Cu dracul pre dracu …călcând

04.05.15 by

Cu dracul pre dracu …călcând

Aproape nimeni nu-i rostea numele. Pentru săteni era „cel cu Necu­ra­tul închis în podul casei”, „omul cu două nume”, câteodată chiar „Ucigă-l Toa­ca”. Ceauşescu a ştiut de existenţa lui, Elena l-a solicitat să-şi arate puterile… Într-o vreme când pentru fo­lo­si­rea unor practici magice puteai ajunge să faci ani grei de puşcărie (pe hârtie, actul legislativ funcţionează şi astăzi), nimeni nu a îndrăznit să se atingă de el.
Nicolae Mihăescu Codin nu avea buletin şi „uitase” până şi data exactă a naşterii. Trăind în zona sub­car­patică, într-o localitate necooperativizată, unde nu puteai intra în cea mai ma­re parte a anului nici cu tractorul, omul nu a avut de-a face prea mult cu au­torităţile. Mediul în care trăia, prăbuşit aproape în preistorie – multe lo­cu­in­ţe nu aveau în jurul lor nici măcar un closet –, îl proteja într-un fel de cu­rioşi şi neaveniţi. Aşa încât omul nostru făcea ce-l tăia capul. Îşi meşterise cu mij­loa­ce proprii o forjă şi, cu ajutorul ei, prelucra fierul. Obiectele ieşite din mâ­na lui erau adevărate opere de artă. Dar nici că-i păsa de asta. Bea, zilnic, aproa­pe doi litri de ţuică, preparată de el. Prune găsea cu uşurinţă pe dea­lu­ri­le din jur, cazan şi-a făcut singur, după toate regulile unei tehnologii pe care, la fel, şi-a pus-o la punct tot singur.
„Vreţi să vă arăt cum fac eu ţuica?” Şi, fără prea multe vorbe, a scos dintr-o glugă de coceni o spirală de alamă cum nu văzusem nici prin cataloagele producătorilor de utilaje chimice, din­tr-un closet improvizat sub scânduri şubrede, ca să nu rişte nimeni să-şi facă ne­voile acolo, a scos cazanul. Apoi celelalte piese trebuincioase le-a cules cu dexteritate de circar ba dintr-un prepeleac, aflat chiar lângă poartă, ba de pe un dulăpior cu vase de bucătărie. Până şi arzătorul pentru lemne l-a scos de sub soba din casă, din cenuşar, unde credeai că-i este adevăratul loc. Într-un sfert de ceas, improvizaţia, probabil unică în Europa, era gata pusă în func­ţiune şi putea să producă cea mai straşnică ţuică din zona subcarpatică a ţi­nutului.
Am băut din ea şi apoi am început să scriu. Acasă la Nicolae Mihăescu Codin, „exorcistul din Robaia”, cum aveam să-l numesc mai târziu, am scris, într-un septembrie de demult, primul poem. Şi de-atunci, am rămas cu patima scrisului…
Omul – vindecător şi ar­tist, poet al formelor şi fierar de legendă – era aşezat lângă mine, pe prispa ca­sei, şi privea cu ochi flămânzi pomii din jur; păreau să fie în flăcări… Niciodată până atunci, un loc, altul, din ţară nu mi se păruse mai frumos…
„Oare aşa arată raiul?”, l-am întrebat eu cu o întrebare preluată din cărţi…
„Asta nu e vorba ta…, mi-a spus el, întristându-se… Când cuvintele tale, cele de-acasă, ţi se vor dezgheţa să mai vii pe la mine…”

codin
Nicolae Mihăescu Codin – „cel cu Necu­ra­tu’ închis în podul casei”
fotografie realizată de pictorul Ioan Dreptu

Forja lui mergea singură. Era aşezată ceva mai departe de casă, sub un şopron improvizat, alături cu uliţa satului. Un mecanism de racordare la so­ba din bucătărie, meşterit chiar de badea Codin, sufla intermitent aer în căr­bu­nii încinşi. Cazanul de ţuică funcţiona mai departe fără nici un fel de su­pra­veghere şi undeva, într-o damigeană pântecoasă, picura din serpentina ră­ci­tă licoarea dătătoare de puteri. De câteva ceasuri, de când eram la el, nu ve­deam pe nimeni să treacă pe uliţă. Sătenii ocoleau casa, mergând mai mult prin grădini. Singurul om care-i mai trecea pragul lui Nicolae Mi­hă­es­cu Codin, însă asta numai după ce se lăsa întunericul, era preotul din sat. El ştia de puterile vindecătoare ale lui Codin şi tot el îl recomanda discret, poa­te nu pe degeaba, aparţinătorilor unor bolnavi „posedaţi” de prin ţară. Cum ajun­geau aceştia să afle de „olteanul care îl are pe dracu’” şi care, „cu aju­to­rul lui!”, scotea dracii din păcătoşi, era un adevărat mister.
Şi, judecând după geamantanele doldora cu scrisori primite de la cei scăpaţi de Ucigă-l Toaca – mi-au trebuit câteva zile ca să le citesc pe toate – nu se putea spune că „badea Codin” ar fi dus lipsă de clienţi.

