Finalul roamnului Sara

21.05.12 by

Tabitha ne-a stat alături, cele trei zile, cât a durat înmormântarea. A tras cu ochiul la tot ritualul şi a lăcrimat pe ascuns, gândindu-se la cele ce se întâmplau în ţările din nordul Africii, chiar şi la ea, în Tunisia. Interesele marilor puteri puseseră sărăcia în mişcare. Omul călca pe om în picioare, mânat de foame şi de un fel de iluzie a lumii venită din primordii: starea de libertate şi de bine.

– La voi, la musulmani, e altfel? – am întrebat-o când mergeam, în ultima zi, spre biserică.

– Ceva asemănător, dar nu în totalitate…

–  Bănuiesc că şi la voi, moartea e moarte, nu? Ori, în Islam, da şi nu prea?!…

– Până şi acum te ţii de şotii! Din punctul ăsta de vedere, voi, românii, sau cel puţin tu şi cei de-aici  faceţi din plâns râs şi invers. Ca la fenicieni. Nu degeaba am zis eu că pe undeva le semeni.

– Atunci zi-mi ce ne desparte?

– Când moare careva, eu, ca femeie, spre cimitir, cu decedatul, nu mai am voie. De altfel, după o zi şi o noapte de stat acasă, mortul se mută la moschee. Acolo, este dezbrăcat, spălat şi învelit în pânză, după care are loc procesiunea, condusă de un iman. Un fel de preot la noi, la musulmani. În acest timp, bărbaţii cer îndurare lui Alah şi trupul defunctului este pus în groapă. Fără coşciug! Cel mult, după felul terenului, sub el şi deasupra, două scânduri. Apoi pământ, nisip. De unde ai venit, acolo te întorci! După câte vezi, mai simplificat. Nu se bea, nu  tu pomeni şi tot felul de chestiuni, care te fac să cheltui şi iar să cheltui! Dacă nu are mortul bani şi nu are nici pe nimeni, ce se face?

–  I-auzi ce? Înviază iar şi trece la muncă! Păi cum să pleci aşa să nu laşi nimic în urma ta?! Tabitha, ce Dumnezeu, se găseşte cineva cu suflet! Ori crezi că noi suntem păgâni? Nimeni nu a fost lăsat aşa, hrană la ciori, cum s-a  întâmplat cu prizonierii duşi de ruşi, în lagăr, în Siberia. Asta, pe vremea Celui de-al doilea Război. Murea careva, gata, îl şi aruncau pe un camp la marginea satului! Mi-a spus moş Gheorghe care ştia de la  taică-său.

– Nu se poate! Oriunde în lume, până şi ăia din centrul Africii îşi înhumează decedaţii.

– I-o fi îngropat şi acolo, însă, de foame, iar i-o fi scos la suprafată, lupii! Doar când erau sătui, nu mai urlau. Aşa ar fi spus, pe aici, prin sat, străbunicul.

– Of, te cutremuri! Măceluri au fost şi la noi, în tot deşertul, ba chiar şi dincolo de el. Câte o mai fi şi acum, numai Alah ştie! Tocmai de asta mă tot întreb, până să adorm, dacă omul mai e om sau bestie?

– Şi?

– …

***

Îmi stătea pe limbă să apun că, pe la noi, pe la români, oriunde te-ai afla şi ai întreba, ţi se răspunde: ,,Mă nene, dracu ştie?! …Dar mai vezi şi dumneata!’’ În ultimă instanţă, chestiuni de pespectivă şi de conjunctură. Aşa mi-am explicat şi eu faptul că, după ce am terminat liceul, m-am înscris la facultate deşi Avram nu-mi dăduse un răspuns care să mă şi încânte, şi să mă şi justifice.

– Spune-mi şi mie de ce coate tocite, creieri măcinaţi şi altele vrute şi nevrute, câtă vreme, după ce eşti licenţiat, ori la cratiţă, ori prin lume, chelneriţă… Asta ar fi lux! …Ori la vreo căprărie slugă, la muls. De vaci sau capre, bineînţeles!

– Sara, nu o mai da cotită! Omul cu carte e om cu carte!

– Păi, mă profesore,  eu aş înţelege, dar tu nu vezi că nu mai ai parte?

– Ai, nu ai, nu eşti ca toate tutele!

– Gata, m-ai lămurit! Numai că trebuie să-mi spui tu mie, dacă tot eşti aşa deştept, care este echivalentul tutei, la genul masculin? …Şi atunci, am să mă duc să mai învăţ încă vreo cinci ani.

***

Deşi Avram nu mi-a răspuns, la insistenţele sale şi ale Mariei, m-am înscris la facultate. Admiterea a constat în dosarul cu documentele de absolvire şi atât. Faptul că în timpul liceului mai învăţasem şi carte, am obţinut  uşor un loc finanţat de către statul român.

– Bine că nu mai plătesc şi taxe de şcolarizare! – mi-am zis, ca pentru mine, jenată, într-un fel, de faptul că încă mai eram dependentă de munca şi banii Mariei.

În mare, studiile mele superioare, un fel de du-te ca să ai de unde te întoarce. Nu prea se făcea carte. De altfel şi majoritatea colegilor mei erau interesaţi doar de diplomă şi nu de ce ar fi putut însemna ea. Totuşi cei care ocupasem locurile plătite de stat, făceam eforturi susţinute ca să nu le pierdem. Din acest motiv, eram ba la bibliotecă, ba îmi cumpăran cărţile recomandate şi, ghemuită între perne, în vârful patului, citeam.

– Îmi eşti din ce în ce mai dragă! Uite aşa ar trebui să arate orice fată de vârsta ta ce pretinde a fi cuminte! – mi-a zis Avram într-o zi, când a intrat în camera mea, fără să aud când a bătut la uşă.

– Da? Stai că îţi arăt eu ţie! – l-am ameninţat zâmbind, în timp ce am luat perna de care mă rezemam şi gata, gata, să i-o arunc în cap. – Mai bine, hai, vino aici, lângă mine, că nu înţeleg ceva. Poate îmi explici tu că eşti un deştept!

