EMINESCU ȘI TEATRUL

09.05.12 by

EMINESCU ȘI TEATRUL

Dacă Eminescu nu ar fi fost un mare poet și un pasionat ziarist, atunci categoric că ar fi rămas la prima lui dragoste, teatrul și ar fi devenit un mare actor. Spun acest lucru pentru că încă din copilărie Eminescu a fost atras de mirajul scenei. Primii lui ani i-a petrecut la Ipotești și la Botoșani. Fiind „cel mai rău” dintre copiii căminarului, Mihai s-a ascuns în singurătatea codrului și a naturii, s-a izolat prin peregrinări și joacă, menite să-i dea iluzia evadării din lumea reală, care nu-i era tocmai prielnică. A jucat la început pantomima, cea mai veche formă de teatru:

Copii eram noi amândoi,

Frate-meu și cu mine,

Din coji de nucă car cu boi

Făceam și înhămam la el

Culbeci bătrâni cu coarne

…………………………

Și frate-meu ca împărat

Mi-a dat mie solie

Să merg la broaște suflecat

Să-i chem în bătălie,

Să vedem cine-i mai tare.”

O altă lume i s-a deschis în fața ochilor atunci când a început să învețe carte. Înscris la Cernăuți în clasa a treia la gimnaziul greco-catolic, după primele două învățate acasă, el a avut posibilitatea să citească și să participe la spectacole de teatru. Mai întâi a găsit acasă o vastă bibliotecă cu volume ca „Alzira” sau „Americanii” tragedie de Voltaire, tradusă de Gr. Alexandrescu, „Antony”, dramă de Alexandre Dumas, tradusă de Alexandru Hrisoverghi, cu precuvântarea lui Costache Negruzzi, „Mizantropul” de Moliere și „Zaira” de Voltaire, traduse de George Sion, piese de teatru citite, apropriindu-l de vasta cultură teatrală.

La liceul german, trecut în septembrie 1860, a dus-o greu, mulți profesori erau „ iluștri pedagogi, dar uitau să fie oameni” ceea ce l-a făcut pe Eminescu să urască școala. A găsit mângâiere în casa lui Aron Pumnul, profesorul lui de limba română, care l-a și găzduit, cu o bogată bibliotecă a gimnaziștilor, care i-a fost ca o mană cerească, mai ales prin ”Lepturariu”, făcând cunoștință cu aproape toți scriitorii noștri. Aici a dat și de profesorul de istorie Neubauer, un mare iubitor al dramaturgiei germane, care-l punea să povestească întâmplări din mitologia greacă, războiul Troiei sau expediția argonauților. Neubauer era „teatralist”, îi îndemna pe copii să joace teatru. În „Suvenirile lui din copilărie”, Eminescu și-a așternut pe hârtie câteva gânduri din această epocă: „La Dzierzek, în casa cu plopi. Grădina cu mere în care îmi făcusem cuib ca vulturul și găseam mere toamna rămase din scuturătură… Galeria cu tablouri. În căsuța din grădină lipisem pe pereți chipuri rupte din jurnale… Teatru l-am jucat odată în odaia din pod, în care ședeam cu armanul, a doua oară în grădina Landhaus an der Heerstrasse- Libelei am Fenster, Grosspapa, bostanul găurit cu lumânarea…” Piesele jucate erau ale lui August de Kotzebue, de care va vorbi mai târziu ca ziarist dramatic. Farsa naivă îi bucura pe copii și-i scoteau din constrângerile cazone ale școlii. Eminescu , probabil l-a jucat pe cameristul Baltazar, eroul principal, din piesă. Constantin Bărcănescu, tenor de mare faimă, își aduce aminte despre Eminescu că avea „o voce mică, dar dulce și mlădioasă. Cuvintele erau spuse cu o expresiune și cu un accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreț”.

