Fantezii cu Mişu – de Luminiţa Zaharia

26.04.15 by

Fantezii cu Mişu – de Luminiţa Zaharia

 Am peimit spre publicare:
  Construită pe un eşafodaj de schiţă proustiană cu plonjare în eseistică şi elemente transmoderniste ale investigării adâncimii sentimentelor şi trăirilor unei vieţi în doi, proza Luminiţei Zaharia „Fantezii cu Mişu” apărută la Editura Armonii Culturale, 2015, îi singularizează vocea lirică, cartea situându-se la graniţa dintre proza psihanalitică şi tărâmul prozopoematic. În fapt, un microroman care păstrează „scriitura” unui jurnal confesional cu accente de pamflet şi parodie ce descrie un tablou despre un „el” şi o „ea”, două personaje desprinse din lumea disperării a unui bâlci al deşertăciunilor şi vieţii în doi, cât şi a lumii întrebărilor hamletiene despre oferta destinului. Dar plonjarea sa eseistică, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea cu durerile, bucuriile, mistuirile şi victoriile sale, temniţa împovărătoare a gândurilor şi viaţa provocatoare cu trăirile şi pârjolul ei, ca „teritorii” de trecere în „aşteptarea marii iubiri”. Cartea Luminiţei Zaharia poate fi, tot atât de bine, percepută ca o călătorie ludică prin aceste tărâmuri existenţialiste, în care prozatorului personaj „el”, cât şi poetei personaj „ea”, puşi faţă în faţă cu eul său, într-un dialog continuu cu celelalte chipuri imaginare, răsfrânte în oglinzile timpului, nu-i aduc cititorului doar strălucirea unui spectacol desfăşurat în agonia trăirilor celor două personaje ci şi speranţa că din aceste „realităţi feliate” suspendate în incertitudini, poate întrezări şi „steaua norocoasă” a acestora. Incursiunea autoarei, prin aceste „întreţeseri: prozo-poeme”, texte (aşa zise „sfâşieri neromantice”), seamănă cu acel dans ca o pendulare care să dea încredere şi, mai apoi, îndârjire în partea zeiască din om. În această pendulare ludică, autoarea va lăsa loc şi altor cuante de timp, care să lărgească mereu şi mereu, alte orizonturi unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ori altă lume paralelă, din care-şi va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau măcar a amăgi ziua ce va veni şi, a lăsa şi cititorului dreptul la visare. Dacă ar fi să-i dăm crezare autoarei, atunci să spunem şi noi că în această poveste obişnuită „el” (să-i spunem Mişu) nici nu există în realitate: „pe Mişu eu l-am creat, el s-a născut, războinic, în capul meu, ca Atena din ţeasta lui Cronos”. Mişu „un nume puţin în zemflemea” creionat după principiul că „autoironia să nu întreacă măsura, şi să se ia în serios exact cât trebuie”, dar şi „scotocitor în sufletele oamenilor”, declară şi el că îl cheamă Mişu şi că „îmi încep, cu fruntea sus, a noua viaţă”. Ca pisicile: adică are cu ce se lăuda, nu a trăit degeaba. Dar „ea”? Să-i dăm cuvântul autoarei, care o cunoaşte cel mai bine: „Ea se îndrăgostise nepericulos şi copilăreşte, cocoţată pe un nor pufos de vise albastre, aşa cum îi şade bine unei poetese”. Când l-a cunoscut (la debutul lui în proză) „se simţea răţuşca cea urâtă, Cenuşăreasa, fetiţa cu chibrituri, gata să dea foc cerului pentru un loc adevărat pe pământ!” Vedeţi? Am subliniat determinismul fetei, pentru că, firesc, gândea ea „nu e periculos… n-o să cadă din dragoste, în gropi, să îşi rupă picioarele…”. Ce-i drept se mai victimiza, uneori „ascunsă sub un zâmbet amar”. Dar, într-un fel, erau la fel: Mişu şi Luminiţa! Pentru că, într-o lume „fâşii-fâşii, în care trebuia să priveşti perpendicular obiectul, pentru a-l percepe, clar…”, ea nu-şi pusese nici o dorinţă „tot norocul trebuia să fie al lui, numai al lui!” Să nu credem, acum, că era şi resemnată, o nu! „Ceva din ea se zbârlea cu furie la aceste gânduri…”. Şi dacă voia, „putea să pună punct visării în orice moment”. Vezi, dumneata, cititorule? Tare misterioşi şi trişti sunt ochii unei femei când se îndrăgosteşte „nevinovat şi copilăreşte” de un creator de poveşti ca Mişu şi, din clipă în clipă, poate deveni „o eroină dintr-o poveste de-a lui”. Dar cine ar putea aşterne pe hârtie „o asemenea