– Aşa crezi tu?

– Păi, da, nu eşti?

– ,,Deştepţii’’ cumpără kilowatul de energie electrică, la poarta termocentralei, cu un ban, şi îl vând proştilor pe un dolar. Evident, de  sute de ori mai scump! Fac milioane!

– Presupun că proştii am fi noi, nu?

– Păi cine alţii? Din câte aud şi eu prin târg, până şi preasfinţii au intrat în rândul lor. Investiţia? O garsonieră la Turceni sau Rovinari. Apoi, duminica, cu cădelniţa, prin biserică, ei, popii, ne vorbesc nouă, prostimii, de cele sfinte şi de morală. Uite, de-asta îmi vine să cred că în vremurile de acum, moderne, stă ca un germene, ceva din inchiziţia din Evul Mediu târziu. Cum găseşte o fisură şi un strop de ploaie, gata şi răsare!

– Cum i-ai spus?

– Inchiziţie! Pe vremea ălora, dacă erai o frumoasă, aşa cum eşti tu, te considerau vrăjitoare şi te  ardeau pe rug.

– Da?! Doamne, ce nebuni!

– Puţin spus! Lasă-i, Doamne, iartă-mă, că la fel mor! Patru scânduri şi câţiva crăiţari aruncaţi la intersecţiile de drum… Numai că, inconştienţi, ca toţi ceilalţi, ştii tu la cine mă refer, aduc dureri în suflet celor mulţi. Hai, întreabă-mă ce nu ai înţeles! Să văd ştiu sau îmi văd de drum?!

– Ţi-am zis, hai sus, în pat, aici, lângă mine, ca să-ţi şi arăt!

– Te ţii de prostii! Nu! Mai trebuie să creşti!

– Ehe, după tine, am să mor virgină şi am să rămân fată bătrănă! Dar nu îţi face probleme, mă duc la mănăstire!  Altceva vreau să ştiu!

– Atunci ce?

– Ce?! Uite, de ce cucul zice  de ani de zile, oriunde: ,,cucu!, cucu!’’

–  Ce spuneam eu? Tot copil! Mare comedie şi cu tine!

***

În anii studenţiei, în fiecare vacanţă de vară, am lucrat fie alături de mami, Katy şi Tabitha, în Creta, fie de una singură, pe o insula, Rhodos, tot din Grecia, la hotel Avra Beach. Acolo, a venit, într-un început de vară, şi Avi.  M-am bucurat enorm, însă m-am ascuns în mine, doar ca să-i arăt că nu mai mor de dorul lui.

– Oho, domnule profesor! Ce vânt te aduce tocmai aici, unde se întâlneşte Mediterana cu Marea Egee?

– Am venit să te văd!

– Nu prea cred, dar să zicem…

– …Dar dacă deranjez, plec. Oricum, voiam să le văd şi pe celelalte!

– Nu se poate! Ai venit la mine!

– Şi cu ele cum rămâne?

– Ca la început! De unde să ştie ele că tu eşti aici?

– Nu, nu-mi place nici să mă ascund şi nici să mint. Într-o zi, tot află şi atunci e atunci! Ce mă fac?

– Să zicem că ai venit să munceşti. E ceva de lucru chiar aici, în complex.  Vrei să întrebăm?

– Nu, nu-şi are rostul…

– E, nu?!

– Acultă-mă, e mai bine…

– Mă, omul lui Dumnezeu, oricum ai vacanţă, pierzi vremea prin România, iar, după aceea, înjuri de-aiurea. Nu vezi că nu te mai ia nimeni în seamă? Crezi că te mănânc dacă rămâi cu mine? – l-am întrebat, vizibil iritată, chiar dacă adevărul era undeva la mijloc. Cu el alături, pe lângă faptul că strângea şi el un ban, mă simţeam în siguranţă.

– Păi, da, dar… Ce să zic? – a oscilat iar.

– Ce dar, domnule profesor?!

– Tu ştii cum sunt femeile? Nu aş vrea să îi fac zile negre Mariei. Să  se gândească zi şi noapte că  pot fi cu tine în pat.

– Mami e încă zdravănă la cap! Asta, una! A doua: nici eu nu vreau să o supăr, dar nici nu mai sunt minoră cum mă tratează şi ea, şi tu. După cum gândeşti, oricând pot fi cu altul! Care-i problema?

– Mda!… N-aş prea vrea…

– Treaba ta! Dacă vrei să rămâi, bine, dacă nu, nu!  Du-te la ele!

După ce a mai stat cu privirea în pământ, şi s-a mai gândit la cine mai ştie ce bazaconii, l-am convins.  Întâmplarea a făcut ca administratorul complexului  să aibă nevoie  şi de un şef de sală în restaurant,  şi de un altul, la barul de zi sau noapte. Ceilalţi, care lucraseră ani la rând, un francez şi un italian, plecaseră. Nu le mai convenise salariul.

– Uite, ar putea veni şi Maria! Tot e un loc de muncă în plus!

– Cheam-o, cine te ţine? Numai că ele lucrează acolo de ani de zile…

–  Bine! Fac aşa cum spui! Vreau însă să le suni şi să le zici.

– Of, Doamne! Că numai de asta nu le arde lor acum?!

***

După două luni de stat aproape unul de altul, am ieşit cu Avi doar de câteva ori de braţ, prin Cetatea Rodosului şi ne-am dus o singură dată în excursie la Valea cu Fluturi… Într-o altă dată, la Cetatea din Lindos, şi ne-am plimbat în câteva seri pe faleza portului. La întoarcere în hotel, se oprea în faţa camerei mele, mă săruta pe frunte şi pleca.

–  Ăsta parcă nu are ce-i trebuie unui bărbat! Sau eu nu-i plac?! Nu cred! Face cum face şi scapă de mine… E, bine, nicio problemă! Într-o seară, am să-l îmbăt şi am să intru la el sub aşternut, să văd mă scoate afară?! – mi-am propus când am socotit timpul şi mi-am dat seama că nu mai era mult până la întoarcerea în ţară.