Şapte lacăte

Când am ajuns prima dată la el, după reperele oferite de un pictor şi pri­e­ten, care zugrăvea pe atunci biserica din sat, căsuţa exorcistului părea să fi fost construită după cărţile de poveşti. În faţă, pe marginea de la prispă, o mul­ţime de araci – dintre cei pe care se caţără fasolea – erau prinşi vertical, în aşa fel încât spaţiul de trecere dintre cerdac şi grădină să capete o poezie apar­te. Intrasem în curte uluit de farmecul arhitectural al locului, fără să mă sin­chisesc de legende spăimoase ţesute în jurul celor două personaje, vindecătorul şi bănuitul Michiduţă din pod, parcă anume reîncarnate din preistorie.
Codin mi-a ieşit în întâmpinare: înalt, cu ochii scufundaţi în or­bi­te, ca şi cum i-ar fi căzut pe cealaltă parte a Pă­mân­tului, priviri de căr­buni aprinşi sau de lup, mers săltat şi uşor, de par­că nici n-ar fi atins poteca. Mi se părea că are prin buzunare sau încins la brâu, pe sub cămaşă unul din celebrele dispozitive antigravitaţionale ale inventatorului Justin Capră.
– Te aşteptam de mult. Ai întârziat, îmi zice el cu un aer mustrător…
– Pe mine? De ce să mă aşteptaţi?
– Păi, îl ţinui până a­cum, da’ e musai să-l dau la cineva… A venit vre­mea.
– Pe cine aţi ţinut pâ­nă acum ?! Cui i-a venit vremea?
Pe faţa bărbatului înalt, şi parcă tot mai sub­ţire pe măsură ce se a­pro­pia, treceau umbre. Ca vâr­co­lacii pe cerul se­nin.
– N-ai auzit ce zic oa­­menii?, şi-mi arată cu mâna către oblonul de la intrarea în podul casei, unde atârnau la un loc şap­te la­căte pe belciuge metalice, meşterite chiar de el.
Mă uit către pod şi, dintr-o dată, oblo­­nul ferecat, cu drugi, precum la casele boiereşti de pe timpuri, începe chiar atunci să se zgâlţâie, vrând parcă să confirme spusele fierarului vindecător. Încep să râd, mânat poate de un curaj al tinereţii ori gândindu-mă că o fi în­chis în pod cine ştie ce dihanie ca să pună pe fugă pe cei dornici să sară pârleazul către curtea lui. Inventivi, românii au născocit cele mai năstruşnice instrumente care să-i păzească.
Omul se miră de cutezanţă şi zgâlţâielile oblonului se opresc.
– Vezi?! Dumneata eşti. Îşi cunoaşte stăpânul şi s-a liniştit. Hai să-ţi arăt ce foale am meşterit… N-ai mai văzut aşa o fierărie ca asta.

Spatele

După prima vizită făcută la Robaia, păstrasem legătura cu el. Pe atunci nu credeam nici o iotă din legendele ţesute în jurul puterilor lui supranaturale. Mi se pă­rea mai degrabă un artist rătăcit într-o lume străină decât un vindecător. E adevărat, scrisorile – de mul­ţu­mire – pe care le citisem acasă la el, îmi treziseră curiozitatea. Şi totuşi am găsit în mine curajul să-i spun limpede la plecare, când mă condusese până la portiţă…
„Nu vă cred, până nu văd!”
„Şi vântul îl vezi?!…”
„Nu, nu văd nici vântul, nu văd nici undele radio… care sunt emise de undeva şi fac aparatul de radio să vorbească, să cânte… Aşa încât, bade Codin, când mă vei anunţa că ai de făcut undeva o nouă exorcizare şi o să văd şi să simt cu simţurile mele puterea tămăduitoare… o să te cred. Şi, mai mult chiar, dacă dumneata ţii la asta şi este nevoie, voi depune mărturie…”
Mi-a zâmbit lung şi privirea lui s-a făcut un fel de eşarfă albăstruie aruncată de o mână măiastră în jurul capului meu…
„Eu te chem… Da’ trebuie să ai spate pentru asta…”
Mă aflam sus pe deal, la marginea satului, unde era şi casa lui badea Codin. Era noapte, o noapte senină, o lună ca o seceră se cocoţase deasupra pomilor, ce păreau să atingă cu ramurile lor cerul…
„…Eu, zic, am plecat…”
„Dacă poţi…”, zâmbi el, pe deasupra şipcilor ca nişte ţepuşe din gard…
Ochii se obişnuiseră deja cu întunericul, vedeam limpede înaintea mea pe uliţă, urmele lăsate de roţile căruţelor…
Am făcut câţiva paşi către sat şi pe neaşteptate am dat cu capul de un perete. Nu m-am speriat, deşi lovitura fusese puternică (ştiu că mi-am făcut atunci şi o mândreţe de cucui)… Am încercat să ocolesc acel obstacol nevăzut, era însă imposibil… Vedeam drumul doar că nu puteam să trec de acel „perete”… Nu mi-a fost prea bine atunci… Mi-am reamintit brusc de o noapte din copilărie, când, întorcându-mă de la şcoala din sat unde rulase un film, şi trecând pe lângă o casă blestemată, am fost oprit în mijlocul drumului de ceva nevăzut, care-mi barase calea… Atunci abia, retrăind celălalt episod, mi s-a trezit şi o brumă de curaj. Nu-mi păsa de privirile iscoditor-albăstrui ale lui Codin, pe care le simţeam din spatele meu, ca o atingere rece… M-am întors pe jumătate către el, mă urmărea încă din portiţă, şi i-am spus:
„Bade Codin, nu mă sperii cu din astea… Mai rămâne să îmbraci o piele de urs şi colo, jos, la fântână, când se termină partea abruptă a uliţei, să ieşi de după sălcii… Păstrează-le pentru alţii…”
A început să râdă, un râs drăcesc cu hohote, sughiţuri şi lacrimi…
„Eşti de-al meu!…”

