Festivalul Internaţional Nichita Stănescu – Ploieşti: 29-31 Martie 2015 Dan LUPESCU despre… NICHITA STĂNESCU, în cvinta regală din Revista LAMURA

30.03.15 by

Festivalul Internaţional Nichita Stănescu – Ploieşti: 29-31 Martie 2015 Dan LUPESCU despre… NICHITA STĂNESCU, în cvinta regală din Revista LAMURA

,,Haida să haidem!’’ repetă chiar acum, împreună cu noi, în această clipă, Nichita Stănescu, Poetul-Filosof cu aură zamolxian-angelică, spiritul cel mai cristalin, el, Nichita, şi minereul uriaş, tot el, Nichita, minereu greu, de platină şi aur, de argint şi metale rare întru Spirit Românesc şi Universal, pe care l-a adus în lumină vestitul Ploieşti, minunatul ţinut al Prahovei – partea de Europă cea mai bogată în petrol şi frumuseţi fără seamăn.
Valoarea cultural-spirituală a creaţiei celui mai iubit poet român postbelic – cel mai iubit de sârbi şi de români, dar şi de europenii care l-au încununat cu Premiul Herder, ba chiar şi de acei coioţi-asasini din umbră, delatorii care i-au uzurpat Premiul Nobel -, valoarea lui Nichita stă, umăr la umăr, alături de aceea, ştiinţifică şi tehnologică, a inginerului Basgan, fără a cărui invenţie nicăieri în lume nu s-ar mai fi putut extrage petrol încă de acum trei sferturi de secol.
Îngăduiţi-mi, prieteni, să dau contur acestui excurs, pe care îl plasez în prelungirea celui întreprins cu ocazia ediţiei din 2014 a Festivalului Internaţional NICHITA STĂNESCU, când am evocat portretul inedit pe care profesorul universitar Edgar Papu, redutabil comparatist şi specialist în literatura universală, i l-a creionat Poetului, în ultimii săi ani de viaţă, după care am punctat cu ,,Ultima fotografie a lui NICHITA în Dolj’’ -, ambele materiale fiind incluse în seria nouă a revistei LAMURA, continuatoare a publicaţiei omonime din perioada interbelică (1919-1928) şi a celei în care aceasta s-a metamorfozat din ianuarie 1929 până la finele lui decembrie 1947: Revista Fundaţiilor Regale.
Am intenţionat ca spicuirile mele de acum să aibă în vedere două eseuri publicate în ediţii ale Lamurei din 2005, o recenzie din 2008 şi o succintă semnalare a prezenţei lui Nichita acasă la ing. Ion Calotă, primarul comunei doljene Giubega, în cea din urmă vară a vieţii telurice a autorului şocantelor volume ,,11 elegii’’, ,,Oul şi sfera’’, ,,Roşu vertical’’, ,,Necuvintele’’, ,,Un pământ numit România’’, ,,Noduri şi semne’’… Nu s-a întâmplat chiar aşa, pentru că nu este după cum vroieşte omul, ci numai şi numai după cum rânduieşte DUMNEZEU.

Scris la 2 ianuarie 1969, dar publicat în premieră abia în ediţia revistei noastre din trimestrul al patrulea al anului 2005 (Lamura, nr. 10-11-12/ 48-49-50/ Octombrie-Noiembrie-Decembrie 2005) – eseul ,,NICHITA STĂNESCU – Laus Ptolemaei’’ este îmbrăţişat de o suită de materiale sororale precum: ,,Apărarea civilizaţiei europene’’ – de Josif Constantin Drăgan, ,,EMINESCU şi doctrina panromânismului’’ – Ovidiu Ghidirmic, ,,Povestire istorică românească’’ – Baruţu T. Arghezi (Elveţia), ,,Modelul milenar al Unirii’’ – Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ,,George Enescu’’ – Costin Popa, ,,PUNTEA de Marin Sorescu. Simbol tragic al trecerii’’ – George Sorescu, un text inedit de Marin Sorescu: ,,Cine mai citeşte literatură?’’, ,,Primul centenar RAMURI’’ – de Ilarie Hinoveanu, ,,LUCIAN BLAGA 110. Spiritul trilogiilor’’ – partea a doua a unui comentariu inedit de Edgar Papu…
Muzician-poet şi poet-muzician, fondator şi lider al Cvintetului Naţional ,,Concordia’’, solist fagotist aproape o jumătate de veac în Orchestra Naţională Radio, profesor universitar doctor -, Mihai Nenoiu s-a apropiat de Nichita în cadrul cenaclului ,,Luceafărul’’, păstorit de Eugen Barbu, cenaclu pe care l-au frecventat, săptămână de săptămână, în anii 1960-1970.
Aici au ucenicit şi de aici au fost lansaţi, împreună cu cei doi, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Mircea Ciobanu, Cezar Baltag, Virgil Mazilescu, Dumitru M. Ion, Ilarie Hinoveanu şi mulţi alţii: ,,o baltă de poeţi’’, cum glumea, ironic, Nichita Stănescu.
Redactor şef al revistei ,,Luceafărul’’, hebdomadar al Uniunii Scriitorilor, Eugen Barbu i-a publicat frecvent, pe toţi, în acest prestigios săptămânal.

