EU -TU (Identitatea, diferenţa în a fi şi etc-ul)

02.07.11 by

Mă învârt încoace, încolo, în timp şi spaţiu, şi, cu sau fără voia mea, câtă vreme, cu toată ştiinţa modernităţii, întrebările kantiene sunt la fel de actuale (şi la mine la Bulzeşti, şi la Craiova, Washington, Moscova,  sau Paris), ca acum, aproape 250 de ani, pe vremea  lui Kant, gânditorul german, mă tot întreb, asemenea lui, „ce este omul?” Mă tot  întreb şi mă frământ şi pentru faptul că  expresia de pe templul de la Delphi, de peste 2500 de ani, („Cunoaşte-te pe tine însuţi!”), este mai actuală ca oricând!  Fireşte, contextual, mai ales când,  puşi sus, pe un piedestal, (de cele mai multe ori de partidul din care facem parte,  întâmplător, şi la putere!), credem că tot ce a gândit omenirea ne stă în buricul degetului arătător şi afirmăm tranşant, în văzul lumii: „lumea sunt eu!” – că tot ţine de propagandă, în termenii actuali, de comunicarea politică,  sau altfel spus, de felul în care manipulezi prostimea. Adică,  mai concret şi pentru a mă exprima elegant, prostimea fiind, fie, cetăţeanul  luat în braţe, până ce, turmentat (de vorbe), îşi dă votul, fie, individul, forţă de muncă (productivă) şi societate de consum(at) (surogate) dizolvat ireversibil în gloata deasupra căreia  sunt doar EU. Tu?!…

În altă situaţie, când neuronul îşi face treaba (admit că înţelepciunea e greu de atins!), ne consolăm cu  maxima poetului intrată, deja, în folclor: „lumea este, aşa cum este, şi ca lumea suntem noi.” Iar de aici şi până a privi în cel de lângă tine (evident, empatic, nu ca viţelul la poarta nouă! Nu de alta, dar nu are rost! Ne-am cam săturat de duioşii bordeliere!), nu e decât un pas.  Şi vedem sau înţelegem ce? Răspunsul, în condiţii, am zice, la prima vedere, de normalitate: un EU-TU, luat în sensul comun al expresiei, adică,  un EU multiplicat în miliardele de suflete, pe două picioare, repet aici la mine, la Craiova, Washington, Moscova sau Paris. Idee cum nu se poate mai periculoasă, de altfel experimentată de regimul (comunist!!!! Sper să n-o mai facă şi alte regimuri că regimuri, slavă Domnului, sunt!) care, tocmai a călcat în picioare (mai ales în partea asta, a noastră de lume!), tot ce i-a stat în cale, fără a ţine cont de faptul că, doar la naştere (şi poate nici atunci!), avem, doar, şanse egale.

În realitate, un  EU-TU, căruia i-am ratat specificitatea, (adică i-am dat la o parte ceea ce are el, celălalt, singular şi nerepetabil). Iar ceea ce ţine de neasemănător, fie ţi-e dat (doar când vrea Dumnezeu!), fie ai câştigat cu sudoare, îndurând şi arşiţa şi gheţurile vieţii etc. E, astea toate, inclusiv etc-ul, adăugat de mine, nu doar ca să mă aflu în treabă, ci din conştiinţa complexităţii, ce ţine de universal şi necuprindere cu mintea umană, cuoagulează şi structurează, repet, contextual, spre facere şi desfacere, adică spre cunoaşterea noastră, omul: EU-TU – frumosul, fericirea, adevărul, libertatea, (dacă or exista şi aşa?!) într-un cuvânt cultura noastră de aici sau oriunde în lume şi iar, un etc. Toate bune şi la locul lor! – am zice, simplificând lucrurile, după principiul lui Brâncuşi, idee aparentă şi ea, că altfel Maestrul nu ar fi înălţat stâlpul din pridvorul casei olteneşti spre cer, ca să reazeme infinitul, zicându-i „Coloana fără de finit”. La îndemână  i-ar fi stat să spună: „Coloana lui Brîncuşi”, că doar nu-l oprea nimeni! Numai că Maestrul nu fusese împins de nu ştiu cine, pe nu ştiu ce… iar, în plus,  El era, deja, însuşi EL, (ca de altfel, mulţi prin Europa) sprijin cerului nostru, era Maestrul căruia etc-ul îi dispăruse precum coada fructului copt şi parfumat, spre înmiresmarea şi luminarea omenirii, a tuturor. Brâncuşi era, asemenea lui Eminescu (şi încă vreo alţi câţiva din lume), geniul omenesc. Iar el, geniul, de oriunde ar fi, asemenea sfântului, îşi are locul său. Cu prisosinţă!  Şi în cer şi pe pământ! Şi acum, şi-n toate timpurile! Numai să vrei să-l ştii! E, aici, e aici!…Mai vrea cineva să-l ştie? În fine, trecând peste asta, cine e baba Floarea, (de aici din Lunca Dunării, Bretania sau pustiurile siberiene, care (fără sclipirea geniului) încă mai pune degetul pe cuponul de pensie (ce-i aduce,  pe la noi, nimic din ce înseamnă alinare), lună de lună, la venirea poştaşului, şi îngenunchează, cu smerenie, în faţa altarului, avându-şi în minte şi neamul şi pe Dumnezeu? Cine este cel aflat în nu ştiu care colţ al lumii frânt de dorul  locului în care s-a născut, loc limită al existenţei şi conştiinţă a lui şi a oricui din lume? Cine e copilul care abia  a văzut lumina zilei şi, cine  a fost sufletul ce, o clipă, mai înainte, şi-a luat rămas bun? Sau, cine e, de pildă,  cetăţeanul german, englez, francez sau de, te miri unde, care a venit, ehe, tocmai de acolo, aici şi care a călcat pe  axa  lui Brâncuşi, pusă, parcă,  să re-amintească oricui şi de „Cina cea de taină” la „Masa tăcerii” şi de faptul că, fără dragoste, fără iubire, sărutul, fie el şi la „Poarta sufletului”  rămâne simplu gest şi nu imanenţă pe pânzele vremurilor (astea sau celor ce vor veni), spre înălţarea noastră, ca oameni,  spre cer? Cine, când,  omul făcut individ, în realitate,  ameţit (de wisichi, de promisiuni-vorbe goale, într-un cuvât, de una de alta), bântuie, de-aiurea, uitând şi de cuprinderea gândului şi de faptul că lumea nu e tocmai poezie (cum bat câmpii unii, până ce te văd slugă!) şi mai ales de faptul că pământul nu merge chiar pe un perfect rotund? Cine? Cine e el, cine sunt eu şi cine eşti tu? Ce este omul? Omul , acest EU – TU, cu, sau fără etc-ul, pomenit ceva  mai sus?

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*