„În interes de serviciu”

Trecuseră câţiva ani… Când am găsit în cutia poştală scrisoarea aceea trimisă de badea Codin nu-mi venea să cred… Aproape că-mi tremurau mâinile încercând să o desfac mai repede… Textul suna ca o telegramă misterioasă: „Merg în Caransebeş… Vii cu mine?” Nici măcar numele lui nu era menţionat. Am întors plicul şi m-am uitat la ştampila poştei, speriat că scrisoarea ar fi putut să întârzie… Nu ştiam când merge, nu-mi scrise nimic despre adresa exactă a familiei care-i ceruse ajutorul… Primul gând a fost acela de a-l chema – printr-un aviz – la telefon, undeva la oficiul poştal din comuna de care aparţinea şi Robaia… Gândindu-mă la ce anume urma să facă acolo unde era chemat, mi-am reamintit dintr-o dată şi de interdicţiile din acea perioadă… El avea, poate, şi protectori sus-puşi; când fusesem la el îmi arătase chiar şi câteva scrisori de mulţumire primite de la părinţi (ai unor copii pe care-i ajutase…) care lucrau prin armată, interne, procuratură… Avea şi fotografii cu ei… Cu totul altfel stăteau lucrurile cu mine. Lucrând în cercetare, îndeaproape supravegheat de lucrători din cooperativa ochiul şi timpanul, orice mişcare neanunţată ar fi generat suspiciuni şi cine ştie ce fel de consecinţe…
Câteodată, nevoia te învaţă… Şi soluţia o aveam deja; modul în care badea Codin ascunsese în gospodăria lui un cazan de făcut ţuică, păstrând piesele, fiecare în alt loc, unele la vedere, acolo unde ar fi avut chipurile altă destinaţie, altele ascunse în locuri unde nimeni n-ar fi riscat să le caute… Un prieten, inginer, şi-a trimis o vecină (care avea şi ea necaz cu un nepot bolnav) acasă la badea Codin ca să afle adresa exactă a familiei unde urma să ajungă şi data desfăşurării ritualului… În loc de recomandare, bătrânica avea la ea, legată într-o batistă, scrisoarea-invitaţie primită de mine… Între timp, mi-am pregătit şi eu o delegaţie „în interes de serviciu”… Urma să merg la Timişoara unde, la o întreprindere mecanică, tocmai comandasem un dispozitiv necesar unei instalaţii de laborator. Şi, la telefon, vorbind pentru urechile tovarăşilor, am întrebat şi o prietenă din Caransebeş, dacă în trecere prin oraş, pot să-i fac o vizită… Lucrurile au mers şnur: tovarăşii aflaseră cu acest prilej că am o amantă şi probabil şi-au tras o primă pentru această informaţie confidenţială, eu am coborât într-adevăr în gara din Caransebeş … să-mi iau un suc şi unde, premeditat, am pierdut trenul, urmând să merg către Timişoara cu prima legătură … Şi iată cum, rătăcind calea, am ajuns la ţanc, la un anume loc de unde badea Codin – exorcistul din Robaia – urma să fie preluat de părinţii băiatului care avea nevoie de ajutor…