Gândurile mele nu s-au materializat în timpul rămas de stat în Rhodos. Într-o seară, totuşi, am încercat, însă în loc să-l  îmbăt pe Avi, m-am ameţit eu. În ziua următoare, îmi crăpa obrazul de ruşine şi nu ştiam încotro să o iau.

– Poţi să mă ierţi? Promit că nu mai fac!

– Ce?

– Să îmi prind mintea cu tine! Şi să nu mai beau. Mă  îmbăt ca un şoarece dintr-un bob de strugure.

– Nu-ţi face probleme, sunt la fel. Numai că eu ştiu şi … Oricum, ameţită, ai şi mai puţin haz, şi nici nu mai eşti o frumoasă. Feminitatea dispare parcă în taninul din paharul cu vin.  Nu mai eşti tu!

– Te-am rugat! Promit, promit că nu mai fac! Of, Doamne! – m-am scuzat iarăşi.

– Nu am încotro! Îmi eşti mult prea dragă şi ţin, da, ţin la tine. În plus, veşnic mă gândesc la faptul că Cel de sus mi te-a agăţat nu întâmplător de umăr. Ţii minte? ,, Cât să mai odihnesc şi eu un pic!’’

***

Cu câteva zile înainte de cinsprezece septembrie, Avram s-a întors în România. Atunci, începea el, ca profesor, şcoala. La afaceri, o vreme, din cauza a tot felul de taxe impuse de stat, renunţase. Eu, la rugămintea administratorului de hotel, am mai rămas până la întâi octombrie. Când am ajuns în ţară, eram destul de obosită. Abia atunci mi-am dat seama ce însemna munca prin străinătate şi banul câştigat cu trudă. În primele zile din ultimul meu an universitar, nu m-am dus la şcoală. După ce mi-am revenit, m-am întâlnit cu cei care îmi erau şi profesori, şi colegi, şi am aflat că lucrările de licenţă se împărţiseră. În lipsa mea, fusesem repartizată unui lector,  Neagu Corcodel, pe care îl avusesem, anterior, asistent la seminariile unei anume materii.

– De! Nu e cine ştie ce! O lucrare de licenţă, în ziua de astăzi, nu depăşeşte o compunere din vremea  anilor de liceu! – mi-am zis cu gândul la  discuţiile  avute cu studenţii mai mari. De la ei, aflasem că examenul putea fi promovat uşor, dacă  absolventul cumpăra de la profesor banala lucrare, vândută chiar şi a suta oară, fie copy-paste, de pe internet. În primul caz, nota maximă şi felicitările erau asigurate, în al doilea, mai greu se ajungea la performanţe.

–  Un fel de a-ţi fura căciula că altceva!… – i-am zis Mariei când am stat de vorbă despre chestiunea care mă tot frământa.

– Pe vremuri, rar un asemenea caz!  Doar pe ici, pe colo, vreun activist retardat încerca, în rest… Era jenant! Îţi crăpa obrazul! Doamne, cum să faci aşa ceva?! Păstreză-ţi demnitatea! Nu face astfel de compromisuri! Domnule, la noi toate sunt pe dos! În Occident, o asemenea etapă nu mai există. Doar după un masterat studentul susţine o dizertaţie. Evident, aici, s-a păstrat pentru corupţie şi pentru şpăgi! Totuşi, faci cum crezi! Din câte văd, licenţa fiind impusă!

– Ai dreptate! Mă mai gândesc… Vreau să te întreb însă  dacă ai auzit de un profesor Corcodel?

– Corcodel? Profesor universitar! …Şi mai cum? – a întrebat Maria după ce, parcă, a învineţit.

– Neagu! Fiul, din câte am înţeles, al unuia Dumitru, mai bătrân!

– Nu! Neagu nu era pe atunci! Despre celălalt?!…  Dar… Ce e cu Neagu ăsta?

– Păi, la el am lucrarea.

– La el sau la altul, mai contează?

– Mami, dă-o încolo, e o formalitate! Până şi proştii proştilor, în ziua de azi, un examen de sfârşit de facultate îl promovează uşor. Nu am de ce să-mi fac probleme!

– Atunci?

– Să te întreb?

– Da!

– Nu te superi?

– Nu! – şi-a luat inima în dinţi Maria.

– De ce nu te-ai căsătorit cu… Avram?  De ani de zile, stă în preajma voastră, a ta, în special…

– Of! Mi-a mai venit inima la loc!  Credeam că mă întrebi altceva. De ce?! Pentru că în  sufletul lui, eşti tu!

– Poate aşa, ca şi copil!

– Nu! La vârsta mea,  nu mă înşel!  Tu eşti ideea de femeie în visurile lui. Am avut pe tema asta discuţii şi iar discuţii…

– …Păi, şi în situaţia asta? Îl iubeşti?

– Nu, însă recunosc, mi-a fost drag ca om. Presupun că în vara asta, cât aţi fost alături, v-aţi lămurit anumite chestiuni?

– Prea mult spus! …Nu de alta, dar parcă e sălbatic!

– Sara!

– Da!

– Eşti sigură că-l vrei pe Avram de bărbat? E mai în vârstă…

–  Ce să îţi spun? Nici nu vreau să te supăr, ca apoi să plângi şi să tot suferi!  Totuşi Avi e singurul băiat de care m-am legat sufleteşte.

– Bravo, aşa te vreau! Sinceră! În consecinţă, poţi decide singură! Cred că îşi doreşte şi unul, doi, copii. Eu  nu-i mai puteam oferi. Draga mea, o singură chestiune însă: trebuie să ştii bine, bine, ceea ce vrei. Altfel, necazurile mele se vor repeta prin tine. Sper să nu ne fie viaţa  şi pentru una, şi pentru alta, un fel de blestem!

