Femeia cu căţei în burtă

26.11.13 by

Femeia cu căţei în burtă

Îl cunoscusem în împrejurări oarecum ciudate; pornisem o documentare despre folosirea şocurilor electrice în psihiatrie şi, după mai multe peripeţii, luasem la rând toate spitalele mari din ţară… Într-un final, după un circuit epuizant şi pe alocuri cu străpungeri greu de imaginat înainte să pornesc investigaţia, ajunsesem şi la Iaşi şi, odată ajuns în curtea Spitalului de Psihiatrie Socola, am intrat în prima clădire care mi-a ieşit în faţă… S-a întâmplat astfel să nimeresc la prof. dr. Mihai Şelaru, pe atunci şeful secţiei II Femei… Nu ştiam nimic despre el, nu mă documentasem înainte de a face acel drum – oricum tema abordată de mine nu se afla prezentată în nici un document destinat publicului larg. Eram însă deja familiarizat cu subiectul, mi-l alesesem singur şi-odată ce m-am convins pe mine că e necesară o clarificare, izbutisem să conving şi conducerea redacţiei să accepte o astfel de documentare pe un subiect pe care mi-l alesesem de unul singur… Dialogul a pornit relativ uşor… O întâmplare neaşteptată avea să deturneze curând tema discuţiei abia deschise…

A intrat în cabinet o pacientă cu burta la gură, spunând că vrea să nască… Văzând-o, eu am crezut că este însărcinată…
„Ce să naşti tu, Florica?” a întrebat-o profesorul şi ea: „Păi, am văzut ieri o căţea care a născut 9 căţei şi toţi au intrat la mine-n burtă că le era frig pe hol…” Întâmplarea se petrecuse iarna… era prin februarie, Moldova, toată era ninsă şi era un ger de-mi crăpaseră urechile…
„(…) Şi-acum mi-a venit vremea să-i nasc…” a continuat Florica, schimonosindu-se de durere…
Şi profesorul, fără să-şi bată capul cu mine şi fără să-l îngrijoreze reportofonul deschis, aflat pe biroul lui, a hipnotizat-o pe acea femeie, i-a sugerat că naşte, burta i-a revenit la normal şi, după ce a fost trezită din hipnoză, a ieşit din cabinet ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat…
Pentru mine era prima şedinţă de hipnoză la care am asistat…

Am revenit – cu gândul, acceptat deopotrivă şi de el şi de mine (poate sugerat de el, nu ştiu, poate dorit, poate o expresie a altceva mai vechi…) – să fac o suită de interviuri care să se finalizeze apoi într-un an, doi cu o carte despre viaţa profesorului Şelaru… Stabilisem şi titlul: Balada meşterului Şelaru… Am revenit la Iaşi, cu prilejul altor documentări, din fericire în acea perioadă la conducerea redacţiei Curentul se aflau oameni cu o vastă experienţă jurnalistică şi care ştiau bine că adevăratele reportaje nu vin singure în redacţie şi nici nu ies, la comandă, după ideile şi „viziunile” şefului, transmise întocmai jurnalistului de teren… Şi Anton Uncu, redactor şef pe atunci, şi Gheorghe Călin, şeful secţiei reportaj-anchetă (fost secretar de viză la Agerpress), erau oameni cu o vastă experienţă şi cu o pregătire psihologică pe care puţini profesionişti au avut-o vreodată. A pleca singur într-o documentare şi a avea posibilitatea să-ţi alegi ori să-ţi schimbi obiectivele în funcţie de conjuncturile în care ajungeai pe teren însemna în acelaşi timp şi materiale inedite şi o responsabilizare a jurnalistului căruia i se acorda din start acest cec în alb de încredere… Altfel, lipsa de încredere de-acasă, însemna doar dovada unui spirit mărunt, dominat de frustrări şi orgolii, dacă nu chiar prostie, drapate în funcţia de şef… Înţelesesem pe atunci şi acest lucru şi multă vreme am avut parte şi de astfel de şefi… Din fericire nu a fost cazul, iar reportajele realizate în acea perioadă la Curentul vor rămâne pentru mine de referinţă…. Şi reportajele în sine, însă şi poveştile din spatele acelor documentări, multe mi se par şi acum, la distanţă mare în timp, realmente antologice…