Întâlnirea

Abia pusesem piciorul pe trotuar şi am şi văzut o Dacie cu număr de Arad, care se străduia să parcheze, în aşa fel încât să lase loc de trecere şi pentru alte maşini. Vecina prietenului meu bucureştean îmi dăduse un alt bileţel, scris de mâna lui Codin, indicând drept loc de întâlnire, o familie ce locuia la nr. 56, pe o străduţă îngustă şi dosnică din Caransebeş… „La casa cu muşcate roşii…”, adăugase el cu acelaşi scris, parcă viu, inconfundabil.
– Domnule, intraţi în curte cu maşina. Coboară taica şi vă deschide, tună, dintr-o ferestruică de la etaj, o ţigancă oacheşă.
Şi nu şi-a terminat bine vorba şi poarta aceea s-a desfăcut în două părţi, purtate ca de o mână nevăzută şi, pe sub o boltă zidită, am trecut către curtea interioară, unde se înfăţişa privirilor o cu totul altă lume, cum n-ai fi bănuit de la intrare… Apucasem să mai arunc o dată ochii pe acea străduţă formată din case micuţe, parter şi etaj, îngrămădite una într-alta… Una singură dintre ele avea muşcate la ferestre … Ghivecele, aşezate în suporturi din fier forjat, formau un fel de balconaşe micuţe, fixate prin exterior, sub pervazul ferestrelor de la etaj… Odată ajunşi în acea curte de formă hexagonală, străjuită de jur împrejur de o singură construcţie, asemănătoare cumva unui han de pe vremuri, uitasem de farmecul străzii admirate câteva clipe mai devreme. De parcă n-aş fi văzut-o! O femeie, alta decât cea din fereastră şi mai plină de nuri, ne-a invitat pe toţi pe o verandă semideschisă către curte, unde ne aştepta deja o masă cu tacâmuri pregătite… „Vă rugăm, aşezaţi-vă, ne-a spus ea privindu-ne învăluitor pe toţi…” „Ramuri verzi, legănate de vânt, privirile ei… unduioase”, mă trezesc eu, murmurând un vers de prin cine ştie ce poveste…
Nevasta inginerului mă cercetează atent, comutând pe o expresie a feţei strâmbă şi rea: „Dumneavoastră?!…” Nu făcusem încă prezentările…
Moment delicat… pe care, eu, ştiindu-mă cu biletul de la badea Codin în buzunar, îl prelungesc într-o tăcere învăluită în mirare…
„Domnule, arătaţi-i mesajul scris de Codin… pe care-l aveţi în buletin în buzunarul interior al sacoului…” aud din spatele meu un glas bărbătesc, ce venea parcă dintr-o scorbură…
M-am întors înainte ca umbra uriaşă a pălăriei bulibaşei să ne acopere pe toţi… Am desfăcut biletul şi l-am întins către femeie ale cărei trăsături urâte se topeau vizibil şi rapid într-o expresie de acceptare îndoită…
Creierul meu era deja încins… Că părinţii băiatului se cunoşteau cu gazda, deşi veneau de departe, dintr-un sat de pe valea Mureşului, de pe lângă Căprioara era deja vizibil şi nu mai avea nevoie de nici o explicaţie… Dar că bulibaşa, care nu mă văzuse niciodată până atunci, ştia unde anume port biletul scris de Codin depăşea orice judecată raţională… Privindu-ne, pe toţi, bătrânul mârâi mai mult ca pentru sine câteva vorbe care-mi trimiseseră cuţite reci pe şira spinării: „Nu, nu văd nici vântul, nu văd nici undele radio… care sunt emise de undeva şi fac aparatul de radio să vorbească, să cânte…”, aşa mi-aţi spus, dacă mi-aduc eu bine aminte, la ultima noastră întrevedere…
– Şi mi-aţi răspuns? mă ascund eu după o întrebare ca să-mi depăşesc spaima ce tocmai mă cuprinsese… Fireşte, nu uitasem dialogul din uliţă cu badea Codin…
– V-am lăsat drept vorbă un cucui în frunte. Văd că mai purtaţi şi-acum semnul…
– Sunt om în-semnat!… Mi-aţi trezit însă curiozitatea… Putem continua acum discuţia?…
– Nu cred… că este loc… Şi-apoi, una e să vorbim şi alta este să ducem la capăt lucrarea pentru care suntem aici… Una este să priveşti de pe margine la feciorii şi fetele care joacă, alta este să-ţi strîngi mândra în braţe, să o simţi şi să o joci… Haideţi mai bine să cinstim ceva … Şi către mine, anume privindu-mă: Aţi văzut ce fete frumoase am?!…
– Deocamdată doar două, în trecere… zic eu oftând…
– Bine, după ce vă terminaţi lucrarea rămâneţi la mine o vreme… Rog eu pe cineva să vă rezolve şi cu treburile din Timişoara, o să vă prelungesc şi delegaţia… Trebuie să fiţi şi-acolo unde s(i)crie că sunteţi… Şi oricum, până vine şi Codin mai aveţi de aşteptat… V-am pregătit camerele unde să vă odihniţi… Şi-apoi, spre dimineaţă, pe la ora lupului, începe balul…
– Balul?! întrebăm tulburaţi toţi trei – părinţii băiatului şi cu mine – într-un glas…
Un pocnet ca de la artificii, o minge luminoasă despărţită apoi în jeturi sferice de lumini reci şi… ia-l pe bulibaşă de unde nu-i. Judecând după miros, nici unul dintre noi nu trecuse cu brio noua încercare.
– Vă rog, boieri dumneavoastră, iertaţi această mică neplăcere… îl auzim pe bulibaşă, reîntrupat în cealaltă parte a terasei semideschise, ce dădea către minunea de curte interioară… Cine v-a pus să vorbiţi într-un gând?! …

………………………………..