Spuneam că o mare înrâurire asupra formării lui Eminescu a avut-o biblioteca gimnaziștilor din casa lui Pumnul, de care s-a îngrijit o perioadă de timp. Acum a cunoscut comedioarele lui Vasile Alecsandri, ”Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii”, „Zgârcitul risipitor”, „Rusaliile în satul lui Cremene”, „Millo director sau Mania posturilor”etc.

Pe 16 aprilie 1863 Eminescu dispare din școală, unii eminescologi punând accent pe faptul că a murit Pumnul și Eminescu n-avea de ce să mai stea la școală. Adevărul este altul. După ce se vede respins cu o bursă de la liceul din Botoșani, apare o trupă de actori a lui Tardini-Vlădicescu în Botoșani unde joacă câteva spectacole în sala de teatru, „Teatru român”, instalată pe Calea Națională. Presupunem că Eminescu a luat urma trupei în orașul de unde fugise, adică Cernăuți, cu acestă trupă, afirmând că vrea să urmeze cursurile școlare ca „privatist”. Aici Eminescu a fost nelipsit de la spectacole, fermecat de minunile care se desfășurau pe scenă. El„ sta nemișcat, cu privirea ațintită asupra actorilor, ca și când ar fi voit să soarbă toată acțiunea și frumoasele melodii cântate de dânșii și se supăra grozav dacă careva din colegi îl stingherea prin întrebări sau observații”. Spectacolele s-au prezentat între 13 martie și 29 mai 1864, cu 33 de piese, după care trupa și-a continuat turneul la Brașov, unde a jucat toată vara anului 1864. Ioan Zbierea, fostul lui profesor de limba română, ne povestește că „ Teatrul l-a abătut pe Eminescu de la studiile gimnaziale, voia și el să fie actor, și actor dramatic! Și așa a părăsit gimnaziul…”

Prietenia lui Eminescu cu actorii pare să se înfiripat la Botoșani, acum a încolțit în mintea lui gândul să urmeze trupa. Mai întâi s-a lipit de trupă ca „admirator”. Obligat de tată, intră câtva timp ca „scriitoru al cancelariei” din Botoșani, ca în martie 1865 să se alăture iar trupei de teatru. Trupa se afla în iunie 1865 la Brașov și Eminescu făcea parte din rândul actorilor. De data acesta nu mai era un simplu „admirator”, ci un profesionist. El a ocupat cușca suflerului și cu o memorie prodicioasă a învățat pe de rost pasaje întregi, pe care le recita pe scenă.

Au urmat apoi anii de peregrinare cu actorii din teatrul Ștefaniei Tardini, care au avut o mare însemnătate în viața poetului. Avea acum 16 ani împliniți, noul drum ar fi vrut să însemne calea spre mai multă libertate pentru poet. Umblând prin țară, va avea prilejul să cunoască pământul țării, tradițiile, creația populară, natura și oamenii. Între timp suflerul devine și un mare poet, publicând primele poezii în „Familia”. Acum Eminescu era fericit. „ Ca un copil care așteaptă ceva nou și frumos – avea să-i scrie el Veronicăi Micle peste ani- așa și eu așteptam numărul din „Familia”. Ceteam ca un actor pasionat rolul; mi se părea că ceea ce compusesem din inspirație era altceva… unde sunt clipele de veselă și nobilă visare? ”

Trupa de teatru a Ștefaniei Tardini era compusă din 17 persoane, 10 bărbați, 3 doamne și 4 domnișoare. O trupă așa de mică avea nevoie de ajutor. Actorii făceau de toate, nu aveau o specializare, ei recitau, cântau și jucau. Eminescu pare că le căzuse bine. Cu vocea lui putea să fie un bun actor, dar cu scrisul un excelent copist de roluri. Mite Kremnitz avea să amintească cunoscuților că „ Abia un băiețandru, părăsi dar gimnaziul și colindă Ardealul, Muntenia și Moldova, cu acea trupă de actori, în care era aici actor, aici poet dramatic, aici regizor, aici sufler” Înfrățit cu teatrul și cu poezia, a pornit să cutreiere țara, s-o cunoască.

