Episodul XIII: Bace Toghiere şi cafa

08.05.12 by

Episodul XIII: Bace Toghiere şi cafa

Parcu copiilor şi Alimentara Mare

Şi dacă-ncepurăm şi vorbim dă bucurii, m-aduc aminchie cu drag, cît nie bucuram cînd ieram mici că nie aduceu a noşchi la Arad, în parcu’ copiilor, inghie nie dăghiam cu uţuţuşurile şi nie-nvîrchiem pă ceva scăuăniele, pîn’ ameţam. Apoi mîncam pămucă pă bîtă şi la plecare nie cumpărau a noşchi, la fiecare, cîtă o loptă mică dîn hîrchie umplută cu rumeguş şi-nvălită în ciolofan colorat, legată c-o gumă, dă o-nchingiam dînd cu ia tăt vo doi metări. D-acoalia, meriam pă malu’ Murăşului şi nie opriam înt-on loc inghie cîntau în dudurişchie nişchie oamini îmbrăcaţ’ cătanie. Dă fiecare dată nie-nstrîmbam şi slobozam lopchile cîtă ei ca şi-i spăriem, da’ aşe într-ascuns, ca şi nu nie vadă a’ noşchi. Niciodată nu fujeu dîpă noi cătanile, da’ nici bani nu nie cereu că nie cîntă. Iera tătuş întră ei unu’ ce băchia doauă feghiauă d-olaltă şi cînd nie veghia, dăghia mînînţăl dîn buză. Nici în zîua dă astîz’ nu şchiu, cînta aşe mereuaş, o vreia şi zîcă ceva. Da’, cel mai tare nie plăcia cînd nie băgam, cu a noşchi, înt-o magazînă ce să chiema Alimentara Mare.

Noi, pruncii, nie zgîiam la nişchie peşchi băgaţ’ întră nişchie obloace , zîcia acvariu cîtă iel. Părinţîî meriau, dîpă amniros, în ghireapta inghie o doamnă scochia dînt-o şcătulă ceva dă băut, apoi punia-n olcuţe. Zîcia cafă cîtă ia. Pînă a noşchi îşi beiau cafile, noi nie suiam p-on cîntar cu cocotoare, pus la intrare şi cu 25 dă bani, nie cîntăriam. Băsamă iera bună cafa, că-mi păria că a noşchi, cum ieşiam dîn magazînă, nu să mai mîniau aşe iuchie că făciam prostii. Ierau mai vigani. Că-i bună, o’ nu, aviam şi aflăm mai tîrzîu, păstă ani. Pîn’ aviam şi aflăm, l-om întrebat pă bace Toghiere. Iel bistoş are şi nie lămuriască. -“Bace Toghiere! Bună-i o’ nu-i bună cafa?” l-am întrebat noi pruncii, înt-o bună duminică, dîp-amniază.

Bace Toghiere, dîpă ci-o închis ochii vo doauă, tri secunghie, ş-o răghicat clopu’ uşor, cu doauă jejichie, l-o dat cîtă ciafă, o plioscochit dîn buze ş-o zîs: -“Apăi, drajii ’mnei cei dă buni, una şi cu una fac doauă, nu-i bun ce-i bun, ci-i bun ce-i place omului, zîce o voarbă dîn bătrîni. Da’, io aş adăuga, că nu tăt ce-i bun îi face şi binie omului. Şi dacă tăt m-aţ’ întrebat cumu-i cu cafa, nu poci face şi nu vă povestăsc unile întîmplări pă care le-am păţît chiară io. Deci, atenţîie mărită!

Poştaşu’ şi telegrama

Înt-o zî, ieram pîn ocol, măturam cu mătura dă nuiele frunzîle picachie dîn nuc. Num-am auzît că m-o strîgat cinieva dîn uliţă. Cînd m-am uitat cîtă uşia dî la ocol, ce şi vez’? Unu’ să ţînia cu brîncile dă scîndura dă sus a căputului, da’ nu să vighia cine-i, numa’ on chipiu cu ceva păr su’ iel. Am şchiut că-i poştaşu’, călare pă biţoaglă. Am ieşit în uliţă şi văd care-i baiu’. –“Bună zîua”, o zîs poştaşu’. – „Bună zîua”, i-am răspuns io. – „Iaca ai primit o telegramă”, o zîs iel, smulgînd-o dîn janta dă pchiele galbănă – pă vremuri – prinsă înt-o curauă lungă, pă dîpă grumaz. Dîpă care, o închiotorat capacuţu’ jenţîî, băsamă şi nu-i zboare penziile dîn ia pă drum, i-o dat avînt pă dîpă umăru’ drept cîtă spachie, o zîs tachie bună şi dus o fost, ca data trecută. Io m-am băgat iuchie-n ocol ş-o cichesc.

