FACEREA

07.02.17 by

După vreo șase zile
de olărit sub zborul rotund
al Duhului Sfânt
ar fi renunțat
ca-n locul zidirii din pământ
să-i dea doar transparențele 
viului,
dar acum semăna tot mai mult
cu chipul de om al Fiului.
În stânga îi cântase inima,
cu valul din șoaptă în șoaptă,
însă îi lipsea ceva,
abisul cerând alt abis cumpănirii
în partea lui dreaptă
ca un sărut ce lutul îl așteaptă
stingându-se pe oale.
”Ascunde durerea tristeților Tale,
cu-n oftat, zise Fiul,
să Ți le port în năstrapă,
când omul pe Om va împunge
să curgă și sânge și apă!”

SINGURĂTĂȚILE PINULUI

…s-a dus în munte și era singur ( Ioan 6,15)

Nici pădurea
nu l-a vrut printre ai săi.
L-a alungat
tocmai la marginea drumului
pe unde
numai căruța tăietorului de lemne
se-aude din când în când blestemând,
sau urgia furtunii urlând
când își rătăcește norii.

Ciocănitoarea
i-a bătut la ușă.
”Intră, i-a strigat pinul.
De când te aștept, moarte,
fața ta să o simt
aplecată pe-obrazul viorii!
O să-ți spun
tot ce nu știi despre tine,
tu – cântec al dorului meu,
tu, ce-ai legănat în brațe
singurătățile lui Dumnezeu.
Iată, continuă pinul,
nu-i prea mult timp, intră moarte!”

Dar ciocănitoarea era doar o pasăre
și a zburat mai departe.

Pe prispa lui
s-a auzit vântul din nord,
ca fâșâitul pașilor.
”Intră, oricine ești,
și-ascultă singurătățile mele
cum una pe alta se strig.
Intră,
și ție ți-o fi noapte
de scârțâi a groază și frig
ca frânghia sinucigașilor.”

Dar vântul se gândea în altă parte
și a trecut mai departe.

În cele din urmă
sub el s-a oprit Lucrătorul-din-Lemn
ascultând adâncul oftatului greu,
cum niciodată
n-a putut să plângă un pin.
”Aș putea să te prefac în smochin,
cum încă mai scrie în carte,
dar n-a sosit ceasul Meu,
cumpărătorul de moarte!”

Și-ar fi trecut și El mai departe,
cum prin inima nopții
suspinul,
dar urcându-se-n munte
era atât de singur,
ca-ntr-o oglindă
din care ieșeau în genunchi către El
umbrele crucii și pinul.
——————————————————————
SCÂNTEIA

Iar după 40 de zile
veni Ispititorul
din pustie:

– Acum
chiar piatra Te știe,
aşa cum voia Ta pretinde,
zi pietrelor
să se preschimbe
în merinde!

– Inima omului
nu doar cu-aripa
își hrănește zborul,
ci cu tot cerul
ce nu-l descui cu cheia.
Iubirii
orice clempuș
îi este jucărie de prisos.
Ia piatra aceasta,
(a spus și mai rar),
întoarce-o pe dos
ca pe-o mănușă
și-arată-Mi scânteia
din duhul ei de amnar!
———————————————————————————-
LECȚIA DESPRE FRUNZĂ ȘI PIATRĂ

Dacă-ar fi cunoscut
cântecul pietrei,
tăcerile-i amare,
floare-ar fi fost
la rândul ei,
nu frunză,
mugur-minune-mpietrind
luminânda spre rod.

Nici luceafărului
nu i-a văzut singurătățile pietrei,
când cea mai aprinsă lucire
îndrăgostiților
fântâna le-o face izvod,
cum numai steaua migdalului
suspinul alb
bându-l
își amintește focul
din brațele soarelui.

Piatra nu are aripi
ca frunza, să zboare.
Ea trebuie să rămână
binecuvântului greu,
să spună tuturor apelor
că pe reversul ei
cu lacrima omului
s-a semnat pe ascuns Dumnezeu.
————————————————————————————-
STRĂINUL

E loc în trupul meu
să mai trăiască încă unul.
Singurătăți am multe
ca fagurul
tristețile culese din nectar.

Am întrebat lăstunul:
”E loc de cuib după altar
unde-a dormit un heruvim,
ascuns după prosopul
țesut din in și lună.
Nu vrei
să stai cu mine împreună?”
”Pe geamurile tale
lumina cade-n cruce pe apus!”
și a semnat un zbor
precum oftatul tremurat pe oale
de mâna-ndrăgostitului olar.

În cerul Tău,
sărac și fără tihnă,
văzui
un nor cerșind cu-armonica pe umeri:
”E loc pentru tristețile-amândouă,
ca fiecare s-aibă cerul lui.”
Pândi prin geam
și lângă călimara goală
zări un piepten de femeie
și s-a pornit pădurilor să plouă.

E loc în trupul meu
chiar și-un copac să crească.
Deja oleandrul a ajuns la grindă.
Am auzit un glas,
mai bine zis părerea lui.
Oare-o fi fost al Tău?
Că parcă l-ar fi îngăimat ghiocul:
”Tare sunt singur! Ca și tine.
Am două lemne, dar ne sunt destule
să ne aprindem focul
și să cinăm, străine.
Ascunde-mă
că vor ca să mă prindă,
să-mi jefuiască moartea
din propria-ți oglindă.”

Și-am alergat la ușă,
dar n-am putut ca să-i deschid coșmarul.
Voiam să mor în trupul meu,
plin de odăi și oase,
dar tot ce am crezut că am mai scump,
tâlharul
deja ducea în spate ce-mi furase.
————————————————————
JOCUL DE-A COPACUL

Copacii sunt făcuți
după chipul
și-asemănarea omului.

Numai ei știu
să se joace
de-a îndrăgostiții:
O, câte frunze
au pentru săruturi!

Numai ei știu
să se joace de-a moartea
păcălind-o în fiecare an
cu inelul promis,
dar atât de bine ascuns
sub unda rotundă de lemn.

Printre copaci
am văzut Omul
îmbrățișându-și
prima asemănare.
”Ca să fii desăvârșit, i-a zis,
am să învăț
brațele tale cum trebuie să zboare.”
A întins mâinile
pe lemnul copacului-nalt,
așa cum fac îndrăgostiții-n grădină
când unul aleargă spre celălalt,
cer către cer,
lumină spre lumină.

Dar a zburat prea adânc
prin inima omului
să-i prindă zvâcnitul din care se-aude
oceanul vieții ca semn,
iar întors
cu aripile ude,
stropi de sânge
încet picurau
din palmele-ntinse pe lemn.
——————————————————————————
”FEMEIE, UNDE SUNT PÂRÂȘII TĂI?”

Pe țărmul mării acele
mai rămăseseră
pietrele lor,
Tu
și lacrimile mele.

Peste mine priveai
de parcă Te-ai fi rugat,
cu ochii duși,
depărtărilor.

Nici nu mi-ai spus
că ești stăpânul mărilor,
dar toate pietrele de pe țărm
le-ai preschimbat
în țipătul luminii
cu-aripi de pescăruși.

Kitchener, Ontario
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*