Ca şi povestea de faţă…
După mai multe drumuri la Iaşi şi interviuri ore la rând cu profesorul Mihai Şelaru, m-am pornit să scriu… Era către sfârşitul anului 1999. Neavând un calculator, dactilografiam cele înregistrate pe reportofon şi, într-o altă etapă, după dactilogramele discuţiiilor încercam să dezvolt o poveste… Am continuat să lucrez vreme de vreo trei săptămâni, până după trecerea sărbătorilor de iarnă… Eram încântat: povestea se lega din te miri ce… Vizitasem între timp şi satul Arsura de lângă Prut, locul unde copilărise profesorul, readusesem o serie de expresii din textul scris de mine în graiul acelui loc, redând povestirii concreteţe şi savoare… În câteva săptămâni doar, lucrând câteva ore în fiecare zi şi păstrându-mă în atmosfera relatărilor, adunasem câteva zeci de pagini dactilografiate şi corectate… Povestea se lega…

Mi-am reluat activitatea jurnalistică, mi-am reluat şi drumurile la Iaşi pentru a continua interviurile… De fiecare dată, alte şi alte teme se adăugau celor vechi, deplasările mele însemnau şi aducerea unor documente de care aveam nevoie, alte înregistrări, fotografii, manuscrise ale celor despre care scriam, cazuri clinice descrise sau chiar articole din presă ori lucrări ştiinţifice apropiate tematicii urmărite… S-au adunat şi alte înregistrări despre profesor… După câteva luni, am luat iarăşi o minivacanţă ca să pot continua cartea despre profesorul Şelaru… măcar cu noile episoade povestite în timpul popasurilor făcute în Iaşi… Dar, odată instalat la birou, în prima zi de linişte, n-am mai găsit dosarul unde pusesem la păstrare paginile scrise în timpul sărbătorilor de iarnă… Inutile eforturile de căutare, inutilă prezenţa unor căni întoarse cu gura în jos sau a tricourilor întorse pe dos: foile acelea dactilografiate nu se lăsau găsite… parcă le înghiţise pământul… E drept că în cele câteva luni, mutasem în bibliotecă fişe şi plicuri şi dosare dintr-un loc în altul, fără să mă gândesc prea mult; de altfel nici nu aş fi avut timpul necesar să fac această mişcare de trupe pe baza unui repertoriu unde să notez noile „adrese”… erau atât de multe documente şi atât de diverse încât pentru o astfel de operaţie ar fi fost nevoie de câţiva secretari… Pe de altă parte, la începutul constituirii acelei arhive, în anii de înainte de 1989, când „Securitatea era cu noi”, un bun prieten (Teo), observând cât de atent sunt cu ordonarea propriei arhive – care în acei ani prinsese viaţă – mi-a spus: „Aşa, prietene, ordonează lucrurile, fă-ţi şi un repertoar cu evidenţa documentelor… Cine va intra la tine în casă când eşti plecat să nu se chinuie şi să poată găsi cu uşurinţă orice document!