Cînd mă uit, ce creghieţ’ că iera scris în telegramă? Ie fiţ’ atenţ’! Toghiere! Ioania mort! Anunţă Mitru şi vecinii! Joi, ‘mormîntăm! Viniţ’ iuchie! Mă oamini buni! No asta mai nie lipsa. M-am gînghit io c-are şi să-ntîmple ceva rău, că mi s-o tăt zbătut ochiu’ stîng, dă vo doauă zîle. Da ce şi faci? Am zîs on – Dumniezo şi-l ierchie pă bghietu’ Ioania – ş-am anunţat vecinii şi pă Mitru. Sara ni-am făcut planurile. Io şi cu Mitru aviam şi merem dă miercuri. No dară, aşe stă binie, barem noi doi ş-ajunjem la on priveghi, că doară o fost vecinu’ nost dî pă uliţă. Ce dacă s-o mutat cu muiere cu tăt la fată în Arad, cu mulţ’ ani în urmă? Tăt vecinu’ nost o rămas. Ciilalţ’ aviau şi margă la Arad în zîua ‘mormîntării.

Şcătula dîn gara Aradului

Miercuri diminiaţa, pînă-n zîuă, o vinit Mitru la minie. Amîndoi ieram îmbrăcaţ’ cu hanie niegre şi cu cloapile cel’ noi. Luasăm cu noi acchile, banii, o părechie dă cărţ’ dă joc şi la drum. Pînă la Chişinieu am mărs c-o ocazie (on consăchian cu cocia). Dîn Chişinieu am luat motoru’ cu navetişchi şi mult fum. La Arad în gară ni-am scoborît. Da’ şi veghieţ’ ci-am păţît înenchia gării! N-am apucat şi ieşim dîn gară, c-o şi zîs Mitru (mai binie tăcia) –“Mă, ce-i cu şcătula aceia ţîntuită dă părechile gării?” Corioşi, ni-am apropiet şi veghiem. Iera aşe cam ca on şifon mai mic şi scria pă iel: Aci baji 5 mii şi ieşe o cafă. Scria aşe cam ca pî la noi. Mitru, c-on jeb plin dă bani mînînţăi, că vîndusă muieria lui părădăici şi pipărci marţa, la piaţ’, o-nceput şi baje banii-n şifon. Băga 5 mii, şifonu’ făcia: vîîîj, piiic-poc. Io scochiam păharu’ cu cafă şi-l aşezam p-o masă dă tablă, alăturia. Şi tăt aşe, pîn-am umplut masa cu cafe. Baiu’ o fost că-n spachile nost’ s-o făcut o coadă cam dă cinspece metări, dă oamini şi muieri. Unii îşi suflau în pumni, că le iera frig. Alţîî, înghiţau în săc. Pînă o strîgat unu: –Hai, domle, că tria’ ş-ajunjem la servici!” Mitru, nu s-o lăsat la ciala şi-o zîs: –“Ci-aveţ’ mă? Vi-i ciudă că io cîşchig?” Şi iac-aşe am cîşchigat vo cincizăci dă cafe. Amu, am biruit noi şi bem cam vo zece, doauspece, dă căciulă, da’ mai mulchie n-am putut. Numa’ binie s-or bucurat şi alţîî dă cîşchigu’ nost. Da’, nu ni-o fost uşor. Cît p-aci iera şi merem tăt da bîchibou cîtă Gara Ielectrică, noroc că pă drum ni-am oprit la o ‘limentară şi-am stîns cu apă cu bulbuci. Aşe-i cînd bei păstă năcăghiere cafă şi chie zgîrceşchi, nu dai şi la alţîî. Ce, nu nie ajunjau doauă, dă căciulă?

