşi şi viermii fac o treabă atât de bună

când curăţă după noi la sfârşitul vieţii.

Au pus ca singură condiţie

să rămână împreună. N-au putut

să aibă copii aşa că voiau

să fie înconjuraţi de ei

măcar acum după moarte.

Câţi copii n-au speriat.

Câtor copii nu le era frică de moarte pe întuneric

pentru ca apoi să moară de râs.

Să îşi scrijelească o inimă

în oasele sau craniile lor.

Scheletele au ajuns să vegheze primele,

dar şi multe din ultimile

nopţi de dragoste ale copiilor.

Când toate luminile sunt stinse

ca muşchiul verde sau ca nişte flori

creşte carnea pe oasele lor.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*