avalanşă de gânduri şi de concluzii” în afara, chiar celei care narează o asemenea poveste? Ia să ne închipuim că suntem în acest labirint al întrebării. Păi, am spune noi, că ne aflăm în situaţia poetesei sfâşiată de singurătate şi tristeţe, mai ales împovărată de gânduri filosofice, când, în inimă, Cupidon avea să-i trimită săgeata de catran a nopţii (un fel de corb ca la E.A.Poe), prilejuind de aici încolo, un dialog despre rostul vieţii şi iubire – ca tărâm (oază să zicem) al vieţii. Dinaintea oglinzilor imaginare ale castelului de poveste în care e aruncat cititorul şi din care „domniţa flutura de zor batista”, clipele de tensiune care apar între „Mişu şi Luminiţa” sunt ca fumul care se ridică (în tăcere?) în acest realism împins la extrem, fără să le intuim fluxul gândurilor ridicat odată cu fumul – „tot ca să fugă de realitate, desigur”. Că Mişu nici nu există în realitate, ori că Luminiţa (sau) Mira e doar „o fată-ndrăgostită tare”, despre care el va scrie, neapărat, „mâine o nuvelă”, până la urmă cititorul va înţelege, el, câte ceva, şi nici nu le va da crezare celor care „trasează o linie despărţitoare între om (personaj, am zice noi) şi autor”. Păi, îi putem da crezare şi autoarei. La urma urmei se răzbună pe imaginea oglindei deformate creându-i şi lui, chipul, „după asemănarea creierului” său. Să fie perceput la justa lui valoare, na! Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului care se nasc din astfel de refulări, omul, chiar se naşte îngrădit, şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către iubire, o viaţă fără griji, comunicarea neîngrădită cu semenii, sau uitarea de orice durere lăuntrică. Pus faţă în faţă cu astfel de refulări, poetesa şi „reîncarnare sa” (din lumea oglinzilor unor lumi paralele), par ca doi inşi la capul unui mort (ce) se acuză reciproc, fără patimă, că celălalt l-a omorât. În aceste intertexte eseist-poematice, autoarea recunoaşte că „întotdeauna” stă de vorbă cu cineva la graniţa dintre vis şi realitate. Iar când e vorba despre perspectivele celor doi (Mişu şi Luminiţa ori Mira), să auzim şi părerea naratoarei: „nimic mai la îndemână decât autoficţiunea, cititorul e băgat în ceaţă” şi asta, numai „dacă mai ştia să meargă în cerc, pentru a ajunge mereu desigur înapoi la el”. Dar, cum drumul din poezie trece şi prin noi, de-a lungul şi de-a latul acestor sfâşieri neromantice, agonia învinsei rănită de Destin, se lecuieşte prin voluptăţi paroxistice (acele imnuri prozodice, gen: „Cum proza devine poezie oricum…”) manifestate ca alai de depresii ori alte nostalgii. Toate acele viclenii imaginare, din oglinzile trecutului, vin acum ca nişte extratereştri sau îngeri ca şi cum te-ai fi trezit deodată într-un coşmar cu „ferestre sparte, uşi smulse din ţâţâni, casa ca după o explozie”. Câştigul cititorului? Aşa cum ne spune, într-unul dintre texte, e mai mare decât al scriitorului, pentru că poezia care depăşeşte nivelul „jocului secund” (aşa cum şi-a propus), are un număr al sensurilor, paranteze şi iar paranteze („mama lor de paranteze, ele mi-au mâncat viaţa…”), în care cititorul poate aluneca fără ca întregul să sufere: „Că deştepţii nu-şi bat capul cu iubirea, nu-i aşa?” Fără simţul scriiturii aflat sub impuls  ironic, personajul Mişu nu poate căpăta un contur cât de cât real, în timp ce stilul confesional curge ca o ardere interioară. Sau cum scrie Marin Ifrim despre „textualismul instinctiv” al autoarei, citez: „…aici, în proză, spre deosebire de poezie, ea poate folosi, ba chiar foloseşte, din plin, toate posibilităţile de atac şi de repliere puse la dispoziţie de generosul teren epic”. Dacă e să-l decriptăm pe cronicar, poate, prin dialogul poet-evocator, materializat în epic şi liric, întreţesute în text, Luminiţa Zaharia îl continuă pe acel transcreator în timp şi acordă textului, în speţă – „un aspect de şantier de lucru” pentru un nou gen de scriere.    

                                                                              Tudor Cicu

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*