Unul pe scut, altul …sub scut

Subţire la trup, pielea lipită de oase, neras, păr zburlit, pantofi scâlciaţi, îmbrăcăminte neîngrijită… Văzându-l cum se chinuia să urce în maşină fără să nimerească uşa, ai fi zis că e mai degrabă client de cârciumă decât vindecător. Avea o privire ciudată, li­pi­cioasă, ca de posedat. Nevasta inginerului caută spre el cu groază. Apoi fa­ce un gest de opunere, ca şi când ar vrea să-i pună mâinile în piept celui ve­nit. Soţul o potoleşte ferm.
„Preotul mi-a spus că ştie ce face. Aşa e el! Nu-i poate trata pe bol­navi decât dacă e beat. Asta, zice, l-ar apăra!…”
Pe drum, la îndemnurile insistente ale vindecătorului, care-i prezentase o teorie elucubrantă despre dificultăţile luptei cu Diavolul, inginerul Truţă opri­se la o cârciumă şi cumpărase pentru nea Codin două jumătăţi de vodcă ru­sească. Încă se mai găsea pe atunci. Omul le-a băut ca pe apă, fără să des­prin­dă sticla de la gură, şi a mai cerut încă două. „La cât alcool a înghiţit, ar fi trebuit să intre în comă”, îmi şopteşte inginerul. Nea Codin nu dă în­să semne că şi-ar fi pierdut luciditatea şi reflexele. Odată ajunşi la casa unde se afla băiatul bolnav, vindecătorul a intrat cu paşi mari în curte. Inginerul a în­chis porţile, baricadându-le prin interior cu un drug de fier. Până di­mi­nea­ţă nu va deschide nici unui vecin din sat care ar putea să-l caute cu vreo trea­bă. Mai es­te doar puţin până la căderea nopţii. Soţia inginerului pregătise din vre­me ce­le necesare, aşa cum discutaseră. Pe o măsuţă din bucătărie sunt găleţi cu apă neîncepută, focul este aprins, lemnele sunt la îndemână. Co­din îşi ve­de de-ale lui; ocoleşte casa bolborosind vorbe fără şir. Îşi scutură, ca într-un spasm, când umărul, când, hidos, muşchii unui obraz. Ochii îi lu­cesc straniu, sti­­clos, privind în jur ca şi cum nici unul dintre noi n-ar fi acolo. Se opreşte în col­ţurile casei, ridicându-şi mâinile, amplificând spasme­le corpului. „Nu mai lip­seşte decât un grup de negri, care să bată tam-tam-ul”, gândesc eu, în timp ce număr de câte ori ocoleşte casa. Când a terminat de făcut şap­te cercuri în­tregi, se întunecase de-a binelea. Exorcistul s-a oprit în faţa uşii de la intrare. Cade jos, zvârco­lindu-se şi bolboro­sind ce­va ca un fel de bles­­tem. Se ridică şi intră în casă, unde se află şi tâ­nărul bolnav. Inginerul Tru­ţă îi întin­de un rând de haine pur­tate de co­pil, îm­pă­tu­ri­te cu grijă. Codin scoa­te din buzunar un cu­ţit, uşor curbat, pe care îl pu­ne pe haine. Brusc, tâ­nă­rul bol­nav începe să tre­mure, a­pu­cat de convulsii. „A venit! E aici! Stă a­co­lo, sus, lângă perete! Mi-e frică!”
Apoi ţipă, cu ochii ieşiţi din orbite, fălcile i se încleştează şi nu mai poa­­te să scoată decât sunete ne­ar­ticulate. Cade din pat, zvârcolindu-se, şi în­cear­că, disperat, să intre sub canapeaua joasă, unde nu era loc nici pentru un şoarece.
Vindecătorul nu-i dă nici o atenţie. Cu gesturi grăbite, per­fect coordonate, scoate din­tr-o gioarsă de servietă, adusă cu el, o ul­cică de lut. „Repede, apă în ea!” Mama băiatului toarnă din găleată, dând mai mult de jumătate din apă pe jos. Nu văzusem niciodată pe cineva tremurând în halul ăsta.

Păpuşa

Codin a umplut ulcica de lut cu apă şi a pus-o pe plita încinsă.
„Unde era copilu’ când s-o bolnăvit?”
„Aici!”, zice inginerul, arătând un loc de lângă pat.
„Sapă, repede! Fă o groapă, chiar în locul ăsta”, îi zice, răstit, ingine­rului.
Inginerul sapă, executând ordinele. Pe urmă, ieşim afară. La colţul casei, se va săpa în curând, altă groapă.
Inginerul foloseşte un târnăcop mic, cam de mărimea unui ciocan, pe care Codin l-a scos din servietă. Loveş­te, ca un apucat, în gresia din mij­lo­­cul camerei. Mă feresc din calea cio­burilor, băiatul se zvârcoleşte pe jos şi ge­me, de parcă l-ar fi apucat du­rerile fa­cerii. Mama lui s-a sprijinit de perete, într-un colţ al încăperii. Pri­veşte îngrozită. Mâinile şi maxilarul îi tremură încă. Simt prin oase fur­nicături ciudate, care mă fac să-mi scu­tur mâinile spasmodic, de parcă mi-aş fi băgat dege­tele în priză. Ceea ce văd întrece ori­ce imaginaţie. Caut să rezist stării de spai­mă, să-mi păstrez luciditatea.
„Doar n-o să mă las contaminat de spectacolul grotesc la care asist!”
Exorcistul mă prevenise: „Dacă nu eşti tare, nu rezişti!” A scos din ser­vieta jerpelită cele no­uă beţe de corn, esenţiale în ritual. Le-a înşirat pe marginea patului, nepăsător la ce se petrece în jur. A scos apoi un ghem de sfoară de cânepă, puturoasă, şi a pus-o alături. Leagă, febril, sfoara de beţele de corn, făcând pe fiecare băţ nouă no­duri, ciudate, in­ega­­le, fiecare altfel. „Când o să dezlegi nodurile astea, Satana, atunci să vii la Andrei; când o să dezlegi nodurile astea, Sata­na, atunci să te întorci la copilul meu… Piei, Satana, nenorocitule, întu­necatule, piei de unde ai venit cu nea­murile tale…”
Îl privesc. Faţa vindecătorului se schimbă în timp ce face noduri. De par­că nici n-ar fi el! Se opreşte după fiecare băţ legat şi începe să ţopăie ca un apucat, se linişteşte brusc şi o ia de la capăt. Jos, aşezat în genunchi, inginerul loveşte în gresie şi ciment ca să facă groapa, de sub târnăco­pul miniatural sar scântei. Băiatul horcăie alături cu spume în colţurile gurii, mama lui tremură… Coşmar de-a dreptul. Undeva, în vecini, urlă, lugubru, un câine. Vindecătorul înnoadă sfoara de cânepă pe beţele de corn cu o dex­teritate drăcească. Valuri de transpiraţie rece îmi curg pe şira spinării. Când a terminat, Codin prinde cu mâna stângă scara sucită de beţe de corn, ia cu dreapta cuţitul nuntit şi începe o bătălie cu cineva nevăzut. Copilul se zvâr­coleşte, arătându-i pe unde s-ar afla Necuratul. Apoi, şi copil şi vindecător, se opresc brusc. Apa din oala de lut fierbe cu pocnituri, groapa din mijlo­cul camerei e aproape gata, mama băiatului plânge, pe faţa inginerului şi a mea transpiraţia curge de parcă ne-am afla în cuptor.
Vindecătorul începe să lege hainele copilului – ciorapi, cămaşă, pantaloni, indispensabili, batiste, o curea, un maieu – folosindu-se de scara din be­ţe de corn şi sfoară. La scurt timp, din mâinile lui va ieşi o păpuşă hidoasă, de care s-ar speria şi dracul.

