Et Dieu… créa la femme

21.03.19 by

În cultura europeana luna Martie poate fi privită ca un paradox: este numită după zeul grec al războiului și totodată celebrează femeia. Spun „poate fi” pentru că premiza social acceptabilă este că femeia nu are nimic de a face cu conflictul, cu forța, cu puterea. Ea trebuie să fie calmă, fertilă, docilă, supusă, gata să aducă plăcere, să servească, să îngrijească. Dintr-o perspectivă feministă, care afirmă femeia puternică, independentă, care-și asumă corpul, sexualitatea și dorințele și care își poartă războaiele zilnice, paradoxul nu există. Pentru că suntem în luna martie vă propunem o recontextualizare a feminității prin lucrările fotografice ale Roxanei Trestioreanu. Artistă care a reflectat asupra identității feminine în mai multe medii de creație și abordări plastice, Roxana Trestioreanu s-a format ca pictor și s-a concentrat în ultimii ani pe fotografie, mediu versatil în care autoreflectarea capătă valențe și sensuri multiple.

Imaginile propuse sunt o invitație la descoperirea unui univers feminin definit prin umor, mister, nostalgie și provocare. Deși este în continuare supus unor etichetari tributare moralei androcentrice adoptate și acceptate în majoritatea cadrelor sociale, corpul aparține femeii, o femeie liberă în măsura în care este naturală, spontană, stăpână pe dorințele și opțiunile ei. Expunerea corpului fragmentat, sugerat, filtrat, recompus prin ochii privitorului, este un exercițiu de libertate. Dincolo de etichete și prejudecăți Roxana Trestioreanu explorează corpul parcurgând epidermic efectele stărilor prin care trece. Corpul se extinde incluzând obiectele și cadrele de viață, culorile și texturile, un univers tactil și olfactiv. Artista nu recurge la un discurs radical feminist ci optează pentru revelarea unei feminități asumate, puternice și fragile deopotrivă, care se supune trecerii timpului și care trăiește din plin fiecare clipă.

Prin titlul ales i-am propus Roxanei Trestioreanu o referință la filmul lui Roger Vadim, care marchează debutul epocii de eliberare sexuală. Realizat la finalul anilor ´50, filmul, care a șocat moravurile vremii, fiind cenzurat și criticat, nu face decât să propună un personaj feminin care se bucură de viață „ca un bărbat”, care își asumă corpul, plin de energie și vitalitate, și care își ia propriile decizii fără să țină cont de presiunea socială. Regizorul folosește detalii de corp prin care construiește un aparat de seducție și imaginare mult mai puternic decât nuditatea frontală, la care contribuie o compunere impecabilă a imaginii, niciun detaliu sau cadru nefiind lăsate la voia întâmplării.

Dacă Vadim, în pofida discursului eliberator, dădea naștere altor etichetări, confirmând în concluzia filmului statu-quo-ul, printr-o abordare plină de umor, Roxana Trestioreanu invită la contemplarea corpului și la revizitarea prejudecăților și tabuurilor impuse femeii. În lucrările sale corpul este un vehicul între spațiul privat și cel public, între cadrul de viață construit, structurat și cel natural, dominat de organicitate și supraviețuire, între experiența fizică și cea spirituală. Corpul este încadrat de detalii care par lipsite de o logică funcțională, și de sensuri compoziționale filmice care te poartă dincolo de cadrul imaginii. Artista articulează prin oglindiri sau jocuri de perspectivă un flux spațial interior-exterior în care privitorul este inclus. Un univers format din citari, aproprieri, referințe culturale se dezvăluie. Imaginile propuse pot fi citite individual dar capătă mai multe sensuri privite în ansamblu.

De la compoziții ce includ detalii de corp, la interioare, peisaje urbane sau cadre de natură, discursul vizual este o invitație la observație și descoperire, la construirea propriei povești pornind de la stările și experiențele pe care le revelează imaginile în universul fiecărui privitor.

Irina Cios  

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*