După desființarea trupei, Eminescu a fost nevoit să se despartă, hoinarul și-a continuat drumul singur colindând prin Transilvania. În 1866 Eminescu se afla la Blaj, mica lui Romă, unde venise să-și susțină examenele. Părul lui lung, „purtat ca al preoților orientali…” de care-și amintesc contemporanii, era pieptănătura actorilor, într-o vreme când nu existau peruci și actorii puteau astfel să-și schimbe înfățișarea, așa era Iorgu Caragiale, Mihai Pascaly și chiar tânărul Caragiale, în vremea când studia arta dramatică și când a fost sufler.

În ianuarie 1867, Mihai Eminescu făcea parte din trupa de teatrua a lui Iorgu Caragiale. Avem mărturia lui Caragiale care ne dă amănunte prețioase despre poet. Caragiale în vârstă de 15 ani, cu doi ani mai mic decât poetul, venise proaspăt în București și trăsese la unchiul său, actorul Iorgu Caragiale. „ Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor…Actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Am și eu un băiat în trupă care citește mult, este foarte învățat, știe nemțește, are mare talent, face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate… Eu cred că ți-ar face plăcere să-l cunoști…” I-a povestit cum îl găsise la un hotel din Giurgiu, slujind în curte și la grajd, culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. Actorul i-a propus să-l ia ca sufler cu șapte galbeni pe lună și Eminescu a primit cu bucurie.„Era o frumusețe- povestește Caragiale când l-a văzut- o figură clasică, încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari, – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând și adânc melancolic…” Trupa ambulantă era a actorului Mihai Pascally, din care făcuse parte și Caragiale ca al doilea sufler și copist de roluri.

Iorgu Caragiale l-a tocmit ca sufler pe Eminescu și de atunci nu s-au mai despărțit. Eminescu a redactat petiția prin care trupa solicita Ministrului sala Teatrului cel Mare pentru a da spectacole, „ spre a se putea hrăni onorabil”, prin mijlocirea artei dramatice. Nemulțumiți de orarul aprobat, Eminescu a continuat cu petițiile adresate Teatrului cel Mare, cerând și duminici de reprezentare, dar fără rezultat. Repertoriul suflat de poet era divers, de la piese patriotice la drame și comedii. De asemenea și copierea textelor pentru artiști o făcea tot el. Tânărul de optsprezece ani năzuia să scrie și piese, precum „Ariel”, „Faust” „Un don Juan românesc” Evolski, un actor al timpului, spune despre poet: „Adeseori, sufla din cușca lui îmbrăcat în diferite costume speciale trupelor provinciale, compuse dintr-o haină Louis IV, pantalon bufanți Henric IV și chivără de carton aurit„ a la Misterele inchizițiilor”. Trupa având artiști puțini, adeseori îl foloseau și pe Eminescu ca actor . „ Ochiul deprins al neutatului Pascally- zice Caragiale- l-a descoperit pe Eminescu”.