Vecinii şi Completa

Amu, dacă vini voarba dă zgîrcenie, nu poci face şi nu vă mai spun una. Iera înt-o vreme, şchiţ’ voi binie care, cînd nu găsai cafă d-aceia bună. Mare om iera cial ce avia. Pă an ce trecia, tăt mai rar amnirosa, pă uliţa noastă, a cafă bună. Înt-o zî, mare minunie! Cum stam tăţ’ la uliţă, o-nceput aşe şi nie lovască on amniros dă cafă ce vinia pă dîpă colţ, dîn ceilaltă uliţă, dă ni-o zăbunit dă cap. Ce iera dă fapt? Nişchie vecini, dîn ceilaltă uliţă, nu numa’ că beiau cafă-n uliţă, da scosăsără o măşină dă fiert cu petrol şi-acoalia o fierbiau. Beiau şi nu dăghiau la nimia. Şi iac-aşe ni-or chinzuit cam vo tri săptămîni, zî dă zî. Mai mult d-atît, să şi lăudau: că-i cafă orighinală dîn America, dî la on unchi mai bătrîn; că pachetu’ n-o avut aier în iel; că lasă-n olcuţă căimac mult; că o primit ş-o lăcruţă dîn tablă, pă care scrie Completa, aghică on fel dă praf albicios (mai tîrzuîu am aflat) ce să bagă-n cafă ca şi-i deie gust fin… Mă, oamini buni! Binie că nu ni-or dat şi noauă şi bem!

Ce s-o-ntîmplat dă fapt? Fiţ’ atenţ’ ce! Drept îi c-or primit vecinii pachet dîn America. Da’ şi-acia, zăbuniţ’ dă cap, dîn cîchie s-o auzît, or uitat şi baje ş-o scrisoare-n pachet ş-or trimăs-o mai tîrzîu, pîn poştă. Aşe că pă cînd o ajuns scrisoaria, cafa o fost băută tătă, cu Completă cu tăt. Amu, n-o fost bai c-or băut-o, că doară lor li-or trimăs-o, da’ ce creghieţ’ că scria în scrisoare? Fiţ’ atenţ’. ”…aveţ’ grije!, că lîngă pachetu’ cu cafă, am pus o lăcruţă dîn tablă în care-i băgat bunu’. Mă, nu iel! Cenuşia lui! Vă rugăm şi-l îngropaţ’ în morminţ’, lîngă a noşchi…”. Oaai! Mă, oamini buni, vă daţ’ voi sama că l-or băut pă bunicu’ în loc şi-l îngroape? Dajaba în sămn dă reşpect faţă dă cial’ bătrîn, n-or mai mîncat şi n-or mai băut tri zîle. D-ajaba or cîntat cîntări dă-ngropăciunie o săptămînă. Ce-i băut, îi bun băut şi gata! Ni-or chiemat pă noi, vecinii, dîp-o vreme, la pomană. Da’ io am întrebat: -“Colacii nu-s dîn America?” Ca noroc că n-or fost.

 

 

Răpţăta lu’ nană Floriţă – cafa cu lapchie

Binie că nie luarăm cu voarba şi-n loc şi găt ci-am început, cu ‘mormîntaria, trecui la cele cu cafa. Da’ nu-i bai, că şi mînie-i o zî şi coalia cîtă-n sară oi continua şi vă spun ci-am mai păţît la Arad. Pîn-atunci şchiţ’ ce vă zîc io: nu vă bizuiţ’ pă cafa altuia ci p-a voastă! Dacă n-aveţ’, iaca va spunie nanî-ta Floriţă, muieria mia, cum şi vă făceţ’ cafă cu lapchie, care-i mult mai sînătoasă, mai leznă şi mai hrănitoare. Nană Floriţă, o muiere cîtă optzăci dă ani, îmbrăcată-n hainie negre, ca tăchie muierile bătrînie, vrenică şi precepută-n cele ale bucătăriei, cu glasu’ blînd, ni-o zîs dîpă cum urmiază: -“Apăi, drajii mnei, să punie apă înt-o oală la fiert. Dîpă ce fierbe apa cam cît numeri dă tri ori pînă la şaizăci, baji în oală coajia niagră dî la doauă strîjele dă pită şi le leşi la fert cam cît numeri dă cinci ori pînă la şaizăci. Strecuri apoi zama rezultată pîn strecurătoru’ cu ochiuri mici, drept în lapchie. Pă cum baji, lapchile să-ntuniecă. Adauji mniere sau mniere dă albinie, ş-apoi, uşurel conzumi. Şi vă fie dă binie! Şi dacă v-o plăcut, nu uitaţ’ voarba lu’ bacit-o Toghiere : viaţa-i frumoasă da-i scurtă, aşe că ascultaţ’ şi veghieţ’!”(Va urma)

Gheorghe Hodrea

Dicţionar: acăr – ori; uţuţuş – hintă; pămucă – vată; loptă – minge; dudurişchie – instrumente de suflat; feghiauă – capace; şcătulă – cutie; vigani – eseli; plioscochi – plescăi; şifon – dulap; jeb – buzunar; bîchibou – mers impiedicat; apă cu bulbuci – apă minerală; cruţă – cutie; zăbunit – ameţit.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*