EUGEN WARMING, FONDATORUL ECOLOGIEI VEGETALE

01.06.11 by

EUGEN WARMING, FONDATORUL ECOLOGIEI VEGETALE

Termenul de ecologie a fost creat în anul 1866 de zoologul german E. Haeckel; etiologic ecologia ar însemna studiul fiinţelor vii ,,acasă la ele,,.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, ecologia se conturează ca ştiinţă de sine stătătoare, stimulată mai ales de investigaţiile privind factorii abiotici, habitatele acvatice, populaţiile, biocenozele etc.
În anul 1895, apare pentru prima dată cuvântul ,,ecologie,, într-un tratat de geobotanică generală. Autorul E. Warming, era profesor de botanică la Universitatea din Copenhaga (Fig. 1). Tratatul său de geobotanică a apărut sub titlul Plantesamfund Grundrak af den okologiske plantegeografi. Acest tratat a fost tradus şi în limba engleză în anul 1909 sub titulatura Oecology of Plants.


Fig. 1. Eugen Warming

Din anul 1930, termenul este folosit curent de specialiştii din ţările anglosaxone, aşa cum atestă titlurile revistelor: Ecology, Journal of Ecology etc.
În prima parte a geobotanicii lui Warming sunt trataţi factorii ecologici şi efectul lor. Tot în această parte a lucrării se face o sinteză remarcabilă completă şi clară a cunoştinţelor din acest domeniu din timpul său. Sunt trecuţi în revistă toţi factorii atmosferici, edafici, orografici şi biotici.
A doua parte a tratatului se referă la Cohabitarea şi comunităţile vegetale. Autorul distinge şase moduri de cohabitare pentru speciile vegetale: parazitismul, helotismul, mutualismul, epifitismul, lianele şi comensalismul. El înclină să definească grupuri de asociaţii, unind în acelaşi ansamblu, mai multa asociaţii supuse aceloraşi condiţii generale de mediu. Astfel, asociaţiile de Pinus sylvestris, P. maritima, bradul, molidul etc. formează un grup de asociere a arborilor răşinoşi, cu frunze persistente. Helotismul, este o formă de mutualism, care indică relaţia dintre algă şi o ciupercă ce formează licheni.
Warming consacră o parte din lucrarea sa comunităţilor higrofite, xerofite, alofite şi mezofite, reluând astfel o terminologie clasică, dar dându-le un conţinut mai precis.
În continuare lucrarea tratează despre luptele dintre comunităţile vegetale şi conţine prima compilaţie a principiilor generale ale dezvoltării vegetaţiei cunoscută la acea epocă.
Ultimul capitol al lucrării este consacrat problemei originii speciilor. Warming este extrem de prudent faţă de darwinism şi nu ia poziţie clară faţă de acesta. În ediţia engleză a lucrării se arată că toate caracterele particulare ale formelor biologice sunt coroborate într-o anumită măsură punctului de vedere lamarckist al eredităţii dobândite.
Warming considera că ecologia plantelor are ca sarcină să cerceteze:
1. care sunt speciile care se găsesc asociate în acelaşi habitat (staţiune) ?
2. care este fizionomia vegetaţiei şi a peisajului ?
3. pentru ce speciile au un comportament şi un habitat propriu ?
4. pentru ce speciile se grupează în comunităţi ?
5. pentru ce speciile au o fizionomie caracteristică ?
6. care este economia plantelor, structura lor internă şi externă şi raportul lor cu mediul.
În concluzie trebuie recunoscut că Warming este considerat întemeietorul ecologiei vegetale, deci al unei discipline biologice noi. Importanţa lui în istoria ecologiei rezidă mai puţin din rezultatele sale ştiinţifice şi mai mult din posibilitatea de a transmite la succesori gândirea sa teoretică. Lucrarea concepută a avut un rol important şi în crearea de instituţii de cercetare şi de învăţământ axate pe probleme de ecologie.

BIBLIOGRAFIE

DELEGE J. P. 1991. Une histoire de l,,ecologie. Editions La Decouverte Paris.
DROUIN J. M. 1993. L,,ecologie et son histoire. Flammarion Paris.
MATAGNE P. 2002. Ecologie et son histoire. Delachaux et Niestle Paris.
WARMING E. 1895. Plantesamfund Grundtrak af den Okologiske Plantegeografi. P. G. Philipsen Copenhague.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*