Acum în culmea gloriei de „artist”, Eminescu face un turneu prin țară cu societatea dramatică a artiștilor superiori. Trecerea frontierei s-a făcut pe la Predeal. Primul oraș care s-a bucurat de prezența lor a fost Brașovul. Trupa a stat aici o lună de zile între 16 mai și 16 iunie. Al doilea oraș a fost Sibiul, unde actorii au rămas două săptămâni, cazați la hotelul „Bukarest”. Aici s-au remarcat cu piesa „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni”. În ziua de17/29 iunie 1868 s-a dat la hotelul „Împăratul romanilor” un banchet în onoarea actorilor, participând 150 de persoane. La Lugoj spectacolele au început pe 23 iulie și s-au bucurat de o mare atenție din partea spectatorilor români. După Lugoj a urmat Timișoara, cu ultimul spectacol pe 3 august 1868, mulți spectatori plângând cu lacrimi de bucurie la auzul limbii românești. Ghinionul a fost că aici Matilda Pascally a născut un băiat și itinerariul trupei a suferit modificări. La Arad au ajuns pe 5 august și au fost aplaudați de țărani veniți din Zarand. Ghinionul i-a păscut în continuare deoarece s-au îmbolnăvit actorii Pascally și Ioan Gestian și a trebuit ca spectacolele să fie suspendate. La spectacole a asistat și Iosif Vulcan care dorea „s-aud limba noastră dulce și sonoră răsunând pe scenă.”, dar să-l cunoască mai bine și pe Eminescu, cu care se mândrea la revistă. La Gherla nu s-a jucat din cauza bolii actriței Matildei Pascally, care s-a accentuat. La 31 august 1868 trupa a sosit la Oravița, având un succes enorm, organzându-le o petrecere cu joc în sala Coroana. La 2 septembrie trupa a plecat spre Baziaș, după care cu vaporul a ajuns la Giurgiu.

În timp ce trupa colinda prin Transilvanie, la București se reorganiza Teatrul cel Mare, sub Mihail Kogălniceanu, în calitate de membru în comitetul teatrelor. Pascally i-a dat lui Eminescu o scrisoare de recomandare către Grigore Bengescu, directorul Teatrului cel Mare pentru a fi primit în suljbă aici.

Domnul meu, Îmi iau libertatea să-ți recomand pe aducătorul acestei epistole, om al literelor și bun român…..Este un străin din Moldova, cu studiile terminate la Cernăuți, foarte cult, foarte studios, cu cunoștințe minunate de literatură germană și română. Este sărac și pe drumuri, l-am avut sufler la mine, pe lângă știință este laborios, activ, și foarte cumsecade. Dacă vei putea acordă-i locul de al doilea sufler, cu toate că poate fi foarte bun și pentru locul întâi, ai face un mare serviciu, un mare bine…”Pe 29 septembrie 1868 Eminescu este angajat în calitate de suflet II și copist cu o leafă de166,66 lei noi. Situația actorilor însă s-a înrăutățit, a venit iarna cu frig, cu salarii neplătite la timp, cu greutăți de tot felul și pe deasupra și cu cearta dintre Millo și Pascally.

Eminescu pleacă iar cu Pascally într-o nouă„excursiune artistică” la Galați, la Iași, la Cernăuți. La începutul lui august 1869 trupa s-a oprit și la Botoșani. Acum se petrece o răscruce în viața lui Eminescu și i se spulberă pentru totdeauna ideea de a rămâne artist de teatru. „Părintele lui- ne zice Caragiale în „Nirvana”- l-a găsit pe excentricul fugar și, cu mai binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă și d-acolo l-a trimis la Viena.”. Supărat pe părinți, Eminescu îi replică lui Ștefan Cacoveanu:„Ce au cu mine? Pâinea nu le-o mănânc, pragul nu li-l calc. Lese-mă să-mi merg calea mea și să trăiesc din puținul meu.” Așa se face că Gheorghe Eminovici, tatăl lui, îl însoțește personal cu Raluca la Viena, spre a fi siguri că poetul o rupe cu actoria. Despărțirea de „ dragii lui pribegi”, actorii, n-a fost desigur prea ușoară. Lăsa în urmă o viață libertină pe care n-avea s-o mai găsească niciodată. „Comediantul”, un text autobiografic, exprimă desnădejdea lui la despărțire:

Țiștuit-ați comediantul,

L-aplaudarăți cu sudalme,

S-a sfârșit acum comedia,

Haida-de! Bateți din palme.”

Viena îi deschidea alte căi, centrul cultural al Europei, era orașul cel mai cosmopolit de pe continent. Aici studenții români îl primesc cu brațele deschise .Aveau deschise ușile teatrelor și muzeelor, al operei imperiale etc.