Înmormântarea

Continuă să descânte; băiatul bolnav plânge, scâncit.
Vor turna apa fiartă peste groapa din încăpere apoi, Codin culege câteva bucăţi de gresie şi ciment şi iese cu ele afară. Inginerul sapă acum în colţul de nord-vest al casei o groapă mare cu o cazma. Păpuşa va fi îngropată acolo. Peste ea, Codin răstoarnă oala de lut, plină cu apă clocotită – pesemne ca să-l opărească pe Dracul! O sparge apoi cu picioarele dansând ca un apucat şi schimonosindu-se. Se opreşte, dintr-o dată, îi spune mamei să-l pună pe băiat în pat, lăsându-l să doarmă până se va trezi singur. Inginerul acoperă groapa cu pământ şi exorcistul înfige în ea cuţitul, pe care-l bate apoi cu pi­­ciorul până când întregul mâner s-a scufundat în pământ, străpungând pro­ba­bil păpuşa. Apoi cade, epuizat, peste mormânt.

„Îl am cu mine!”

Privesc năucit, neîndrăznind să întreb ceva. Alături, inginerul Truţă e ca mar­mora, înţepenit şi alb. Tace. Într-un târziu, cred că a trecut mai bine de un ceas de când s-a lăsat liniştea, îmi spune, şoptit: „Trebuia să o încerc şi pe asta, nu ştiam ce să mă mai fac…”.
Codin se ridică de pe groapă, caută târnăcopul miniatural şi-l pune în ser­vietă. Se îndreaptă spre poartă. Soţia inginerului, ca trezită din vrajă, se re­pede după el. Îl prinde de mână şi-i oferă, tăcut, un pachet, pregătit din vre­me. Haine de-ale copilului, mâncare, palincă, poate şi ceva bani. „Nu trebuie să spuneţi nimănui când o făcui. Nici ziua, nici ora… Se întoarce Necuratul!”
Au fost ultimele cuvinte rostite de Codin acasă la familia Truţă.
Urcăm în maşină toţi trei: exorcistul, inginerul Truţă şi eu. Mama băiatu­lui blochează, în spatele nostru, porţile gospodăriei cu acelaşi drug. Aud zgo­motul făcut de metal la trecerea prin urechile mari din fier forjat. Trag por­tiera maşinii cu putere. Ceasul din turnul bisericii vechi, reformate, bate o anume oră din noapte. Drumul e pustiu. Până la Caransebeş nu întâlnim nici ma­­şină, nici om. Oprim în oraş, la rugămintea lui badea Codin.
„Eu trebuie să plec singur mai departe. Îl am cu mine, nu trebuie să-l scap! Nu-mi spuneţi nici o vorbă!”
*
Am coborât şi eu; în ziua când „pierdusem trenul”, înainte de întâlnirea de la casa cu muşcate roşii, îmi căutasem, preventiv, o gazdă în oraş. Alta de cât amanta de care aflaseră între timp şi cei de la cooperativa ochiul şi timpanul. Inginerul Truţă s-a urcat înapoi în maşină şi s-a întors către satul închis în noapte. Câteva minute, am rămas acolo, în piaţa pustie, privindu-l pe exorcist cum se îndepărta pe străzile cu lumină puţină, bolnavă. Înalt, filiform, cu servie­ta lui uriaşă într-o mână şi cu pachetul primit de la mama lui Andrei în al­ta, aducea a fantomă. Sălta de la pământ de câte ori atingea trotuarul. La un moment dat, chiar mi s-a părut că seamănă cu păpuşa pe care tocmai o în­gropase în colţul casei inginerului Truţă. O umbră hidoasă, ireală, topindu-se, ca o fantasmă, în noapte. Mă luase cu frig. „Dacă îl am cu mine?!”
Mă liniştesc singur, cu vorbe din cărţi: „O să am timp pentru clarificări mai târziu. Subconştientul e un sfetnic bun!”, îmi spun, amintindu-mi o replică dintr-un tratat de psi­hologie, interzis în acea vreme. Am plecat să caut gazda la care trăsesem la venire. Şi, deşi era aproape de piaţeta în care ne despărţisem, până s-a luminat de zi am rătăcit pe străzile micului orăşel fără să găsesc poarta veche, mâncată de vreme şi de carii. Un singur amănunt dădea seamă despre starea psihică în care mă aflam: ori de câte ori întâlneam un câine vagabond, acesta o lua la fugă cu un scheunat jalnic, îndepărtându-se.
Am dormit peste zi acolo, în Caransebeş, într-o cămăruţă, de la etaj, având obloanele de lemn trase. Şi am visat atunci, înainte de a mă trezi, către seară – era în 1981, reţineţi – că asis­tam la împuşcarea soţilor Ceauşescu de către plutonul de execuţie, iar apoi, că părăseam cercetarea ca să devin jurnalist. Mi-am notat visele acelea în jur­nal, ca şi alte vise ciudate, care, peste ani, aveau să se adeverească.