Mihai Nenoiu îşi începe exegeza afirmând, tranşant, că ,,Nichita Stănescu, SUBLIMUL (s.n.), ne oferă cartea ,,Laus Ptolemaei’’, însingurându-se (s.n.) în ceaţa peisajului nostru poetic’’, după care formulează o sentinţă irefragabilă: ,,Pentru poezia românească, mereu născătoare de răscruci, Nichita Stănescu inventeză un modus vivendi, care stabileşte trecerea în neant a altora’’.
Ca într-o Niagara, mereu dezlănţuită, sunt evidenţiate sintetic chipurile esenţial-novatoare ale universului liric nichitian: învingerea legilor de gravitaţie ale ,,spaţiului până acum mioritic’’, reîncărcarea noţiunilor, împrospătându-le, însufleţindu-le, ,,survolând sensuri niciodată rostite’’, generarea de explozii ,,care să ne arunce dincolo de convenţionalul şi superficialul mod preapământesc de a gândi’’.
Pornind de la convingerea că asemenea judecăţi de valoare pot fi susţinute prin citate din oricare dintre paginile insolitului volum al lui Nichita -, Mihai Nenoiu recomandă ca acesta să fie citit ,,deodată’’, adică pe nerăsuflate, pentru o mai completă descifrare a atmosferei, construcţiei, unităţii de ansamblu, întrucât el, volumul, se constituie într-un ,,minuţios, elaborat edificiu’’.
Exegetul este atât de încântat de cartea prietenului său încât se lansează, iar – ca în ,,Boleroul’’ lui Maurice Ravel ori în tot mai accelerata noastră ,,Ciuleandră’’ – în aglutinarea de noi şi noi tălmăciri.
,,Laus Ptolemaei’’… ,,minează sistemele de până acum de a face poezie, modurile lui şi ale altora, de aici şi de peste tot, frânge înălţimea de prisos a metaforei oferind suprafeţelor adâncimi abisale’’.
Mai mult decât atât: ,,îndepărtează nămolul (s.n.) sonorităţilor, armonizismul parazitar, concesiv, înfruntă formalitatea cuvântului, îndrăzneşte TOTUL (s.n.), extrăgând partea cea mai vertebrată, de sprijin, a gândirii sale, retopită mereu, pentru o absolută puritate, răzvrătindu-se permanent împotriva limitelor şi a neputinţei’’.
În demonstraţia sa de geometru înzestrat cu o luciditate imbatabilă, Mihai Nenoiu are un moment atât de înalt de străluminare încât pune un nou diagnostic demn de reţinut: ,,(…) Nichita Stănescu ne oferă nu criza poeziei, ci soluţia miraculoasă de trecere peste acest moment (…). El oferă un alt spaţiu’’, ale cărui coordonate sunt definite prin: concreteţea imaginată deconcertant, ,,luciditatea acidă, cu care dizolvă atâtea obişnuinţe, înălţarea şi privirea din cosmos materializând irelevabilul, apetenţa pentru nebănuitul şi nespusul, răscolirea cu incantaţie a fondului de sunete şi gânduri, transa în care naturalul şi supranaturalul se contrapunctează complinindu-se’’.
Rigoarea diagnosticului şi a analizei, fineţea inciziei, disecţia cu siguranţă de lasser denotă faptul că muzicologul, muzicianul şi interpretul Mihai Nenoiu – autor al unui volum exhaustiv: ,,Fagotul – Istorie şi Revelaţie’’ (2005) – stăpâneşte la perfecţiune legile orchestraţiei, ale armoniei/ contrapunctului, descifrează chiar şi cele mai tainice tâlcuri ale orfismului, ba chiar şi pe acelea ale muzicii de sfere.
Penultimul paragraf al concisului, însă atât de expresivului studiu întreprins de Mihai Nenoiu – cu mijloacele specifice muzicianului de rasă, dar şi ale literatului adevărat, ale omului de cultură cu un vast orizont filosofic – vine să confirme, o dată în plus, considerentele noastre de mai înainte, pornind de la o conexiune cu creaţia unui titan din galaxia lui Euterpe: Johan Sebastian Bach.
Franc, direct şi cu autoritate serenisimă, Mihai Nenoiu punctează decisiv: ,,Ca şi J. S. Bach -, Nichita Stănescu se refuză percepţiei superficiale, de la ureche (n.n. a urechiştilor, adică!), necesitând o cultură poetică, un spirit cu larg unghi de cuprindere, mulându-se pe orizontul din care îl abordăm’’.
În finalul exegezei, rafinatul muzician-poet nu se sfieşte să rostească o judecată de valoare incontestabilă – în 1969, când unii, lipsiţi de organul percepţiei metafizice, abia se abţineau să nu strâmbe din nas la salturile în astral ale creaţiei nichitiene – şi să încadreze (Mihai Nenoiu), cu fermitate admirabilă, volumul ,,Laus Ptolemaei’’ în arealul restrâns, dar nobiliar al capodoperelor.
Iată cum se exprimă, fără drept de apel, Mihai Nenoiu: ,,De aceea, acceptarea ori negarea acestei capodopere poetice depinde exclusiv de gradul nostru de libertate, de capacitatea fiecăruia de a fi modern în sensul pozitiv al depăşirii permanente, depinde de înălţimea la care fiecare ne răsfoim gândurile’’.
Într-un asemenea context, de altitudine siderală, propoziţia ultimă cade ca o ghilotină orbitor de eclatantă, demnă de un G. Călinescu ori Al. Piru: ,,Nichita Stănescu – conchide Mihai Nenoiu – ne propune, cu ,,Laus Ptolemaei’’, spargerea pragului (nostru) de sus’’.