La Viena , problemele teatrului au continuat să-l preocupe în mod deosebit. Imediat traduce lucrarea criticului și dramaturgului german Heinrich Theodor Rotscher „Kunst der dramatischen Darstellung-Arta Reprezentațiunii dramatice”, un fel de tratat modern al dramaturgiei.

Din Viena, Eminescu trimite „Familiei”, în toiul discuțiilor despre teatrul românesc din Transilvania, articolul „ Teatrul românesc și repertoriul lui”, apărut în numărul din 18/30 ianuarie 1870, un fel de profesiune de credință a tânărului Eminescu, care dovedește o vastă cultură teatrală, îmbăgățită prin cercetarea bibliotecilor și prin urmărirea spectacolelor.

La Viena Eminescu mergea des la teatru. O spune unul dintre colegii lui: „Întotdeauna mergeam la teatru și mai cu seamă la Burgtheater și la Opera Imperială, mai cu deosebire la operele clasice”. Au fost la spectacolele cu „Fidelio” de Beethoven, la„Faust” de Gounod, la concertele de la Muzikverein, vizitau galeriile de tablouri, expozițiile.

Ne reamintim că atunci când s-a întânlit cu Veronica Micle, prima lui grijă a fost s-o introducă pe prietenă în tainele teatrului, căreia nici ei nu-i era străin. Și ea de la o vârstă foarte fragetă a jucat teatru, fiind reperată de un reprezentant al operei italiene, cu propunerea s-o angajeze .Numai căsătoria cu Micle i-a încurcat ițele, dat toată viața a tânjit după teatru.

În anul 1870 teatrul vienez introdusese în repertoriu pe marii clasici, organizând adevărate cicluri cu Shakespeare, cum era „Regele Lear”, „Henric al –IV-lea”, „Antoniu și Cleopatra” etc. Mihai Eminescu începe să frecventeze și cercurile teatrale vieneze, cum era actrița de rang înalt Friederike Bognar, pe care o admira profund, sau Augusta Baudius, artista cu„ cei mai frumoși ochi albaștri dinVviena” căreia i-a închinat și o poezie.

N-au lipsit din preocupările lui nici încercările dramatice precum „Emmi sau Amor pierdut-Viață pierdută”, „Decebal”, „Mihai cel Mare”, „Petru Rareș”, „Demon și înger”, „Alexandru-vodă”.

Admirația lui cea mare a mers către Shakespeare, căruia i-a ridicat adevărate imnuri de slavă:

Shakespeare! Adesea eu gândesc la tine,

Prieten blând al sufletului meu.

Izvorul plin al cunoștinței tale

Îmi vine-n gând să le repet mereu

…………………………………

Tu mi-ai deschis ochilor lumina,

M-ai învățat ce lucru să iubesc,

Greșind ca tine chiar, iubesc greșala.”

Mutându-se la Berlin, plănuiește drame originale și traduceri de piese cum ar fi „Văduva din Ephes”, „Torqato Tasso”etc.

Venind în țară, Eminescu devine cronicarul dramatic al „Curierului de Iași” și, mai târziu, printre polemicile politice, scrie cronici dramatice la „Timpul”, participă la spectacole,pregătește „Dodecameronul dramatic”cu subiecte din istoria Moldovei.

Eminescu lânga femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din tinereţe.

Anul 1883 este anul fatidic pentru Eminescu când este fulgerat de boală. Doar „Laios” este un fel de cântec de lebădă al acestei perioade. Acum actorii vin în ajutorul poetului strângând fonduri pentru el. Într-o fotografie recent descoperită, din anul 1888, vedem un Eminescu tras la față, cu o mustață strachină, în costumul alb, lângă Veronica, ieșind de la teatru alături de alți artiști și admiratori, și cu Caragiale și Vlahuță.

Eminescu și-a început cariera cu teatru și a terminat-o tot cu teatru, prima lui dragoste.

Prof. Ion Ionescu-Bucovu

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*