Urletul

Am revenit în satul de lân­gă Lugoj abia în vara a­nu­lui 1998. Eram atunci la „Cu­rentul”. Trecuseră 17 ani din momentul în care, tânăr şi plin de curiozitate, fu­­sesem aici împreună cu ba­dea Codin.
Pe soţii Truţă i-am găsit singuri, meşterind câte ceva prin gos­podărie. Când m-a văzut, fe­meia a început să plângă. „Mulţumesc Domnului şi Sfintei Fecioare Maria că s-a găsit un pre­ot din Vâlcea, de la Episcopie, care să mă îndrume către vin­decătorul din Robaia. Ni­­mic n-a mai avut de a­tunci băiatul. Oi spune şi la morţi cum am scăpat de ne­caz. A făcut facultatea, la Timişoara, s-a însurat, apoi a plecat, cu ne­vastă cu tot, în Germania. Lucrează la o clinică din Heidelberg, este chi­rurg. Au şi un nepot de la el, a împlinit doi anişori…
Un singur lucru ciudat mi-au relatat cei doi. Aveau o căţea, Molda, câine lup. Umbla liberă prin curte, ocolind de fiecare dată un singur loc: cel în ca­re fusese înmormântată atunci „păpuşa”. O dată pe an, în noaptea în care fu­sese săvârşit ritualul, Molda se apropia de acel mormânt şi urla fără înceta­re, preţ de două ceasuri. Exact cât a ţinut exorcizarea. Vecinii nu ştiau de ce. „Nu trebuie să spuneţi nimănui data şi ora când o făcui!”, ne avertiza­se atunci Codin. „Se întoarce Necuratul, se întoarce boala.”

Când bate crucea morţii

Povesteşte Ion N. Mihăescu Codin, moştenitorul puterii de-a tămădui. „Un frate de-al meu era bolnav. Cineva i-l dădu pe Ucigă-l Toaca. Tata, Dum­nezeu să-l ierte, nu mai ştia ce să facă. Umbla pe drum întrebându-se în­cotro s-apuce. Vorbea singur. Află, prin babe, că o bătrână l-ar putea învăţa cum să-l vindece pe fratele meu. Ştia de mult timp despre ea; îi trimisese vorbă să meargă, dar el tot n-a vrut. Pesemne, n-avea cui să-l dea… Şi s-a dus atunci la ea, în Sărătucel avea casă, şi l-a învăţat. Şi pe urmă, la câteva zile, bătrâna s-a prăpădit.”

Ziariştii trec, Dracu’ rămâne

Era în 1998. Împreună cu un coleg jurnalist, Dorel Ţîrcomnicu, originar din Vâlcea, am plecat către comuna Berislăveşti. Căutam să-l întâlnesc pe Codin, „omul cu Necuratul în podul casei”. Drumul nu este uşor nici pe vreme bu­nă. Cu ceva eforturi şi cu priceperea de şofer a colegului, am urcat până în Robaia. Oprim în centrul satului, lângă biserică. Nici ţipenie de om. Parcă in­traseră toţi în pământ. Şi tocmai când ne pregăteam să facem cale întoarsă, vi­ne către noi, mergând dintr-un gard în altul, un bărbat firav. Era mort de beat. Când s-a apropiat, am văzut că semăna cu exorcistul. „Ştiţi cum îl putem găsi pe badea Codin?” întreb eu, prudent. „Pe el e mai greu, da’ pe Dra­cu’ deja l-aţi gă­sit!”
Şi omul râde, şi de râsul lui mi se pare că se clatină şi stâlpii de la reţea­ua electrică. „Haideţi cu mine, eu sunt fiul lui Codin. Nu mai mă ţineţi min­te?! Aţi fost la noi acasă, umbla taică-meu să vi-l dea, şi dvs. n-aţi vrut. Acum – hâc! – a rămas la mine!” Urcăm, la îndemnul lui, toţi trei în maşină. În faţa noastră, o pantă impo­sibilă. „Păi, mai bine lăsăm maşina aici!” încearcă, prietenul meu, Dorel. „La­să, Dorel, merge. Hai, încet! Dă-i drumul. Aşa…” Şi maşina, parcă împinsă de o mână nevăzută, a urcat dealul fără nici un fel de efort. Nici cu un ARO cu tracţiune dublă nu te-ai fi putut căţăra pe o asemenea pantă. Colegul meu albise. A oprit la poarta fiului lui Codin. Din casa veche, bătrânească, nu mai era decât un morman pe care cres­cuseră urzici moarte şi cucută. Casa fiului, ceva mai spre est, nu mai avea nimic din farmecul celei de odinioară. Avea însă oblonul de la pod închis cu aceleaşi lacăte uriaşe. Le-am numărat încă o dată: erau şapte. Şi-acolo, aşezaţi pe prispa casei, fiul s-a apucat să povestească. Era fericit: iată, avea cine să-l asculte. Toţi oamenii din sat îl ocoleau.