***

După discuţia cu Maria, am strâns din dinţi şi am intrat în camera mea. Acolo m-am aruncat între pernele de pe pat, apoi am şi plâns, m-am şi bucurat. Când m-am liniştit, am apelat la veşnicul meu sfătuitor.

– Mă tataie, spune-mi tu cum să procedez!

– ,,Cum o vrea Dumnezeu!’’ – l-am auzit, de data aceasta, ca pe un ecou.

– Aşa mă gândeam şi eu! – am încercat să-i răspund, însă glasul parcă s-a izbit de zid şi acolo s-a oprit. – Dacă o fi să fie, va fi! – m-am mai temperat eu. – Orice aş încerca împotriva firii şi a lui Dumnezeu, pentru mine, într-o zi, va însemna dezastru! Asta, dacă lumea în care trăiesc, normalul e normal! – mi-am  mai zis şi am încercat să dorm.

***

După sărbătorile de iarnă şi sesiunea de examene, m-am hotărât să strâng materiale, să-mi cumpăr câteva cărţi şi am schiţat ceva din lucrarea de licenţă. La un moment dat, m-am împotmolit. Am rugat-o când pe Maria, când pe Avram, să mă ajute.

–         Cu îndrumătorul tău ai vorbit?

–         Nu!

–  Păi de aici ar trebui să începi. Aşa am procedat şi eu. Vezi întâi ce zice el, care îi sunt principiile…

– Vorbeşti de lucruri sfinte?! Mi-a povestit ea mie cam ce şi cum… Cei mai mulţi îşi cumpără lucrările… Sara însă o  va face singură.– a intervenit în discuţie şi mami.

– Colegii tăi?…

– Nimic!

– Şi profesorii? – a întrebat Avi.

– La fel. Nimeni nu te întreabă de ce îţi este căciula… Când se apropie examenele, evident, nu mai ai timp, eşti strâns cu uşa şi faci  ce-ai auzit. Cumperi! Eu nu am de gând. În plus, nici nu ştiu dacă Neagu ăsta o fi la lel de ,,ortodox’’. Mai ştii că o fi şi sfinţi printre profesori?

– Da, de ce nu?

– Asta ziceam şi eu. Tu, primul dintre ei.

– Atunci, faci cum ţi-am spus. Îl cauţi şi îl întrebi, concret, pe ce să pui accent? – m-a sfătuit Avi cu experienţa sa de dascăl.

– Mă ajuţi, nu? Te rog!

– Sigur!  S-ar putea altfel?! Totuşi, vezi mai întâi cam ce vrea profesorul şi… Cum ziceai că îl cheamă?

– Nu are importanţă! – mi-a luat Maria vorba din gură.

– Mă rog, vorba ei, unul,  Neagu…

– N-am auzit de el!

– Ei, şi cu tine! ,,Nu se nasc genii pe stradă sau la uşa cafenelei.’’ – vorba lui Eminescu. – Neagu Corcodel…

– Aaaa!  Mda! E în vârstă!… Îl ştiu!

– Nu, tânăr! Abia asistent sau lector…

– Însemnă că o fi fiu-său. Pe nea Corcodel l-am avut profesor! Daaa! Mare pişicher! La ăsta nu treceai decât dacă duceai plicul. Taxa pe prostie, îi spunea el! În realitate, corupţie…  Doamne fereşte, să se fi transmis gena, că altfel… Mai bine cumperi de la început lucrarea şi nu te mai chinui.  Orice ai face, tot acolo ajungi. …M-ai cam dezarmat! Totuşi încearcă!

***

La sfârşitul dicuţiei, l-am pupat pe Avi pe obraz şi i-am şoptit la ureche:

–         După ce termin cu licenţa, te iau de bărbat! Ce zici te măriţi cu mine?!

Nu mi-a răspuns chiar dacă,  în timpul discuţiei, Maria, schimbată cumva la faţă, s-a făcut că ar avea ceva de luat de prin piaţă şi a plecat.

–         Mă, tu ai auzit ce-am întrebat?

–         Da, cum să nu, că doar nu sunt surd!

–         Şi?

–         Dacă mai spui o dată, fac infarct!

–         Aoleu! Păi?

–   Eu ştiu? Încă văd în tine doar un copil. În plus, până atunci, mai e! Trăim şi vedem!

–   Vezi, încet, încet, chiar şi din moarte îţi revii! Aşa te vreau!

***

Într-una din zilele următoare, m-am dus la universitate. Voiam să ştiu programul profesorului. Am avut noroc. L-am găsit, fără nici măcar să sper. După ce a terminat discuţia cu o oarecare cunoştinţă, m-a primit la catedră. Spre surprinderea mea, mă ştia. Mă ţinuse bine minte din anul universitar anterior.

– Mi-am dorit să-ţi iei lucrarea la mine! O frumoasă şi o deşteaptă! Nici că putea altfel!

– Vă mulţumesc! V-am deranjat doar cât să mă lămuresc puţin asupra temei…

–  Îmi pare rău, acum n-am timp, însă… Nu-ţi face probleme! Iată cartea mea de vizită. Cu un taxi, mă găseşti uşor. La sfârşitul săptămânii, aş fi mai liber!

– Concret, când domnule profesor?! – am întrebat mirată.

– Să zicem vineri, pe la orele nouăsprezece, e bine? Gândim  asupra temei, apoi, cuprinsul… Hai, că o scoatem cumva la capăt, nu se poate!

– Păi, o să vin, ce să fac?!  Numai să nu vă deranjez! –  m-am scuzat cu gura cam pe jumătate.

– Domnişoară!…

***

Până la întâlnirea cu îndrumătorul, am scos cărţile din bibliotecă, m-am mai uitat pe internet şi am mai adăugat la schiţa anterioară, apoi i-am arătat  şi lui Avi.

– Ce să zic? Nici că e rău, nici că e bine. Doar după ce ai să-mi zici cam care e viziunea lui asupra temei, te pot ajuta şi eu.