…” Remarca, venind de la un prieten bun, mi-a intrat la cap… Mi-a venit în ajutor şi o reacţie a nevestei care mi-a descoperit odată câteva scrisori de la o prietenă de înainte de căsătorie şi mi-a făcut nişte scene de gelozie atât de urâte încât strădania de a ascunde în arhivă adevărata arhivă, a devenit prioritară… Câţiva ani buni, cercetările de la institut – lucram pe atunci în secţia de Biochimie a Institutului Oncologic din Bucureşti – au fost dublate de o documentare atentă asupra tehnicilor de ascundere folosite de-a lungul istoriei … Citisem şi-mi însuşisem cu detalii tot ce găsisem pe această temă, inclusiv o carte rară: Filozofia ascunderii la români, extraordinară pentru cei care o mai pot găsi astăzi… Atât de mult m-a pasionat tema, încât până la urmă şi subiectul tezei de doctorat l-am virat pe aceeaşi idee şi l-am blocat eu însumi abia în clipa când profesorul care-mi conducea lucrarea, a dorit morţiş să semnăm împreună descoperirile făcute prin trudă proprie… Cert este că în câţiva ani izbutisem să ascund aşa de bine în arhiva proprie documente şi manuscrise realmente valoroase, că nici eu nu mai reuşeam să legăsesc şi cu atât mai puţin cineva din afară, intrat în absenţa mea în acea încăpere…
Urmarea? Acel concediu – al doilea dintre cele rezervate lucrului pentru cartea despre viaţa profesorului Şelaru – s-a terminat, şi eu nu izbutisem să găsesc paginile deja scrise… Aş fi putut să încep de la capăt, am şi încercat să o fac, însă de fiecare dată cele scrise mi se păreau sub nivelul celor deja dactilografiate şi parcă, la capătul fiecărei zile îmi era şi mai greu să găsesc un alt început… Ce puteam să mai fac? M-am împăcat cu situaţia. Zilele libere au trecut şi m-am reîntors la programul infernal din redacţie… „Tot răul e spre bine”, fixează un vechi proverb românesc. Nu a trecut nici măcar o lună şi am izbutit să prind o nouă „delegaţie” la Iaşi. Şi, odată ajuns în dulcele târg, imediat ce mi-am terminat temele de casă, am mers la Psihiatrie să-mi caut omul cu poveşti trăite…
– Bine ai venit, coane Nesfântu!… Mai avem ceva de povestit câteva capitole şi pe urmă aş dori să terminăm ce-am început, mi-a zis profesorul… Matale, os din osul povestitorilor, ştii să dai viaţă celor scrise… Foarte rar, scriitorii, chiar şi cei mari, izbutesc aşa ceva… Scriu şi ei, e coerent ceea ce scriu, dar e sec… Cuvintele lor sunt precum crengile uscate din pomi…
L-am privit lung, mă întrebam dacă bănuieşte măcar ceva din dificultăţile prin care trec eu – evident nu-i spusesem nimic despre capitolele rătăcite ale cărţii… M-a privit şi el nedumerit…
– Ce te face să fii atât de încurcat? Propunerea a venit de la matale, coane Nesfântu…
În prima clipă n-am ştiut ce să-i spun…
– Simt eu că e ceva legat de cartea aceasta, îmi spune el într-un târziu. Ce se petrece? Ce necazuri ai?…
Şi, brusc, m-am luminat de un gând venit taman la timp. Mi se întâmpla rar să pot gândi în timp real şi să dau astfel de replici…
– Dle profesor, i-am zis eu, repede, ca nu cumva să uit replica, mi-aţi spus chiar acum dv că în scrierile mele musteşte viaţa… M-aţi pus în încurcătură…
– Nu trebuie să fii modest, coane…. Aşa-mi spunea el, „coane…” sau „coane Nesfântu”… Chiar ai talent cu carul şi tot ce scrii încorporează şi transmite emoţii, stări sufleteşti… Mie nu mi-a reuşit niciodată aşa ceva, deşi am încercat… Ceea ce scrii are viaţă…
– Tocmai aici e problema: dv ce anume doriţi? Să trăiţi viaţa dv sau să trăiţi în cele scrise de mine?