Cuţite nuntite

„ Te-apuci de asta, auzişi, numai joi seara spre vineri, către miezul nop­ţii. Când bate de crucea nopţii trebuie să fi terminat tot şi să fii plecat de la cel apucat. Pregăteşti nouă beţe de corn, aşa, de lungime până la un cot. Legi nouă noduri de aţă la fiecare băţ, fiecare altfel făcut, şi zici aşa: «Să fie copilul meu curat, Dracul să nu mai vină aici…» Trebuie să ai o oală nouă de lut, o pui la foc, să fiarbă cu apă neîncepută. Apa se adună, tot în acea zi, de la nouă izvoare. Şi trebuie să ai haine, pe care le purta copi­lul când l-o apucat întâia oară boala. Prinseşi ideea ?! Şi unghii tăiate de la toate degetele lui trebuie să ai. Şi pui unghiile în haine şi zici, când le strângi acolo, vorbele ce ţi le spusei. «Când o veni Satana să prindă unghi­i­le la loc atunci să vină şi boala!» Şi faci o păpuşă, aşa, ca un omuleţ. Şi în­gropi păpuşa acolo unde l-o prins boala. Iar de nu poţi săpa în casă, sapi nu­mai puţin, iei de acolo câteva aşchii, cioburi din alea de ciment, şi te muţi cu groapa afară în colţul casei sau al şurii. Numai să nu fie în drum şi nici să nu se umble pe acolo. Şi pui la păpuşă un chilot sau o izmana, ori de-i bă­iat, o curea purtată atunci când l-a apucat. Trebuie să ai şapte capete, şap­te lucruri de-ale lui, când faci păpuşa. Pe mormânt, spargi oala cu apă fiar­tă şi zici cuvintele…
Să nu te pierzi cu firea, nimic nu se prinde de dumneata. Şi înfigi în mor­mânt, ca şi cum ai înţe­pa inima la păpuşă, un cuţit nuntit de şapte ori. Te duci la şapte nunţi înainte şi porţi cuţitele la dumneata, că numai aşa ca­pătă putere. La fiecare bol­nav înfigi câte un cuţit în mormânt. Şi pui pe cei de lângă el să ia ţărână de pe mormânt şi să se ducă cu ea pe câmp, în patru locuri, timp de şase săptămâni, zi de zi, să o împrăştie şi să zică: «Niciodată să nu mai vie necazul peste copilul meu, aşa cum nici ţărâna nu se mai întoarce la groa­pă.» Păpuşa se face de la picioare la cap, şi-o legi strâns, ca să prinzi toate hainele cu beţele de corn şi cu sfoara cu noduri; toate să fie strâmbe, întoarse pe dos…
Oamenii or să te ocolească, dar să le dai pace; el te ajută. Şi să nu-ţi fie teamă că n-o să găseşti cui să-l dai, că, singur, cel chemat o să vină la ti­ne şi o să vrea să înveţe…”

Un instrumentar arhaic pentru dirijarea forţelor psihice

Considerăm utilă şi opinia unui medic psihiatru, care a ascultat înregistrările şi chiar îl cunoscuse pe vindecător. Nu a dorit să i se prezin­te numele – nu vrea să-şi piardă încrederea pacienţilor – a ţinut să ne pre­ci­zeze că această declaraţie este o sumă de supoziţii personale şi nicidecum o teorie co­erentă, sistematizată, asupra unui fenomen pe care îl consideră „izolat”. Alţi medici psihiatri pe care i-am consultat nu au dorit să comenteze fe­no­menul. După 1998, ca jurnalist, am întâlnit „vindecători” care foloseau o re­cuzită oarecum asemănătoare cu cea developată de Codin, în câteva cătune izolate din ţară: la Agăş – pe valea Trotuşului, la Piatra Fântânele şi în Par­va, judeţul Bistriţa-Năsăud, şi la Şiria, judeţul Arad. Nici o mărturie însă nu egalează acele trăiri, subiective fireşte, prilejuite de participarea la „ritualul păpuşii îngropate”.
„(…) Cunoaşteţi deochiul. Vine persoana ce a deocheat, scuipă pe deget, şter­ge degetul pe călcâi şi, cu degetul murdar, face un benghi pe fruntea co­pi­lului. Şi, dintr-o dată, copilul încetează să mai plângă, se linişteşte. Vraja de­ochiului s-a destrămat. Uimirea iniţială, provocată de copil – căci mirarea e cea care deoache, sau convingerea celui deocheat că stârneşte mirare – s-a risipit. Cum ? Simplu. Cine poate să mai admire ceea ce a lăsat la spa­te, praful şi mizeria de pe călcâi? Căci asta este acum pe fruntea copilului. E câh! La fel se întâmplă şi în procedeul arhaic la care şi dvs. aţi asis­tat. Există cazuri de epilepsie, căci despre asta este vorba, care sunt genera­te nu de un traumatism cranian, ci de reacţii ale unei persoane sensibile fa­ţă de anumiţi factori ai unui mediu tensionat. Întreg ritualul pare să comu­te ideile obsesive legate de boală. Prin această înmormântare rituală, cei din jurul bolnavului, cei care cred că au un copil bolnav sau „posedat de Dia­vol”, cum zic ei, vor fi convinşi că boala – ori Necuratul, e totuna! – s-a lo­calizat pe cel îngropat. Păpuşa adică. Convingerea lor, ori credinţa în ca­zul în care intervine un preot, asigură vindecarea. Este la modă, în toată lu­mea, etnopsihiatria, se fac cercetări, sunt metode şi procedee terapeutice ba­zate pe asta. Tot scheletul ritualului la care aţi asistat este construit în aşa fel încât să impună o anumită convingere. În rest, este vorba de un anu­me instrumentar arhaic pentru dirijarea unor forţe psihice şi, greu de crezut, pentru socializare. Ca să nunteşti de şapte ori fiecare cuţit trebuie să mergi la tot atâtea nunţi. Ori asta înseamnă că îl obligi pe cel stigmatizat de colectivitate să găsească forme şi modalităţi de a se integra între ceilalţi. Ve­deţi cât de subtili puteau să fie bătrânii noştri?!”

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*