– Avi, auzi, ce mă mai complic? Îi dau  banii pe lucrare şi examen, ca toţi ceilalţi, şi…

– Munca ta, din vara trecută,  ajunge la unul ce n-a mişcat nici măcar o frunză! Nu-ţi pare rău?

– Ba da! Cu ei aş putea să-mi cumpăr o rochie elegantă, pentru atunci când voi fi… Ştii ce?

– Mireasă!

– Da, mireasa sufletului tău. Nu aşa oricum!

– Iar dau în bâlbâială! Şi inima: ta-ca! ta-ca! Cu o mie, pe oră.

-Ooo, sărăcuţul de el! Vino să te pup şi o să-ţi treacă! Auzi, bine zici! Nu-i dau nimic! Şi apoi, ce o fi o fi! Că doar nu sunt nici prima şi nici ultima proastă a lumii!

***

În vinerea programată, la fix noăsprezece, după masă, am sunat la profesorul  Neagu la poartă. Stătea la casă. Mi-a deschis şi am fost invitată să intru. Prin curte, se plimba, liber, un câine lup. M-am ferit de el.

–         În prezenţa mea, e blând, nu-ţi va face nimic. Fără frică!

–    Domnule profesor, dulăul ăsta e cât mine! Mă face praf!- m-am ferit, iar el, fără să vreau, m-a luat în braţe. – Vă rog! M-am protejat din nou.

După ce am traversat curtea, am intrat într-o cameră a casei, mai dosită . În interior, totul asemenea unui birou. Nu lipseau însă două fotolii elegante şi o canapea asemenea.

– Ia loc! …Măcar până aduc ceva!

– Nu, nu e nevoie! Am venit să vă prezint cum am gândit…. Mă rog, un fel de cuprins… Vă uitaţi peste material acum sau vi-l las? Vă mai caut la catedră.

–  Draga mea ce atâta grabă?! Puţintică răbdare, vorba lui Caragiale. Uite, pe birou, ţi-am pus o lucrare. Scuze! Doar câteva minute şi mă întorc!  Poţi să te uiţi pe ea, compari, apoi, desigur, dacă va mai fi cazul, discutăm.  – mi-a zis prfesorul şi a ieşit.

O vreme, am rămas singură, încremenită în fotoliu. Simţeam că ceva nu este în regulă. Am luat totuşi lucrarea de pe masă. Între coperţi, tema pe care o aveam eu. Am răsfoit-o, m-am uitat peste cuprins. Între coperţi, aproape aceleaşi chestiuni pe care mi le propusesem.

– Nu, e clar, vrea să o cumpăr! – mi-am zis în gând. – Îi dau bani şi îmi văd de treabă. N-am cum să schimb lumea, acum! Şi totuşi, păcat! – m-am mâhnit, undeva, în adâncul sufletului, simţind cum un fel de leşie îmi curge parcă prin tot trupul. Am pus lucrarea, din nou, pe birou. O clipă mai târziu, a intrat în cameră Neagu, cu două pahare în mână şi o sticlă, deja desfăcută, plină cu şampanie.

– Te-ai edificat? Cum ţi se pare?

– Domnule profesor, ce să o mai lungim? Mi-am dat seama! Îmi spuneţi preţul şi… Data viitoare, achit, aduc banii.

– Pentru tine, nimic. Bem o şampanie… Ne simţim bine şi…

– Vă înşelaţi! Nu pentru asta am venit!

– Hai că vă ştiu eu… Ce dracu, toate ziceţi la început: ştiţi, eu sunt sfântă!  – şi-apoi nu vă mai săturaţi…

– Vă rog, vreau să plec!

– Păi cum, aşa, ne…?! Nu-mi vine să cred! Înseamnă că nu-ţi ştii interesul. …Şi nici cu cine ai de-a face?!

– Vorbesc serios! Sunt virgină! Am fost educată să fiu a celui ce mă va avea pe viaţă.

– Aş? Şi de ce n-aş fi eu?

– Domnule profesor, nu mă atingeţi că sun la poliţie! – l-am ameninţat şi am scos din geantă telefonul. Gestul meu l-a iritat.

– Paştele mă-ti de curvă! Gata! Jos testila, că te ia mama dracu! – au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit înainte de a mă da cu capul de zid.

În stare de inconştienţă, am fost violată. După ce şi-a satisfăcut pofta de mine,  lectorul universitar m-a stropit cu şampanie. Câteva minute mai târziu, m-am trezit ca dintr-un coşmar.

– Madmoiselle, ţi-ai terminat lucrarea! Mai treci pe aici atunci, aproape când să o susţii,. Ia-o şi marş! Curvă împuţită! Hai, că am treabă! Fă, un prof. universitar studiază! Nu are timp de…!

Am plecat. Până la poartă, m-a ţinut de braţ, cât să nu cad din picioare, apoi m-a dat, pur şi simplu, pe poartă afară. Am vrut să-l scuip în ochi, însă eram fără vlagă. Câinele lătra din spatele gardului. Încet, încet, m-am târât până aproape de o staţie de taxi. M-am urcat într-una dintre maşini.

– Vă rog, la poliţie!

– Păi, e aici, aproape, patru, cinci sute de metrii…

– Nu mă simt bine, vă rog, plătesc! – l-am încurajat în timp ce am scos mai mulţi bani din geantă.

– E, nici chiar aşa, o sută ajunge!  Să vă mai ajut cu ceva?

– Nu! – am răspuns şi am coborât.

După ce s-a îndepărtat maşina, m-am aşezat pe marginea străzii, pe o bordură. Mă simţeam murdară parcă pentru tot restul vieţii. Mi-am tras sufletul, apoi am intrat în sediul poliţiei. M-am dus direct la ghişeul în care  era poliţistul de serviciu.

– Domnule, vreu să depun o plângere. Am fost dezverginată, fără voia mea, de cel ce… Cu alte cuvinte, am fost violată!