Profesorul a pălit. Fiind psihiatru, înţelesese de multă vreme că un om nu poate trăi simultan în două sau mai multe lumi… Chiar de la el ştiam o vorbă mare: „nu poţi să fii în acelaşi timp şi cu p… cur şi cu sufletu-n rai!” Au fost minute de tăcere, lungi cât orele… Eram încurcat şi eu, era şi el…
Într-un târziu m-am ridicat, dorind să plec, scuzându-mă copilăreşte… aici ai un spatiu in plus intre cuvinte in original
– Nu, nu e cazul, mi-a zis el. Nu fi copil. Povestim mai departe… Mai ai casete libere, coane? Ai, cu siguranţă ai… Eşti foarte bine organizat… Mă şi întreb de multe ori cum reuşeşti matale să împaci omul practic şi echilibrat, care sălăşluieşte în tine, cu cel care scrie, şi care, pentru a reuşi să scrie, are nevoie de dezordine… Eşti un boem, coane Nesfântu. Asta ţi-i adevărata fire… Un visător… Nu trăieşti de-adevăratelea, matale, coane, visezi şi pui în acelaşi timp şi visele în cuvinte… Şi-apoi, dacă şi-au găsit rostul în poveste, pe moment, nu mai devin fapte… Toată încărcătura energetică se duce acolo, prinde rădăcini în cuvinte… Am mai povestit noi despre stările secrete ale cuvântului… Cuvântul – oricare dintre cuvintele noastre – nu stă în cuvânt… El ni se arată doar prin cuvânt, pentru că aşa îl recunoaştem noi mai uşor… Şi nici atunci nu-l recunoaştem decât rar… Ce poveste e aici! Şi nu poveste, poveşti… Scriitorul ce eşti fără să ştii – şi eşti tocmai pentru că nu ştii că eşti – e ascuns în adâncurile boierului boem, urmaş al lui Ştefan Vodă… În matale, coane, stă istoria Moldovei… Şi va veni o zi când o vei aduce la lumină. Nu ştiu dacă va fi cu chip de roman, nu ştiu dacă va fi un sat renăscut – cătunul acela unde îţi sunt rădăcinile – sau cine ştie ce afacere…
Lasă ordinea şi spiritul pragmatic pe umerii altcuiva din preajmă, poate pe o femeie… de o vei găsi şi de vei avea curaj să-ţi urmezi destinul… Trebuie să-ţi aperi sensibilitatea şi libertatea ca să scrii… Jurnalistica nu e pentru tine, tu ai o misiune de împlinit… Nu te lăsa furat de timp, nu te lăsa copleşit de lucruri mărunte…
Am schimbat bateriile la reportofon, am pus o casetă nouă, m-am asigurat că merge şi profesorul şi-a continuat nestingherit confesiunile… A fost cel mai tulburător moment dintre toate întâlnirile noastre de până atunci şi cele care aveau să urmeze pe parcursul altor ani… De câte ori mă întorceam în Bucureşti, când avem câteva ore libere sau chiar un weekend întreg, mă închideam în arhivă, îmi făceam o cafea şi continuam căutările… Inutil însă… Au trecut ani, patru, cinci, şase… Între timp continuam drumurile prin ţară, poposind de câte ori aveam prilejul la Iaşi… Profesorul se pensionase, iar secţia II Femei de la Socola fusese preluată o vreme chiar de fata lui, medic psihiatru… Continua să lucreze în spital, îşi mutase doar biroul, undeva la etaj, deaspra fostului cabinet… O vreme ne întâlneam în cabinetul lui de la spital… Fuma ca un turc… şi fumatul era singurul factor care limita întrevederile noastre… Nu suportam nici fumul de ţigară, nu suportam nici să văd pe cineva fumând… Nu mai m-a întrebat niciodată când voi termina cartea despre el, nici eu nu izbutisem să încep de la capăt o nouă versiune… Cele povestite însă erau fascinante… Oameni şi situaţii de fel şi chip… Şi nu erau doar cei bolnavi, cu fiecare zi tot mai mulţi… De la profesor aflasem istorii pe care nu mi le-aş fi imaginat niciodată: mari actori care se pregătiseră la Iaşi, la Socola, fiind induşi sub hipnoză pentru roluri dificile în filme, alţii, scriitori celebri la noi, pregătiţi tot sub hipnoză pentru lungi plecări în străinătate, apoi pacienţi, unii din familii istorice, ajunşi din motive de boală să fie internaţi la Psihaitrie, apoi, nu în ultimul rând, personaje incomode politic, scăpate de mâna lungă a inchiziţiei kaghebisto-securiste prin diagnostice false, oameni trimişi în misiune în străinătate, pregătiţi şi ei în anumite secţii din spitalele de psihiatrie de la noi, aparent publice, în realitate având activitatea foarte bine camuflată sub cortegiul nesfârşit de bolnavi cronici.