…Dacă nu ar fi atât de aproape, în timp, crima săvârşită, în Alpi, de pilotul dement, satanizat de globalizare, care – la manşa unei aeronave Airbus 320 – a aruncat în neant vieţile a 149 de pasageri nevinovaţi şi ale colegilor de echipaj, am afirma fără preget, în consonanţă cu spiritul analizei lui Mihai Nenoiu, că, prin ,,Laus Ptolemaei’’, Nichita Stănescu sparge zidul sonic al poeziei româneşti, europene şi universale din ultima treime a secolului al XX-lea, conferindu-i libertate absolută şi zbor de Pasăre Măiastră, la înălţimi deloc bănuite, nicicând încercate vreundeva în lume.
Aidoma lui BRÂNCUŞI, care a întors sculptura lumii la izvoarele sale primordiale -, Nichita Stănescu dă cale liberă, prin ,,Laus Ptolemaei’’, poeziei cu evidente accente iniţiatice, ezoterice.
Şi asta într-o vreme când cenzura era, chipurile, neîndurătoare.

Drept fundamental al omului, ideal, aspiraţie şi năzuinţă perpetuă a fiinţei umane -, Libertatea la care ne referim şi pe care Nichita Stănescu a avut-o mereu în vedere este de natură creatoare, în egală măsură culturală şi spirituală, filosofică şi morală, gnoseologică şi ontologică.
Faţă de ,,Libertatea de a trage cu puşca’’– volumul iconoclast, de răscruce, pecete a boemei nonconformiste a vremii, publicat de Geo Dumitrescu în 1946 -, Libertatea lui Nichita Stănescu, din ,,Laus Ptolemaei’’ (şi din toate volumele sale următoare, de respiraţie homeric-epopeică) redimensionează şi duce peste zări nebănuite vibraţia unică a filosofiei de viaţă a neînfricaţilor daci, care trăiau agăţaţi de munţi şi se credeau nemuritori.

Neînfricatul Nichita a intuit, poate, că basmul cel mai profund filosofic, dar şi iniţiatic, ezoteric din lume: ,,Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte’’, respectiv, Balada ,,Mioriţa’’ – buletine de identitate şi paşapoarte pentru veşnicie ale românilor de pretutindeni – sunt anterioare creştinismului cu cel puţin o mie de ani.

DAN LUPESCU

P.S.: De ce face Nichita Stănescu parte din Cvinta regală a revistei craiovene Lamura? Pentru simplul motiv că – alături de Eminescu, Brâncuşi, Arghezi, Sorescu – se regăseşte cu consecvenţă în cuprinsul publicaţiei noastre, concepută ca o chintesenţă a spiritului românesc.

Craiova, 27-28 Martie 2015

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*