– I-auzi, bă frate, virgină la vârsta asta?! Virgină, la peste douăzeci de ani, în ziua de astăzi!… Dracul crede! – i-a zis el unui coleg pe care l-a chemat de undeva, dintr-o anticameră, din care venea miros de tutun şi de cafea. – Mda! Acum ce să zicem şi noi cu desverginarea?! Te-o fi regulat careva şi nu ţi-a plăcut. Asta ar mai fi de crezut, însă… nu e treaba noastră! Drăguţă, vezi-ţi de ale tale!

– Ia las-o, colega! Cine zici că ţi-a tras-o, domnişoară?

– Proful meu de la licenţă…  Neagu Corcodel îl cheamă. Aş vrea să depun plângere.

– E, stai, că aici nu e ca la gară!  Corcodel ziceai? – m-a întrebat din nou, apoi i-a zis celuilalt în şoaptă:  ca să vezi şi tu ce beleaua dracului! Păi, bă frate, jumătate dintre noi ne-am luat licenţa la domn` Corcodel, ăl bătrân, iar jumătatea cealaltă îi stă la poartă… Apoi el, cu şefii noştri… Odată l-am văzut chiar cu domn`general… Am auzit că ar conduce împreună doctorate… Revenind: draga mea, eu  zic să chemăm salvarea. Te ducem la spital. Poate ai  vreo depresie?! Se întâmplă, în ziua de astăzi, chiar şi la cei tineri… Se mai droghează… Nu e cazul tău. Şi totuşi, etnobotanicele… După mintea noastră, dumneata…

– Halucinaţii! –l-a completat poliţistul celălalt.

– Aleges-ar praful de voi! Vă bateţi joc de oameni!

– Ce-ai zis, fă? – şi-a ieşit din sărite primul la care apelasem. – Hai, ieşi, că te ia mama dracu! Umblaţi în curu gol, şi zi, şi noapte, şi-apoi vă văietaţi că aţi fost… Ca să vezi, domnule, violate! Păi când te vede ăla, aşa dezbrăcată, ce să facă? Ieşi! …Că puţi, paştele mă-ti!

Ochii mi s-au uscat dintr-o dată. Parcă am înlemnit şi nu am putut să mai scot nici măcar o vorbă. Tremuram toată. Am apucat şi am ieşit din clădirea poliţiei, înaite ca poliţistul să mă îmbrâncească şi să-mi dea vreo palmă.

Ajunsă iarăşi în stradă, m-am urcat  într-un taxi şi m-am dus la ţară, la bunica. Am intrat în spatele casei, prin cutea lui moş Gheorgge, încât să nu mă audă nimeni, şi am săpat  în locul în care îmi ştiam un fel de ladă cu zestre. După ce am dezgropat-o, m-am urcat în şopru, am luat cheile şi am deschis cutia. Din ea, am lut doar pistolul şi câteva cartuşe.  Am pus totul la loc şi am făcut ca nimic să nu poată fi observat. Prin spatele grădinilor, am ieşit la drumul ce venea dinspre Vâlcea şi ducea spre Craiova. Am aşteptat ceva timp, însă, în cele din urmă, am  urcat într-o maşină de ocazie.

– De unde, tocmai acum? Tu, care n-ai ieşit o viaţă din casă? – m-a întrebat mami.

– Noapte bună! Am să-ţi spun, că şi mâine mai e o zi! – i-am zis şi am intrat în camera mea.

Nu a insistat. Am închis uşa, m-am dezbrăcat, apoi am scris un bileţel pe care l-am pus în una din cărţile ce le folosisem în a mă documenta pentru licenţă. În el, doar câteva cuvine.

,,Avi… Ce să-ţi spun? De mine, n-ai să scapi nici dacă o să mor! Sper… Sper să mă ierţi şi tu mami. Tabitha, mi-ai fost tare dragă! Să rămâi la fel: frumoasa frumoaselor! Să aveţi grijă de voi!  Sara’’

Nu am închis ochii toată noaptea. Parcă eram paralizată. Dimineaţa următoare, când a revenit Maria cu întrebări, i-am spus tot. A oftat  de parcă şi-ar fi dat sufletul. S-a învârtit prin bucătărie ceva timp, apoi s-a întors.

–         Putem merge împreună până acolo unde s-a întâmplat?

–   Da! – i-am răspuns timid deşi nu-mi reproşase chiar nimic. –Vreau să-mi fac întâi un duş. Pot? – am întrebat eu jenată.

– Până mă îmbrac, ai tot timpul!

Înainte de a intra în baie, am încărcat pistolul şi l-am pus în geantă.

După ce am am stat câteva minute sub apa, nici prea rece, nici prea caldă, parcă îmi revenisem. M-am îmbrăcat elegant, cu fustă şi taior, gen stewardesă, şi am plecat. Pe tot parcursul drumului, Maria a repetat, pe banca din spatele unui taxiu, de câteva ori, doar cuvintele: ,,nenorocitul, nu i-am ajuns doar eu?!’’ Nu puteam gândi şi nici nu ştiam ce să cred.

– Fie cine o fi! N-am să-l iert!– mi-am zis şi am scrâşnit din dinţi cât am putut.

Nu  peste mult timp, ne-am oprit în faţa aceleiaşi porţi pe care, cu o seară înainte,  batjocorită, fusesem azvârlită.

– Eşti sigură că aici ţi s-a întâmplat? – a întrebat Maria cu lacrimi în ochi.

– Da! Dacă vrei, pot să-ţi descriu tot ce este dincolo de gard. – am vrut eu să o conving.

–  Nu e nevoie! – a refuzat mami şi a apăsat pe sonerie.

Ne-a deschis un domn mai în vârstă. De cum ne-a văzut, a tresărit ca ars şi ne-a invitat în curte.

– Maria, cu ce pot să te ajut? Presupun că e Sara, o fi studentă şi are vreun examen?!…

– Să te ia dracu de porc! Nu ţi-am ajuns eu? Arde-te-ar focul! Jigodie ce eşti! Ea e copilul tău, mă nenorocitule!

– Mami, te rog, nu el!

– Hei!  Domnule profesor, ia ieşi, mă, afară să vezi ce vor doamnele! – şi-a  chemat Corcodel  băiatul dintr-o cameră a casei.