Credeam – i-am şi spus-o câteodată – că este o mină de aur, mi-a spus-o şi el de câte ori deschideam subiectul, că adevărata mină de aur eram eu… ştiind ca nimeni altul să ascult şi având o mulţime de curiozităţi, pornite toate din experienţe triste de viaţă… cărora le căutam astfel o rezolvare… Căutând, întrebând, bătând drumuri de ţară, mă împăcam pe mine cu mine, scriind apoi – îmi spunea profesorul – izbutind să împac şi pe ceilalţi cu ei înşişi.

În fine, nici nu ştiu cum au trecut zile, ani…
Mă aflam într-o zi în camera, odinioară cabinet de lucru, devenită cu timpul arhivă, o arhivă cu fiecare zi şi cu fiecare deplasare nouă tot mai complexă, mai încărcată, transformată într-un adevărat labirint… Printre stive de dosare, fişe, teancuri de cărţi, mai aveam loc cât să pot trece de la uşă până la birou, pe alocuri mergând pe o dungă… era o situaţie absurdă şi devenea tot mai absurdă cu fiecare zi… Şi într-o astfel de zi, când toate lucrurile începuseră anapoda şi continuau la fel, după ideea că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”, îmi aduceam de la bucătărie, ibricul cu cafea fierbinte… ferindu-l cu grijă ca să nu o vărs pe jos sau pe mine… Şi tocmai atunci, ferindu-mă, m-am împiedecat de o stivă şi un teanc de dosare din marginea culoarului îngust de trecere s-a răsturnat şi după el s-au pornit cele de pe al doilea rând şi-apoi de pe al treilea, înalte până-n tavan… Mă oprisem ca paralizat şi priveam acea curgere fascinantă de hârtii, fără nici o legătură între ele şi dosarele prăfuite, neatinse de mâna mea de ani, care în alunecarea lor se desfăceau, aparent la întâmplare, lăsând foi dactilografiate sau scrise de mână să curgă liber, pe unde găseau un loc… Şi dintr-o dată, de la margine de lângă perete ajung sub ochii mei foile acelea dactilografiate din viitoarea carte despre profesorul Şelaru… Mi-au căzut ochii pe primul paragraf de pe o filă dactilografiată care se oprise chiar sub nasul meu… Am recuperat foile, am blocat acea curgere propagată de la un teanc la altul, am pus două perechi de adidaşi proptele ca să opresc alunecarea şi, fericit, cu acele foi şi dosarul desfăcut în braţe şi ţinând ibricul cu mâna liberă, mi-am făcut loc până la birou…
„Azi e ziua cea mare”, mi-am spus…
Am turnat cafeaua într-o cană şi m-am aşezat comod pe fotoliu….
„Voi începe cartea!…”
Şi n-am apucat să-mi termin gândul şi aud telefonul sunând…
Las foile şi mă uit pe display: era dr. Postelnicu, apropiat al profesorului, lucrase şi el până la pensionare la Socola. Deschid. Şi-i aud vocea inconfundabilă: „Coane Nesfântu – el nu mi se adresase niciodată aşa până atunci – acum şase minute a murit profesorul Şelaru!…”
*Textul face parte din volumul Iftimie Nesfântu: Poveştile mele,
aflat în lucru la editura Codex Aureus, Bucureşti.
Coperta este realizată de dr. Trestian Găvănescu, AFIAP
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*