– Bă dobitocule, fiul tău a violat-o pe soră-sa! Arde-v-ar sufletul în iad! De data asta, te-a luat dracu, nu te iert… – a ameninţat Maria.

– Ăsta şi-a bătut joc de mine! – am ţipat când a apărut Neagu în pragul uşii. Am scos  arma din gentă şi am tras mai întâi în cel căruia îi fusesem, cu o zi înainte, victimă, apoi în celălalt. Nu m-am oprit până nu s-a descărcat tot pistolul. L-am încărcat iar, cu cele două cartuşe pe care le mai aveam, mi l-am pus la tâmplă şi am vrut să trag.

– Sara, nuuu! – a  strigat disperată Maria, s-a repezit asupra mea şi mi-a luat arma. Am căzut cu capul de gard şi am leşinat.

Când m-am trezit, eram în spital, încătuşată şi legată de pat. Mă supraveghea un poliţist înarmat. L-am întrebat câte ceva şi atunci am aflat că Maria, după ce anunţase şi poliţia, şi salvarea, fusese arestată şi ea. Am pus privirea în tavan şi am rămas nemişcată. Îmi părea rău de tot ce se întâmplase, însă, când am auzit că cei doi, în care trăsesem, nu muriseră, mă simţeam, sufleteşte, răzbunată.

Spre seară, a venit la mine şi Tabitha,            şi Avram. Ne-am putut doar privi. El plângea pur şi simplu.

– Am să merg, în genunchi, la până la Haga şi în faţa lui Dumnezeu şi, în mâna ăstora, n-am să te las! Nu eşti vinovată tu, în primul rând! –  s-a revoltat în momentul în care poliţistul nu ne-a mai dat voie nici măcar să privim.

***

Am rămas plângând. După o vreme, însă iarăşi nu mai aveam lacrimi.

La  o zi mai târziu, m-au mutat în arestul poliţiei. Acolo, am aflat  de la cei arestaţi ca şi mine, că  Maria era în acelaşi loc, dar într-o altă cameră din beci. Cătă vreme nu am putut schimba nici măcar două vorbe cu ea, nu mi-a folosit la ceva.

Timp de douăzeci şi opt de zile, am tot fost anchetată de procurori. Veşnic am spus doar cum s-a întâmplat. În  a douăzeci şi noua zi, poliţia ne-a dus la tribunal. În bocsa acuzaţilor, doar eu şi mami. Am privit în sală să-l văd pe cel ce îmi călcase şi demnitatea, şi onoarea în picioare. Nu era. Avocatul îmi recomfirmase vestea conform căreia nu murise nici unul, nici celălalt. Mai mult, îmi spusese că nu depuseseră plângere împotriva noastră, deşi pe undeva îmi era indiferent. În sală, rumoare. În jurul nostru, şuşoteli. Despre Neagu, se spunea că unul dintre gloanţe îi găurise zona genitală şi că viaţa lui sexuală era deja o amintire..

– Profesorul zace paralizat!… Curvele dracu! Puşcăria vă mănâncă! – ne-a ameniţat, de prin sală, un bărbat în stare de ebrietate.

– Vă rog, afară! – a dispus un poliţist.

Completul de judecată a intrat. Ne-am ridicat în timp ce judecătorii şi procurorul de caz s-au aşezat la masă. Interogatoriul nostru a durat iarăşi peste o oră. Atunci, am aflat că mami îşi asumase în totalitate fapta. Am privit-o în ochii umezi şi am negat.

– Onorată instanţă, singura vină a mamei mele e că m-a conceput cu un animal şi nu cu un om. În rest, vina noastră e zero, câtă vreme un idiot genetic, căruia îi sunt soră vitregă, m-a violat. În consecinţă, ca să nu mai lungim, jur că eu am avut pistolul şi tot eu l-am folosit. Maria, mama mea, nu ştia de armă. Mi-a luat-o din mână după ce deja trăsesem. Vă întreb: dumneavoastră, la vârsta mea, s-o fi avut, după ce aţi fi fost  jucaţi mişeleşte în picioare, ce aţi fi făcut? Apoi mă tot întreb: pe el,  pe Neagu, de ce nu-l condamnaţi? M-a violat în seara de dinaintea faptei de case suntem acuzate! Dacă poliţia primea plângerea mea, când am fost la ea, la numai o jumătate de oră după ce m-a batjocorit cretinul, şi îl aresta, în ziua următoare, când am folosit pistolul, nu mai aveam pe cine împuşca. Apoi, domul Corcodel de ce o fi în libertate când, cu ani în urmă, şi-a bătut joc de mama? Şi cine mai ştie de câte altele asemenea ei?!

– Domnule preşedinte,  inculpata nu are dreptul să pună întrebări! –  a avertizat procurorul de caz.

– Oricum, atât am avut de spus. Mulţumesc! – le-am zis eu şi am început să plâng. În cealaltă parte a sălii, plângea şi Avi, şi Tabitha. Am privit dincolo de fereastră, uitându-mă prin mine parcă dincolo de lume.

***

Preşedintele comisiei de judecată a suspendat şedinţa. Noi am rămas în continuare în boxa acuzaţilor. Ni s-a permis să stăm totuşi pe scaun şi să bem apă. La un moment dat, am cerut să merg la wc, însă am fost refuzată. M-am abţinut cât am putut, apoi mi-am dat drumul pe mine. M-am făcut palidă la faţă. Îmi era ruşine de lumea din sală. Poliţiştii care ne păzeau au obsevat. Unul dintre ei mi-a tras un cot în spate în timp ce s-a aplecat să şteargă urina de pe podea. Aproape că mi s-a oprit respiraţia. A tuşit şi am vrut să-l înjur, însă s-a întors completul. S-au aşezat. Un judecător mai în vârstă i-a zis, aproape în şoaptă, procurorului.

– Timpurile în care trăim sunt de vină! Să ţii şi dumneata minte că o justiţie care judecă doar cu legea în mână, ca o maşinărie, fără suflet, fără inimă, aia nu e justiţie! Le condamnăm, dar sunt singurele de vină? Treci în locul meu! Ai curajul?

– Domnule judecător, după mine, legea-i lege şi fapta trebuie judecată în spirtul şi litera ei!

– Aci e aci! Care faptă mai întâi? Ai auzit-o?! A spus-o mai clar chiar decât noi!  Până şi eu cred în spusele ei! Când mă gândesc să o condamn pe fată, am sentimentul condamnării unei generaţii căreia eu nu îi aparţin. Cronologic desfăşurării faptelor,  Sara are circumstanţe. Spusele ei de adineauri nu sunt o ameninţare, ci doar un gest de sinceritate. Deocamdată, măcar câteva minute, mă mai abţin.  În cazul Mariei, aveti verdictul meu: nu este vinovată de crimă.  Procesul poate dura şi un an! Poate chiar doi… Nu se va termina astăzi. Maria poate fi judecată în libertate. În consecinţă, din punctul meu de vedere,  aşa cum au spus şi avocaţii, fapta este eronat încadrată. …Şi ar mai fi o chestiune: de ce vătămaţii au refuzat să dea declaraţii?

– Supunem propunerile la vot?

– Da!

– 1. Maria condamnată pentru  tentativă de crimă cu premeditare şi deţinere ilegală de armă? Voturi pentru? Doamna grefier, vă rog să consemnaţi: 0.

2. Maria condamnată pentru implicarea în tentativa de crimă cu premeditare? Voturi pentru? Vă rog, consemnaţi! Zero voturi! În consecinţă, completul decide: punerea în liberatate a suspectei…

Să trecem la Sara!

Propunerea numărul 1:  Inculpata se condamnată pentru  tentativă de crimă cu premeditare şi deţinere ilegală de armă! Voturi pentru?

– Domnule judecător, am obiecţii! În cazul inculpatei Sara, nu se poate trece peste niciuna din fapte. A recunoscut că a folosit pistolul.

– Domnule procuror, am spus eu că nu?!  …Şi cu toate astea, mă abţin. În consecinţă, prelungim doar mandatul de arestare al fetei şi amânăm pronunţarea. Altfel, la vârsta mea, nu pot să judec!

– Instanţa a decis: … – a citit grefierul sedinţei, hotărârea completului de judecată.

Am privit-o pe Maria. Din priviri, am schimbat cu ea gânduri. Era totuşi tristă. Parcă venise sfârşitul lumii.

***

Procesul a durat peste un an şi jumătate. De la o şedinţă la alta, s-a tot amânat pronunţarea. Avocaţii angajaţi de Avi, Tabitha şi Maria făceau ravagii în faţa instanţelor, cu probe din care rezulta cum nu se poate mai clar că fratele meu vitreg mă violase. Pe de altă parte, toată discuţia cu poliţiştii de serviciu în seara în care am vrut să denunţ întâmplarea,  rămăsese  înregistrată de camerele de supraveghere din interiorul poliţiei şi devenise martor. În tot acest timp, universitatea a vuit. Lui Neagu, deşi se însănătoşise,  senatul universităţii hotărăse desfacerea contractul de muncă. Colegii mei umpleau, de fiecare dată, sălile tribunalului, gata să mă apere cu preţul de a fi linşaţi de jarndarmii şi poliţiştii care, la timpul potrivit, tebuiau să-şi facă datoria şi să mă protejeze.

Între timp, în una din zilele în care aveam dreptul să primesc persoane cunoscute în vizită, m-am trezit la vorbitor cu profesorul.

– Nu-mi poţi trece cu vedere, dar iartă-l, măcar, pe tata. Din ziua în care s-a întâmplat, se chinuie la pat. Rănile nu i se vindecă, iar antibioticele nu mai au efect. Seara trecută, sub pansament, asistenta ce-l îngrijeşte a găsit viermi. Îşi roagă, zi şi noapte, moarte şi moartea nu mai vine. Crede că totul depinde de tine, de faptul că l-ai blestemat. Sara, iartă-l, te rog, şi blesteamă-mă  pe mine! Iartă-l!

– În toată această perioadă, cât am stat în puşcărie, m-am tot gândit. La lume, la oameni, la Dumnezeu… Chiar şi la tine şi la el! V-am iertat de mult! Nu cu mine aveţi probleme, ci cu Cel de sus! – i-am răspuns şi am plecat.

La aproape o lună mai târziu, tribunalul s-a pronunţat. Am fost condamnată cu suspendare. Pedeapsa mi-o executasem. După încheierea formalităţilor, am fost pusă în libertate.  În faţa puşcăriei, m-au aşteptat toţi trei: mami Avi şi Tabitha. Plângeau de bucurie. Eu nu. Mă privisem înainte de a ieşi, în oglindă. Câteva fire de păr îmi albiseră şi lacrimile îmi brăzdaseră obrazul. Totuşi, când i-am văzut, am tresărit. Pe Avram, l-am privit, secunde în şir, în ochi, şi l-am îmbrăţişat. Aveam sentimental că îi prinsesem între mâini sufletul, că eu sunt omul matur şi el un copil.

–         Ce zici, când îmi revin, mergem în concediu?

–   De ce nu acum?! La Căciulata. ,,Cât să mă mai odihnesc şi eu un pic!’’ – m-a încurajat el.

Înainte de a pleca pe Valea Oltului, eu am trecut pe la bunica. Mi-am dezgropat iarăşi, fără să ştie careva, cutia cu moştenirea lăsată de tataie. Mi-am luat din ea colierul, ceasul de mână, un ban de aur şi icoana. După ce am îngropat-o în acelaşi loc şi am făcut ca nimic să nu fie observat, l-am auzit parcă de dincolo de timp, pe moş Gheorghe: ,,nu uita să faci copii! …Şi, de-acum,  fii! Fii!’’

Bulzeşti, Dolj, 19 05 2012

 

 www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*